fbpx

Căutare

Share this article

Iulia Gorzo este una dintre cele mai populare și căutate traducătoare de film și carte de la noi. Ea a adus în limba romană autori redutabili: William Faulkner, Cristopher Moore, Philip Roth, Cormac McCarthy, Paul Auster, Jonathan Franzen sau, mai nou, Quentin Tarantino.

Iulia s-a format ca psiholog, iar o ofertă de muncă ce părea sezonieră, în TVR, adică traducerea unei serii de documentare, avea să-i schimbe complet parcursul și să aleagă munca de traducător.

Iulia, dar și fratele ei, criticul de film, Andrei Gorzo, au crescut în grija unor bunici care i-au învățat de mici, cu blândețe dar și cu fermitate, o disciplină a muncii pentru care, în munca ei de acum, Iulia le este recunoscătoare.

De ce ai ales să fii traducător? E o meserie frumoasă, dar probabil că toată lumea știe că e una dintre cele mai prost plătite.

Iulia Gorzo: Eu nu știam. (râde) Când am început, undeva prin 2004, aveam 24 de ani, terminasem Psihologie și lucram deja, în producția de televiziune. De fapt, am lucrat pe toată perioada facultății, chiar și un pic înainte. Am avut norocul să am aproape mame de prietene care aveau câte o firmă sau care lucrau ca regizori în televiziune și mi-au dat mici slujbe, care m-au ajutat foarte mult. Am putut să mă întrețin în facultate, în plus era mare lucru să poți lucra.

Oferta a venit pur și simplu. Am o prietenă foarte apropiată care lucra redactor de film în Televiziunea Română. Acum e selecționer de film tot la TVR, o persoană remarcabilă. Ei bine, ea a avut o intuiție extraordinară când a primit responsabilitatea unei serii, inclusiv asupra traducerii, dedicate cărților celebre. Unul dintre episoade era dedicat lui Freud, cărților lui, și se temeau că printre traducătorii lor vor fi oameni care nu se vor pricepe la limbaj. Atunci m-a întrebat pe mine: ”nu vrei să încerci?”.  Și am încercat cu un episod.

Pe vremea aia nu era ca acum, digital, adică nu primeai formatul video, aveai textul, nu aveai și imaginea – ceea ce te face să lucrezi foarte aproximativ. Și, cu mai multă intuiție decât certitudini, am ghicit cum se împarte textul în subtitluri și a ieșit bine. Cel puțin așa au spus prietena mea și colegii ei din redacție.

Iulia Gorzo, alături de Ioana Comanac, redactorul de film care i-a încredințat primele traduceri de film

”Hopa, au zis ei, avem ceva aici, un om care poate face mai mult!” și mi-au dat toată seria cu cărți. Îmi aduc aminte că erau o grămadă de cărți celebre, pe care toată lumea le știe sau despre care măcar a auzit, o serie fabuloasă cu care am început să traduc. Apoi mi-au dat seria Hitchcock de filme, Eric Rohmer, Woody Allen, niște regizori fabuloși. Pentru mine, colaborarea cu TVR a fost extraordinară în acei primi ani. Așa am început și mi-a plăcut foarte mult. 

Munca de traducător este una extrem de imersivă. Te absoarbe, nu simți când trece timpul, mai ales la partea de film, unde dead-line-urile sunt foarte scurte, filmul trebuie să fie difuzat, nu ai cum să nu faci la timp.

De ce nu ai rămas în televiziune, pentru că e fascinant?

Iulia Gorzo: Pentru că nu se făceau angajări. Atunci, dar cred că și acum, se lucrează cu colaboratori externi. Cu alte cuvinte, faptul că sunt freelancer nu a fost o alegere conștientă, ci așa se lucra, pe contracte de drepturi de autor. 

Eu eram bucuroasă că am dat de o meserie care îmi și plăcea, părea să mi se potrivească, lumea era mulțumită de mine, câștigam un ban, dar în continuare credeam că o să fiu psiholog. Trăiam, într-adevăr, și o poveste de dragoste cu un tânăr canadian. România, pe vremea aia, nu era în UE, era foarte complicat să duci o atare relație.

