Iris Spiridon, actriță & regizoare: „Aș vrea să nu pierd povestea până când o să ajung bătrână”

Teatrul a fost alegerea firească pe care a știu dintotdeauna că o va face. Este unul dintre regizorii din tânăra generație care a refuzat să meargă pe calea spectacolelor facile și superficiale. Nu a făcut compromisuri de dragul comercialului. În schimb a căutat de fiecare dată drumul către adevărat. A început să facă teatru din dorința de a face “spectacole mai bune decât cele pe care le vedeam”. Am vorbit cu Iris Spiridon despre ce înseamnă artă, care este povestea pe care o caută mereu în teatru și în viață.

Așa că, până o vedeți în filmul ”Un prinț și jumătate” sau în spectacolul pe care îl lansează luna aceasta la Apollo 111, „Ziua în care a dispărut soarele”, vă invit să citiți interviul de mai jos:

Povestește-ne puțin despre începuturile tale artistice … De când a început pasiunea ta pentru artă?

Cred ca dintotdeauna. De la primele cărți ale lui Roald Dahl pe care le-am citit când eram foarte mică, cu „Matilda”, vrăjitoarele și fabrica de ciocolată. De la artele plastice pe care le-am practicat din clasa a V-a până în ultimul an de liceu la Tonitza. Și chiar de la volei, de care m-am apucat pentru că mă uitam la desene animate japoneze cu eroine sportive obsesive. Pentru mine totul era o poveste, așa cum într-un fel este și acum. Vedeam mereu ce este dincolo de obișnuit, duceam totul în imaginație. Aș vrea să nu pierd povestea până când o să ajung bătrână.

Când ai știut că vrei să te faci regizor de teatru?

Am știut că vreau să fac regie în ultimul an de liceu, când mă plictisisem de scenografie și mi-am dat seama că nu mă interesează doar universal plastic al unui spectacol. Voiam să fac spectacole mai bune decât cele pe care le vedeam.

Și cum este să fii artist în România?

Nu m-am gândit niciodată cum ar fi să fac teatru în altă țară pentru ca eu fac teatru în limba în care vorbesc. Cred că am avut și avem teatru bun.

Cu toate astea, mie personal îmi este greu să mă exprim așa cum îmi doresc aici pentru că atât publicul, cât si directorii de teatru își doresc spectacole facile, banale. Cu asta am avut de luptat cel mai mult. Nu interesează pe nimeni să fii original, să fii profund sau chiar artistic. Mi se pare mereu că aproape trebuie să-mi cer scuze pentru felul în care sunt. Și sincer nu este normal.

Mi se pare că atunci când reușesc să obțin bani să fac un spectacol este ca și când am primit un cadou personal. Pentru ca lumea nu prea înțelege aici că atunci când reușești să ajungi să vorbești sincer despre tine într-un act artistic, le faci de fapt lor un cadou personal. Dar este o problema de educație și de cultură. Nu mai am de gând să mă simt pe dinafara pentru că citesc cărți și mă preocupă viață și adevărul.

Ce calități ar trebui să aibă un actor de teatru? Dar unul de film? Există vreo diferență?

Nu fac diferența între actor de teatru și unul de film pentru că pe mine mă interesează materialul uman. Jocul și conceptele pot fi diferite, nu actorii. Am o slăbiciune și mă inspiră actrițele frumoase și expresive care să conțină o inocentă perversă. Ada Lupu este în acest moment muza mea pe acest teritoriu. Este o actriță specială pe care lumea nu cred că o poate înțelege așa cum ar trebui. Îți trebuie imaginație pentru asta. Îmi plac actrițele care seamănă într-un fel cu mine, în care pot să mă transpun. Dar trebuie să fie un transfer autentic.

Iar în ceea ce privește actorii, genul meu ar fi un bărbat frumos atunci când plânge, vulnerabil și asumat cu sensibilitatea sa, care să-l aibă pe diavol în el. Cel mai mult mă trage nebunia autentică a unor actori care nu se poate juca, care îi face să se deschidă și să ajungă la esență.