Îmi plăcea ideea unei meserii în care știam că nu trebuie să fiu dependentă de un loc unde să semnez condica. Dar nu m-am gândit nicio clipă la lucrurile astea legate de contracte, nici nu se vorbea foarte mult, nu existau rețelele sociale, nu știam nimic despre experiența altor colegi, așa încât pentru mine părea superb.

Lumea și acum crede că e boemie. Nu e nicio boemie, ci pură disciplină. Trebuie să-ți faci treaba în fiecare zi, tragi la jug, dai ai și satisfacții.

Frații Iulia și Andrei Gorzo, la Berlin

Cumva este și structura mea. Cred că e puțin contraintuitiv conceptul de libertate și e ceva ce am descoperit de când eram mică. Vorbeam cu fratele meu, criticul de film Andrei Gorzo, și îi spuneam cât de recunoscători suntem familiei noastre și bunicilor, și părinților, care ne-au învățat de mici o anume disciplină de studiu. Pur și simplu o anumită conștiinciozitate, fără a fi foarte stricți. Erau niște oameni foarte relaxați, dar pur și simplu ne-au obișnuit de mici care sunt orele de studiu, după care vine libertatea de a face exact ce vrei cu timpul rămas. Și am descoperit de mică faptul că funcționează: dacă îmi fac temele rapid și eficient, apoi am toată ziua să mă joc. Și mi se părea ”wow, dar de ce colegii mei nu înțeleg asta?”. Sunt oameni care trag de ziua aia de lucru și obosesc mult mai tare. Pentru mine însă, disciplina e o a doua natură.

Bunicii ce profesii aveau?

Iulia Gorzo: Bunicii care ne-au crescut, în Drăgășani, unde ne-am născut, erau medici și niște oameni minunați, de care și acum își aduc oamenii aminte. Am avut o copilărie foarte, foarte frumoasă, într-o casă frumoasă, cu niște oameni care ne-au crescut cu cărți, cu povești, ascultam și discuri cu muzică, cu ce se putea pe vremea aia. Ne-au pus și profesori de franceză și, uite, eu acum am ajuns să traduc pentru TV5 datorită educației pe care am primit-o. A fost frumos.

Bunicii Iuliei: familia Gorzo (stânga) și familia Ciobanu (dreapta)

Sigur că lucrurile nu s-au terminat bine pentru că era regimul ceaușist și au fost multe lucruri care li s-au întâmplat acestor oameni, dar uite că lumea își amintește de doctorii Gorzo din Drăgășani. Vorbesc oamenii frumos despre ei.

Ce probleme? Ce s-a întâmplat cu ei?

Iulia Gorzo: Casa aceea a fost demolată, cum se întâmplau atunci lucrurile, și a fost greu pentru noi. Bunicii au murit cu durerea asta, iar pentru părinții mei a fost complicat. Au venit în București, a urmat o perioadă de tranziție, nu a fost deloc o viață ușoară.

Dar am început frumos, cu benzi desenate, cu povești, o curte frumoasă unde stăteam… o copilărie foarte frumoasă.

Curtea casei din Drăgășani, unde s-a născut Iulia Gorzo

Engleză unde ai învățat?

Iulia Gorzo: Engleză am învățat în liceu, la I.L. Caragiale, din București. Am fost într-o clasă specială de limba engleză, unde ne-a fost profesoară Veronica Focșăneanu, o foarte renumită profesoară, cu mare vocație pedagogică. Ne-a adus și profesori nativi, făceam parte și dintr-o trupă de teatru în limba engleză, învățam jucându-ne!

Pe de altă parte, ca să fii traducător, trebuie să stăpânești mai degrabă limba nativă, în care traduci. În rest, sunt dicționare, nu trebuie să fii cine știe ce specialist. Avem și colegi bilingvi sau care s-au specializat și traduc în alte limbi. Dar, în general, se recomandă să traduci în limba maternă, pe care ar trebui să o stăpânești. Și acolo avem lacune, învățăm tot timpul.

Iulia și Andrei Gorzo, împreună cu părinții lor

De ce ai ales psihologie?

Iulia Gorzo: Fiind unul dintre copiii buni la învățătură, am trecut prin școală foarte repede cu atitudinea asta a mea eficientă. Apoi mă gândeam la ce urmează după liceu, că aș putea să fac ce-mi place mai mult: să citesc. Dar, să citesc literatură, ficțiune, ce fac și acum, pot să fac și singură.

Simțeam nevoia să încep un demers intelectual unde să am nevoie de ghidare, pe care să nu-l fac singură. Și a fost psihologia. Cred că am asistat și la niște cursuri de psihanaliză, la Universitatea Titu Maiorescu. Era ceva nou, ce nu găseam la facultatea de stat. Mi-au plăcut niște cursuri la care am asistat pur și simplu din public și am zis să încerc. A fost o alegere frumoasă pentru mine.

Ai profesat vreodată?

Iulia Gorzo: Aș zice că și slujba din televiziune, de redactor, mi-a fost acordată pentru că eram studentă la Psihologie. Trebuia să fac niște interviuri cu concurenți la diverse emisiuni și au presupus producătorii că eu, studentă la Psihologie, o să reușesc să-i trag de limbă mai eficient. A funcționat cumva. (râde) Nu știu dacă a avut legătură cu Psihologia, dar mie nu îmi e frică de oameni și atunci nici oamenilor nu le e frică de mine.

Am mai avut și contracte de recrutare profesională timp de vreun an, tot în regim freelance, dar nu prea îmi plăcea. Mințea toată lumea: mințeau candidații, mințeau angajatorii, spuneau că oferă nu știu ce condiții, trebuia să verifici pe toată lumea. Munca asta nu mi se potrivea.

Apoi am fost la un interviu, la o corporație mare, cu departament de Resurse Umane și era clar că nu ne potriveam, dar păreau să mă placă. Le-am spus că nu vreau full time, le-am spus despre povestea mea de dragoste și m-au întrebat: ”Cum, viața personală e mai importantă decât cea profesională?”.  (râde) Și le-am răspuns: „ Nu sunt două chestii diferite. Viața e viață!”. Deci era clar că nu ne înțelegem.

Iulia Gorzo, în Vama Veche, la 24 de ani, cu primii bani câștigați din traducerea de film

Nu prea am profesat. Să zicem că datorită acestor studii am avut niște colaborări, dar nimic mai mult.

Apoi am avut niște întâlniri absolut providențiale, cum este cea cu Denisa Comănescu. S-a petrecut datorită fratelui meu, Andrei Gorzo, care o cunoștea pe editoarea Denisa Comănescu.

Nu mă gândeam că o să traduc cărți. Am crezut că nu o să pot, fiindcă sunt două stiluri diferite de lucru: la film trebuie să contragi, în schimb la carte trebuie să respecți litera textului, să faci o reconstituire cât mai fidelă.

Dar m-am dus pur și simplu la această întâlnire cu Denisa Comănescu. Și mi-a dat o probă de lucru. Am luat proba și am primit și cartea, un roman de Michael Crichton,  State of Fear. Michael Crichton e autorul Jurassic Park, de-aici notorietatea. Cartea asta nu era grozavă, dar, ca să-ți faci mâna pe ea, era perfectă, cu dialog, acțiune și era foarte lungă, ceea ce te învăța să-ți dozezi timpul. Nu am lucrat extraordinar, dar adevărul este că ai redactori, o siguranță a corecturii ulterioare. Și până la urmă o să înveți. Am tradus toată cartea care avea vreo 500-600 de pagini. Am lucrat repede și am terminat în câteva luni.