Ce simți atunci când ești în fața camerei?

Mi se pare că în fața camerei se pierde magia care există la teatru, care te face să te uiți pe tine și să fii în situație. Cred că în film poți obține doar pentru câteva momente acest catharsis.

Dacă ar trebui să alegi între cele două … ce ai alege? Și de ce?

Am ales teatrul de la început și rămân la această alegere. Cât încă mai cred că există magie și că este important să te exprimi cât de frumos poți și să aduci un tribut vieții, voi alege mereu teatrul. Nimic nu se demodează dacă tu alegi să nu fii demodat.

Prezentul sună foarte ocupat pentru Iris Spiridon … Care este proiectul artistic în care ai fost implicat despre care vorbești cu cea mai mare bucurie? Dar cel mai dificil?

Cred că cel mai drag spectacol al meu a fost cel care s-a jucat cel mai puțin, este vorba despre „Derapaje ” al lui Neil LaBute. Este textul care mă reprezintă cel mai bine, în care mi-am pus sufletul meu inocent și decăzut și apoi am constatat că pentru public a fost un demers inutil.

A fost un fel de ”pierderea inocenței pentru mine”, atunci când realizezi că lumea asta nu-i făcută să iubească adevărul și subtilitatea lui. Că nimeni nu vrea să se privească în oglindă, ca pe foarte puțini îi preocupă sufletul așa cum este. 

 Cine a fost persoana din lumea artistică cu care ai simțit că ai cea mai bună legătură? Poți să ne povestești puțin în ce context?

Cea mai puternică legătură a mea cu teatrul a fost Radu Afrim pe care îl cunosc de când aveam 16 ani și alături de care mi-am petrecut partea cea mai frumoasa din adolescență și tinerețe. Despre care pot să spun și acum că ne uitam la aceleași lucruri în același timp. Iar cea mai puternică legătură de lucru o am cu Istvan Teglas cu care am crescut artistic împreună, am făcut cele mai frumoase spectacole ale mele, fiind pentru mine actorul perfect, care m-a inspirat și m-a ajutat. Și noi am observat același lucruri în același timp.

Care a fost cel mai dificil moment pe care le-ai avut în carieră? Și cum ai reușit să îl depășești?

Momentele dificile sunt atunci când un spectacol ți-a ieșit foarte bine și totuși nimeni nu te cheamă să montezi mai departe. Un alt moment dificil este atunci când vezi că se dau bani și susținere pentru proiecte superficiale sau pur și simplu proaste și că nu exista competiție bazată pe valoare.

Dar am depășit de mult aceste gânduri frustrante pentru că pur și simplu realizez că nu putem schimba lumea în care trăim. Așa stau lucrurile și așa au stat, cred, dintotdeauna. Eu încerc să-mi vad de treaba mea, fără să aștept recunoașterea unor oameni față de care oricum nu am nici un fel de respect profesional.

Cu cine ți-ai dori să colaborezi pe scenă / sau într-un film?

Aș vrea să joc cu Lars Eidinger. Știu că pare arogant, dar sunt foarte optimistă.

Și cui nu ai putea să îi spui vreodată nu dacă ți-ar propunere un proiect artistic?

N-aș putea vreodată să-i spun nu lui Bogdan Dumitrache care mi-a dat până acum cel mai mult din ce îmi putea oferi un director de teatru. Apollo 111 a fost și este locul în care eu m-am simțit cel mai acasă din punct de vedere artistic. N-aș putea să-i spun nu și pentru că știu că nu mi-ar propune niciodată vreun proiect care să nu aibă legătură cu adevăratele mele căutări.

Dacă nu ar fi teatru sau film … hai să vorbim puțin despre tine atunci când nu ești și în lumina reflectoarelor …

Știu că ai foarte multe proiecte în care ești implicată, mai ai timp și pentru tine?