Miza era dacă pot sau nu. Traducerea unei cărți e un maraton, nu un sprint, ca la film. Mie îmi plac ambele variante; ca om îmi place variația și văd că mă descurc.

Acum lucrez la o carte de vreo 900 de pagini. Am mai făcut una de același autor și deja merge mai bine.

Și care e procedura de lucru? O citești întâi în engleză apoi începi lucrul sau cum faci?

Iulia Gorzo: Eu sunt o persoană răsfățată în acest moment fiindcă primesc niște oferte grozave și mi-ar plăcea să le fac pe toate. Din păcate trebuie să refuz sau să le amân. Acum, de pildă, tot anul 2023 pare deja ocupat cu noi proiecte de cărți.

Mulți traducători lucrează așa.

Care e ritmul tău? Cum faci? Citești cartea după care cum procedezi?

Iulia Gorzo: Foarte rar accept cartea înainte să o citesc. Înainte o citeam chiar pe toată, dar acum nu mai am timp. La volumul la care lucrez, cel de 900 de pagini, am citit 350 de pagini înainte să zic da.

Ce anume te convinge să iei cartea?

Iulia Gorzo: Dacă e un autor care îmi place și cu care aș vrea să mă reîntâlnesc, cum e cazul ăsta: Paul Auster, care mi-a plăcut foarte mult. Apoi, dacă mi se pare că pot eu să aduc ceva cărții. Sau cartea mie. De exemplu, aceasta e o non-ficțiune, ceva ce lucrez mai rar.

Apoi a fost Tarantino, unde m-am distrat, fiindcă sunt cărți – pur și simplu bucurii. La Tarantino râdeam în hohote. Sunt și autori ca Philip Roth, pe care i-am admirat întotdeauna, dar care mă intimidau. William Faulkner a fost unul dintre cei doi autori descoperiți la 14 ani, care m-a impresionat atât de puternic, încât trăiam într-un soi de amețeală. Prima dată am citit ”Zgomotul și furia”, în traducerea lui Mircea Ivănescu, și mi se părea ceva de pe altă planetă. Apoi am devenit traducătoare și mi s-a propus Lumină de august. Iată că a venit ocazia pentru mine să-l traduc pe Faulkner fără să mor, că nu e așa de grea, el e unul dintre eroii mei.

Sunt multe motive pentru care accept o carte. Romane grafice iau pentru că mă interesează pur și simplu să lucrez altfel. E un pic mai aerisit și implică un pic tehnica de traducere din filme, fiindcă există niște bule de dialog, iar acolo trebuie să fii atent la lungimea textului.

Ce ai lucrat mai mult: film sau carte?

Iulia Gorzo: Cred că sunt în echilibru acum. De obicei îmi încep ziua cu mișcare și i-aș încuraja pe colegii mei să facă la fel, fiindcă avem meserii statice, de birou. Fac 15 minute de mișcare în fiecare zi, în casă.

În ziua când încep cu cărțile sunt foarte fericită. E minunat să am dimineața pentru cărți, dar de obicei nu merge așa. Trebuie să rezolv deadline-urile de televiziune, care sunt mult mai scurte și care sunt stricte. Traduc dimineața câte un documentar scurt sau jumătate de documentar ori emisiune, încep pe la 8:30 – 9:00 și termin pe la 12:30.

Îmi iau o pauză care, dacă e în aer liber, e minunată. Dacă mă duc să mă uit la rațe, la fluturași sau pur și simplu contemplu ori citesc câteodată, e minunat.

Când încep să lucrez la cărți trebuie să am un tonus bun, să nu distrug opera scriitorului.

Ce poate să adauge traducătorul?

Iulia Gorzo: Ideal e să nu adauge nimic. La carte trebuie să fii umbra. Eu sunt un ninja. (râde)

Dacă ești traducător bun asta ești: un fel de umbră perfectă. Sigur s-ar putea să nu fie posibil, dar idealul meu este să nu am eu un stil. Când aud vorbindu-se despre stilul traducătorului mor. Oamenii vor să te complimenteze, să spună ceva bun despre tine, că ai un stil bun, frumos. Dom’ne, dar sper că eu nu am un stil. Jur! (râde) Treaba mea, dacă ar fi să fac treabă bună, ar fi să nu am stil și să reușesc să reconstruiesc ritmul, stilul, tonul, registrul autorului cu care lucrez.

Și atunci, dacă există dicționare, ce poate fi rău de există traduceri proaste?

Iulia Gorzo: Nu poți traduce literatură mot a mot. Să-ți dau exemplul cu Tarantino, pentru că este cartea cea mai recentă de care am vorbit.

Tarantino este un autor foarte bun de dialoguri. Știe toată lumea cum sună în engleza aia americană, cu mulți paraziți verbali care la noi, dacă ar fi traduși, ar fi prea vulgari. Nu că ne e frică de cuvinte, că am tradus tot felul de scene cu limbaj tare ! Problema e că deturnezi de la sens. Cititorul va fi un pic surprins, frapat de vulgaritățile alea în limba română. Când auzim dialogul, ar fi bine să gustăm umorul din el, replicile în sine, în loc să ne împiedicăm în cuvinte.

Și aici vine decizia traducătorului ?

Iulia Gorzo: Decizia traducătorului este să păstreze ritmul, registrul, care să fie familiar, ce doză de vulgaritate poate să păstreze în text ca să nu distoneze prea tare. Sunt multe decizii pe care le iei.

Nu te-ai gândit niciodată să devii autor ?

Iulia Gorzo: Nu. Cred că, pentru a fi scriitor, trebuie să simți nevoia să spui lucruri lumii și să le spui altfel decât s-au mai spus. Eu nu simt că am lucruri de spus lumii. Dacă mă întrebi cum mă întrebi tu, răspund, sigur că da. Dar eu să mă bag în seamă pur și simplu ? Nici pe Facebook nu scriu decât mici pastile din viața mea, lucruri amuzante sau pun chestii care i-ar putea ajuta pe colegi.

Când eram în liceu, ca toată lumea, scriam și eu poezie. Acum însă nu simt nevoia să spun lucruri și sunt foarte mulțumită cu această alegere. Mă bucur foarte mult că nu mă chinuie nevoia de a scrie.

De ce ai plecat din țară? De ce te-ai întors în țară?

Iulia Gorzo: Am plecat tot pentru o poveste de dragoste. Fostul meu partener, Alexander, este cercetător la Bruxelles, iar cu meseria mea puteam lucra de oriunde. La început, nu voiam să mă mut neapărat în Belgia, fiindcă viața mea profesională cere să am contact cu limba. Dar am acceptat până la urmă. Mi-a amenajat un birou frumos, aveam grădină, se putea lucra și în curte, dar în Belgia era posibil doar când te lăsa soarele să lucrezi. Altfel, era frig, ploaie și multă lume deprimată.

Iulia Gorzo, la Liege (Belgia)

De ce te-ai întors?

Iulia Gorzo: Pentru că unii oameni fac ceea ce se cheamă criza vârstei de mijloc și după aia se îndoiesc de propriile lor alegeri. Și așa s-a terminat povestea.

Ai făcut tu criza sau a făcut-o el?

Iulia Gorzo: Eu nu fac crize. Sunt pacifistă și sunt solidă – sau așa mă cred eu. Sunt un om loial. Dacă am făcut o înțelegere nu o rup. Apoi nu am mai avut încredere să mă întorc, o dată ce am văzut că e șubredă construcția în care crezusem. Am revenit în România, unde mă simt bine și unde mi-am regăsit prietenii, locurile mele, rațele și totul e ok.

Unde vezi tu rațele astea? În ce zonă locuiești?

Iulia Gorzo: Eu trăiesc în zona Obor, dar le văd peste tot: în Parcul Circului, în parcul Mihail Eminescu din zona Vatra Luminoasă.