Am foarte mult timp pentru mine pentru că sunt eu în tot ceea ce fac. Am ales să am o viată în care totul să-mi facă plăcere. Așa a fost dintotdeauna.

Nu există nimic din ceea ce fac care să nu fie pentru mine. Putem să-i zicem egoism artistic.

 Ce faci atunci când nu ești pe scenă / în fața camerei?

Majoritatea timpului ”liber” mi-l petrec citind. Cred ca asta este cea mai mare pasiune a vieții mele.

Dacă nu ar fi fost teatru sau film, atunci ce ai fi făcut?

Orice mi-ar fi plăcut mai tare. Cred ca aș fi scris și aș fi citit.

Ce îți dorești cel mai mult de la următorii 10 ani?

Nu-mi place să mă gândesc la viitor, iar zece ani înseamnă mult timp. Dar aș dori sigur să mi se dea șansa să dau ce am mai bun din mine. Să nu epuizez tinerețea artistică fără să mi-o pot exprima. Să fac toate spectacolele la care m-am gândit până acum. Să scriu și poate și să joc în filmele care încă se mai pot face cu energia de acum. Să nu pierd timpul. Să nu treacă timpul pur și simplu. Să îl umplu cu amintire.

Care este visul pe care îl ai și pe care nu ai avut curaj să îl spui nimănui?

Dacă nu l-am spus nimănui este clar că nu-l voi spune într-un interviu. Dar pot să vă dau un indiciu: este o fantezie poetico-porno.

Dacă ai putea să fii oriunde acum, unde ai vrea să fii? Și ce ai face?

Am trei variante:

1. aș vrea să fiu în momentul în care filmam deja cu actorul la care ne gândim pentru următorul film
2. în Mulhooland Drive la o plimbare cu Brian Molko de la Placebo
3. sau în trecut, la o cafea cu Virginia Woolf.

Iar la final, invită-ne la cinematograf și la teatru …

Acum te putem vedea în filmul Un prinț și jumătate în care nu doar ai jucat, dar pe care l-ai scris împreună cu regizoarea lui Ana Lungu, povestește-ne puțin despre film.

Filmul nostru este un vis devenit realitate. Este, cu toate greutățile prin care am trecut, situația ideală în care ar putea fi cineva. Să ai posibilitatea de a face un film cu prietena ta cea mai buna și în același timp omul în a cărui părere crezi cel mai mult pe lumea asta, alături de familia ta de prieteni. Este o șansă și o bucurie să dai ceva din tine și să-i lași și pe alții să se bucure de asta.

Cred că este un film foarte bun și nu mai vreau să mă scuz că este un film personal și care poate că nu interesează pe toată lumea. Sau să cred că este normal că l-am făcut aproape fără nici un ban.

Cred că este un film de care o lume decentă ar avea nevoie, o lume interesata de adevăr, nu de povești ieftine. Cred că nu multă lume a reușit să facă ce am făcut noi.

Și, nu în ultimul rând, vreau să spun că sunt bucuroasă că acesta este filmul pe care l-a făcut Ana Lungu și nu un altul cu multe premii și recunoaștere. Nu aș vrea să fim în locul multora cu premii și bani pentru filme, dacă asta ar însemna să pierdem demersul artistic în care credem noi.

De ce ar trebui să vină lumea la filmul acesta?

Lumea ar trebui sa vina la film dacă este interesată de viață.

În afară de ”Un prinț și jumătate”, în alte proiecte ești implicată? Ne inviți și la teatru?

În acest moment scriu împreună cu Ana Lungu pentru următorul film și suntem foarte entuziasmate pentru că vom schimba conceptul și peisajul, iar la teatru vă invit neapărat pe 12 octombrie la noul meu spectacol: „Ziua în care a dispărut soarele”, evident, la Apollo 111.