Bun, vezi rățuștele, te întorci în casă, te așezi la laptop și începi să lucrezi la carte. Cum îți pregătești traducerea, te documentezi?

Iulia Gorzo: Citesc mult pe lângă, desigur. Mă uit la conferințe, caut detalii despre autor. Încerc să înțeleg. Cormac McCarthy, care a fost unul dintre cei mai dificili autori cu care am lucrat Meridianul Sângelui a fost cartea care mi-a dat cel mai mult de furcă. De ce? Dacă lumea o citește, își dă seama de ce. Este o carte scrisă într-un limbaj biblic, te omoară intensitatea și, după părerea mea, e imaginea iadului. E un western ca gen, dar nu e încadrabilă; e pur și simplu o carte ca un Graal pentru mine, un Graal al traducerii.

Era să mă înfrângă. Aveam 30 de ani când am lucrat la ea, dar a fost grozavă experiența. Atunci am citit foarte mult despre el, m-am uitat la conferințe cu el, pentru că Cormac McCarthy este un autor cult, poate nu în România, deși începe și la noi să fie iubit, este foarte predat la universități, la creative writing. Practic, e imposibil să nu dai peste el. E foarte influent. Și am avut de unde să mă documentez. Nu știu cum făceau traducătorii care lucrau fără resursele astea. Au toată admirația mea. Suplineau prin erudiția lor, prin cercuri de specialiști.

Sunt tăișurile meseriei: nu te poți specializa, ca să poți explora cât mai multe domenii, dar, pe de altă parte, dacă nu ai alte resurse, ești obligat să te specializezi pe ceva: pe un autor, pe un stil.

Iulia Gorzo: Una dintre fricile mele este de superficialitate. Ritmul nostru de lucru este îndrăcit și nu poți să aprofundezi aproape nimic. Nu ai cum.

Iulia Gorzo, la Milano

Care sunt posibilitățile tale de dezvoltare?

Iulia Gorzo: Sunt în fiecare zi, din fericire. Nu există o traducere perfectă, ci perfectibilă la infinit. Eu tot timpul spun traducătorilor la început de drum: „Nu vă fie frică. Eu am scris și mai scriu și acum niște tâmpenii. Uneori le povestesc și pe Facebook!”

Am scris acum o săptămână că Michelle plantează clătite, în loc de clematite. Îți mai fuge mintea. Și am mai scris, în a doua traducere literară din viața mea, deci o lucrare literară, în loc de dulap, closet. Noroc că l-a interceptat redactorul. Era un personaj acolo, într-o carte despre modă, care avea un dulap șmecher, rotating closet. Și eu am scris că… Doamne, nu-mi vine să cred nici acum! Multe prostii am scris! (râde)

Nu poți să ai această creștere decât dacă recunoști că ai greșit…

Iulia Gorzo: Absolut. Trebuie să ai deschidere și față de colegi, și față de redactori. Și ei față de tine, fiindcă nimeni nu e infailibil și e minunat să putem dialoga. Eu le sunt recunoscătoare tuturor oamenilor care au lucrat pe textele mele. Nu mi s-au modificat foarte mult, poate doar la început. Sunt recunoscătoare pentru că vezi cum a gândit altă persoană același text și câteodată mi se par salvatoare soluțiile.

Ce îl face pe un traducător să fie bun?

Iulia Gorzo: Capacitatea de a reconstitui fidel un text. Ceea ce presupune uneori să-ți asumi o libertate mai mare, dar trebuie să ieși din ce știi. Și asta presupune uneori să-ți iei libertate față de text, ceea ce poate te sperie. Și uneori e invers: trebuie să fii rigid, să ții strict litera textului. E un joc pe care îl înveți lucrând. Sunt traducători care spun că nu suportă să se uite la traducerile lor. Știu, și mie îmi e frică, dar trebuie să te uiți pe ele corectate, mai ales când înveți, ca să vezi și tu ce ai greșit. Dacă ai un redactor care ți-a făcut corecturile necesare, chiar înveți.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO