Alin Vaida nu a pornit doar un festival. Alin Vaida a schimbat felul în care un oraș respiră muzică, oameni și comunitate. Iar povestea din spatele Jazz in the Park nu începe cu jazzul, ci cu un pariu aproape naiv: că poți convinge oameni să stea pe iarbă, să asculte ceva ce nu înțeleg pe deplin și, culmea, să le și placă.
Sună riscant? A fost. Dar Alin Vaida a făcut dintr-o idee scrisă pe hârtie, la 23 de ani, unul dintre cele mai iubite festivaluri din România. Fără bugete uriașe la început, fără artiști mainstream și fără garanția că va veni cineva. Doar cu o obsesie: să creeze un spațiu în care oamenii să simtă ceva real.
Astăzi, Alin Vaida nu mai vorbește doar despre muzică. Vorbește despre refugiu, despre comunitate și despre cum un festival poate deveni, pentru câteva zile, un univers în care te regăsești. Iar după ce citești interviul cu Alin Vaida, o să înțelegi de ce Jazz in the Park nu e doar un eveniment, ci o stare din care nu prea mai vrei să pleci.
Alin Vaida: „Jazzul nici măcar nu exista în preferințele românilor. Azi e în top 5”
Alin Vaida, am apucat să citesc câteva lucruri despre tine și o să încep direct: de unde jazz? De unde Jazz in the Park? De ce ai făcut festivalul ăsta?
Cred că am mai multe variante de răspuns la întrebarea asta, dar cea mai corectă este că s-au aliniat mai multe lucruri, timpul, oamenii potriviți, contextul, dar și o combinație de factori pozitivi și negativi.
Eu mi-am dorit mereu să fac evenimente. Încă din liceu am avut ocazia, prin voluntariat, să intru într-o echipă de organizare și atunci am simțit foarte clar că asta vreau să fac mai departe.
Am continuat să lucrez în zona asta, am făcut voluntariat, am lucrat peste veri, în facultate, am trecut prin tot felul de tipuri de evenimente, inclusiv acțiuni electorale, unde nu conta foarte mult contextul, pentru noi era pur și simplu un proiect pe care trebuia să-l livrăm.
La un moment dat mi-am dat seama că formatul de festival este, de fapt, vârful în organizarea de evenimente. Acolo am simțit că e „meca” acestui domeniu, locul în care poți crea cea mai mare valoare.
Și atunci a devenit o miză personală pentru mine să ajung să construiesc un festival, să găsesc acel format care să mi se potrivească.
Am început să scriu proiecte, să caut idei, să mă inspir din tot felul de zone. Proiectul Jazz in the Park l-am scris în 2011, chiar dacă l-am lansat abia în 2013.
Interesant este că am debutat exact în același weekend cu Electric Castle și ne-am anunțat evenimentele în aceeași zi, prin același tip de comunicat de presă.
La momentul respectiv, în Cluj-Napoca nu se întâmpla mare lucru în zona de festivaluri, în afară de TIFF, care era deja un reper, dar într-o zonă complet diferită.
Și, practic, în același moment au apărut două festivaluri care aveau să devină, în timp, tradiții importante pentru oraș.
Revenind la începuturi, am realizat destul de repede că nu o să pot atrage resurse financiare mari pentru un astfel de proiect, nici în Cluj, nici în alte orașe, în afară de București.
Și atunci am înțeles că trebuie să compensez lipsa banilor prin altceva.
Așa am ajuns la ideea de loc.
Am simțit că spațiul poate face diferența și am început să mă uit către parcuri, pentru că nu se întâmpla nimic acolo.
Inițial am încercat cu un alt parc din oraș și am primit refuz, dar ideea mi-a rămas în minte.
Vizualizam o atmosferă complet diferită față de ce știam până atunci, fără betoane, fără aglomerație rigidă, fără mizerie, un loc în care oamenii stau pe iarbă, relaxați, unde experiența este mai importantă decât orice altceva.
În perioada aceea încercam să lucrez și cu fratele meu, care este pianist de muzică clasică, și mă gândeam la un festival de muzică clasică într-un parc.
Doar că acolo ne-am blocat, pentru că muzica clasică are nevoie de anumite condiții tehnice ca să fie redată corect.
Eu nu eram complet de acord, dar, în final, am lăsat ideea și m-am întrebat care ar fi următorul gen dificil, dar mai flexibil.
Alin Vaida: „Trebuie să demonstrezi ceva înainte să-ți găsești susținere”
Și răspunsul a fost jazzul.
Am început să mă uit mai atent și am observat că jazzul nu era deloc popular în România.
Și tocmai asta mi s-a părut un avantaj.
Pentru că nefiind asociat cu un public foarte clar definit, jazzul putea deveni un spațiu comun, un punct de întâlnire pentru oameni diferiți.
Ulterior am avut norocul să îl cunosc pe asociatul meu de astăzi, Ștefan Teișanu, care a fost singurul care a spus, fără ezitare: „Da, hai să facem Jazz in the Park.”
Și de acolo a început, cu adevărat, totul.
Cât de greu a fost să primiți aprobare pentru Parcul Central?
A fost greu. Și cred că exact dificultatea asta a influențat foarte mult tot ce s-a întâmplat ulterior.
Fac mereu un mic disclaimer când povestesc asta, pentru că, deși la început am primit refuzuri, au existat și oameni din autorități care au crezut în noi și au tras mult pentru ca acest festival să existe. Le recunosc pe deplin meritul.
Dar, la început, răspunsul a fost nu. Motivul era simplu, oamenii vor strica parcul, vor călca iarba, vor lăsa mizerie.
Exista deja imaginea aceea a festivalurilor de bere, după care rămâneau în urmă pahare, gunoaie și un spațiu degradat. Și nimeni nu își dorea ca Parcul Central să ajungă așa, pentru că era, totuși, un loc de recreere.
În același timp, parcul nu era folosit așa cum îl vedem în vest, unde oamenii stau pe iarbă, se relaxează și îl simt ca pe un spațiu al lor.
Noi am insistat foarte mult pe ideea asta de „jazz în parc” și, până la urmă, am primit o șansă, practic un experiment. Cred că și autoritățile au vrut să vadă ce se întâmplă dacă ne lasă să facem asta.
După luni de discuții și tatonări, am primit aprobarea și am lucrat împreună cu ei la modul în care urma să se desfășoare evenimentul.
Prima ediție a fost, sincer, specială.
A durat o zi și a avut o energie incredibilă. A venit foarte multă lume, mai ales că accesul era liber, fiind spațiu public. Oamenii erau uimiți că pot trăi un astfel de eveniment într-un parc, stăteau pe iarbă, se bucurau altfel de experiență.
Ce ne-a surprins cel mai mult a fost comportamentul lor. Nu le-am spus cât de greu a fost să obținem parcul, nu am făcut din asta un mesaj, dar cumva respectul se simțea.
Oamenii își strângeau singuri mizeria, aveau grijă de spațiu, deși noi, ca organizatori, nu eram încă foarte bine puși la punct logistic. Nu aveam experiența și nivelul de producție pe care îl avem astăzi.
După prima ediție, s-a întâmplat ceva important.
Autoritățile au văzut că se poate și, pornind de la acest exemplu, au început să schimbe regulamentele de folosire a spațiilor publice din oraș.
Pentru noi, asta a fost un moment de conștientizare.
Ne-am dat seama că un festival nu este doar un eveniment, are o forță reală de a schimba mentalități, dar vine și cu o responsabilitate uriașă legată de mesajul pe care îl transmite.
Bun, hai să ne întoarcem puțin. Alin Vaida, ai avut o idee, părea un vis, ai pus-o pe hârtie, ai găsit parcul cu greu. Dar când ți-ai dat demisia, înainte sau după prima ediție?
Înainte. Mi-am dat demisia în momentul în care am simțit că Jazz in the Park începe să prindă formă și sunt mulțumit de direcția în care merge.
Lucram într-o agenție unde exista o clauză contractuală prin care toate ideile și proiectele dezvoltate acolo deveneau proprietatea intelectuală a agenției. Iar salariul nu era suficient de mare încât să simt că merită compromisul.
În plus, mediul era mai degrabă orientat comercial și nu am simțit că proiectul ar fi putut căpăta acolo valența culturală pe care ne-o doream. Așa că, pentru mine, a fost un pas firesc.
Dar ce au zis ai tăi când ai renunțat la job ca să faci un festival? Câți ani aveai atunci?
În 2013 aveam 23 de ani, acum am 36.
Sincer, ai mei nu au spus mare lucru. Pentru ei, faptul că eram organizator de evenimente era oricum ceva greu de înțeles. Nu făceau diferența între „lucrez” și „nu mai lucrez”.
Dar m-au susținut mereu, pe mine și pe frații mei, în tot ce am ales să facem, chiar dacă uneori nu înțelegeau exact cum funcționează lucrurile. Până la urmă, vorbim de o altă generație, părinții mei împlinesc anul acesta 75 de ani.
În generația lor, ideea de a pleca de la un job stabil fără să fii dat afară era ceva greu de conceput. Dar nu s-au băgat peste mine niciodată. Au fost acolo, în felul lor, dacă aveam nevoie de ajutor sau de un sfat.
Și, foarte important, nu am simțit niciodată presiune din partea lor.
Cât de greu ți-a fost să găsești primul partener? Ai avut bani pentru prima ediție sau ai convins oameni să creadă în tine?
Am finanțat noi prima ediție.
Am avut câțiva parteneri, dar contribuțiile au fost mici, prudente. Și atunci am învățat o lecție în care cred și azi, trebuie să demonstrezi ceva înainte să primești susținere reală.
Nu am gândit niciodată festivalul ca pe ceva de un an. Însă contextul din 2013 ne-a ajutat foarte mult. Costurile erau mult mai mici, piața de evenimente era puțin reglementată, aproape deloc.
Astăzi există o mulțime de costuri logistice, de producție, de siguranță, standarde ridicate pe care publicul nici nu le vede, dar care sunt esențiale. Atunci, multe dintre aceste lucruri nici nu existau.
Era, într-un fel, momentul perfect să începi, să testezi, să înveți.
Dacă ne uităm la prezent, fără să mai ținem cont de inflație și de creșterea costurilor, e clar că astăzi ar fi mult mai scump să pornești un festival de la zero.
Și promovarea era diferită. În 2013 era mult mai ușor să ajungi la oameni. Acum, dacă vrei vizibilitate, trebuie să investești sume foarte mari în social media.
Pe atunci, lucrurile se mișcau mai organic. Pe vremea aceea…
Alin Vaida: „Contextul este forma mea de artă, de fapt”
Algoritmul te aducea singur.
Da, chiar așa era, algoritmul te aducea singur. Îmi aduc aminte și acum șocul de atunci. Aveam o fotografie foarte frumoasă cu Parcul Central, nu era neapărat un anunț clasic de eveniment, ci doar o imagine pe care am scris simplu „Jazz in the Park, ediția 1, 21-23 iunie”.
Am postat-o vineri seara, fără să știm exact cât sau cum ar trebui să comunicăm. Peste weekend, fotografia ajunsese la aproximativ 2.500 de like-uri și 1.500 de share-uri. Pentru noi, la momentul acela, părea ceva incredibil, aproape ireal.
Țin minte că, în loc să ne bucurăm doar, a apărut și o anxietate, ne gândeam că o să vină prea multă lume și nu o să facem față. A fost, clar, un context foarte bun în care să lansăm proiectul, dar și o perioadă în care nu aveam atâtea filtre și rigori.
Acum, dacă mă uit la mine, îmi este mult mai greu să pornesc proiecte noi decât îmi era atunci. Și cred că e firesc.
Pentru că între timp apar standarde, apare experiența, apare acel „minim necesar” pe care îl vezi din start și care, inevitabil, te face mai prudent. Uneori, e mai simplu să începi când știi mai puțin.
Pe măsură ce acumulezi experiență, începi să vezi riscurile dinainte. Dar lucrurile se învață din mers. Nu trebuie să fii perfect ca să începi, important este să ajungi acolo și să respecți domeniul în care alegi să construiești.
13 ani mai târziu, Alin Vaida, cum arată Jazz in the Park, dacă ar fi să faci un bilanț?
În primul rând, e mult mai scump. Dar arată mult mai bine și a devenit o călătorie extraordinară.
Este, fără îndoială, cel mai longeviv proiect din viața mea. Anul viitor ajungem la ediția cu numărul 15, ceea ce spune multe despre parcursul lui.
Festivalul s-a schimbat mult în timp, la toate nivelurile, de la misiune și obiective, până la modul în care livrăm experiența. Am avut ediții foarte reușite, dar și momente dificile. Toate ne-au format.
Pentru mine și pentru o parte din echipă, a devenit mai mult decât un proiect, a devenit un stil de viață. E greu să te desprinzi de ceva în care ai investit atât de mult.
Ce a fost important încă de la început a fost să ne dăm voie să învățăm din mers. Nu ne-am impus rigiditate, am acceptat că unele lucruri nu ies perfect și că direcția se poate ajusta.
De exemplu, la început nu eram experți în jazz. Primele line-up-uri au fost construite exact așa, ca de niște oameni care descoperă genul. Și, paradoxal, asta a fost un avantaj.
Ne-a permis să nu ne adresăm doar unui public elitist, ci și oamenilor care nu ascultau jazz. Am reușit să transformăm o muzică percepută ca elitistă într-un produs accesibil, într-un festival de masă. Asta mi se pare, de fapt, una dintre cele mai valoroase reușite.
Sigur, la început au existat critici. Și acum mai sunt, dar nu la fel de vocal. Atunci se discutau line-up-urile, de ce am adus anumite trupe, de ce nu altele.
Și, da, uneori cădeau greu. Am avut o perioadă în care ne confruntam cu sindromul impostorului, ne întrebam dacă ceea ce facem e cu adevărat relevant.
Dar sentimentul ăsta dispărea când vedeai oamenii din parc, reacțiile lor, energia. Acolo venea validarea reală.
Un alt moment important a fost trecerea de la acces gratuit la bilete.
A fost o decizie extrem de riscantă, sincer. Eram undeva la jumătate între „o să funcționeze” și „s-ar putea să pierdem tot”. Mai ales că văzusem deja exemple de festivaluri care nu au supraviețuit acestei tranziții.
Dar, în cazul nostru, a fost încă un pas care a confirmat că publicul crede în ceea ce facem.
După câți ani s-a întâmplat trecerea la bilete?
După vreo șapte ani, cred. Fix în pandemie, ceea ce, din nou, a fost un timing interesant.
Când toată lumea oferea gratuit, voi ați decis să cereți bani.
Da, exact. Și, cumva, a fost din nou un moment potrivit. De-a lungul timpului, am făcut câteva lucruri cu Jazz in the Park care ne-au definit foarte mult ca identitate, atât pe partea muzicală, cât și pe cea non-muzicală.
Pe partea muzicală, am crescut odată cu festivalul. Am învățat jazzul și ne-am setat niște obiective clare. Unul dintre ele a fost să susținem artiștii tineri, lucru pe care îl facem concret și astăzi.
Avem un concurs foarte bine pus la punct, cu unele dintre cele mai mari premii din Europa de Est și construim constant mecanisme prin care să sprijinim noile generații de artiști.
Ne-am dorit, în același timp, să aducem artiști relevanți, contemporani, atât din România, cât și din lume, și să arătăm ce este valoros în zona jazzului acum.
Dar poate cel mai important lucru pe care l-am făcut a fost să creștem publicul.
Îmi aduc aminte de un moment relevant. În perioada în care Clujul își pregătea candidatura pentru titlul de Capitală Culturală Europeană, s-a făcut un studiu despre preferințele culturale ale locuitorilor. Era o întrebare simplă, ce genuri de muzică preferați, iar oamenii puteau alege trei variante.
În rezultatele publicate apăreau doar genurile care depășeau 1% din răspunsuri. Jazzul nici măcar nu era menționat.
Mai târziu, cred că înainte de pandemie, s-a refăcut studiul pentru a măsura evoluția. De data asta, jazzul era în top 5.
Sunt convins că și noi am avut un rol în această schimbare. Nu pentru că am transformat Clujul într-un oraș al jazzului, dar am crescut familiaritatea oamenilor cu acest gen muzical. Și asta contează enorm.
Alin Vaida, personal, aveai o legătură cu muzica înainte de festival?
Există o înclinație pentru muzică, da. Am crescut într-un mediu în care muzica era prezentă. Frații mei sunt mai mari decât mine, unul născut în 80, celălalt în 81, și am crescut mult cu muzica lor, în special cea din anii 90.
Eu am prins cumva ambele lumi. Ascultam ce ascultau ei, pentru că aveau casete, aveau acces la muzică, iar eu, mai mic fiind, luam de acolo. Apoi am avut și generația mea, MTV, Atomic, perioada în care începeai să descoperi singur ce îți place.
Ulterior, evident, a venit YouTube și accesul a devenit și mai simplu.
Ai fost genul de copil influențat de frați în ceea ce ascultai?
Nu neapărat în sensul în care să mi se spună ce să ascult sau ce nu. Dar, inevitabil, când ești mai mic, preiei din mediul tău și, în cazul meu, frații au fost o influență importantă.
Nu a fost o regulă sau o impunere, ci mai degrabă o expunere naturală la muzica lor, care, sincer, mi se pare și acum foarte bună.
Nu? Dar existau influențe din partea lor, nu?
Da, sigur că existau, pentru că acelea erau casetele pe care le aveam la dispoziție. Îmi aduc aminte că ascultam mult Michael Jackson, pentru că îmi plăcea foarte mult, era genul de muzică pe care o simțeai imediat și pe care voiai să dansezi.
Mai ascultam și Bon Jovi când eram mic și aveam casete cu Pink Floyd. Recunosc, Pink Floyd nu face foarte mult sens când ești copil, dar simțeam că e ceva important. Fratele meu mai mare era mare fan și era foarte strict cu acele casete.
Mă lăsa să umblu cu altele, dar cele cu Pink Floyd erau puse deoparte, să nu cumva să le stric. Le ascultam doar când era și el acasă. Avea și postere, exista o energie în jurul lor, simțeai că e ceva valoros, chiar dacă, pentru mine, la vârsta aceea, nu era ușor de înțeles.
Pe mine mă prindea mai repede muzica accesibilă, cum era Michael Jackson, pentru că era mai directă, mai ritmată, mai ușor de simțit.
Dar, în același timp, expunerea asta timpurie la muzică a contat enorm. Și a contat foarte mult și faptul că am un frate pianist.
Părinții mei au făcut un efort mare să-i cumpere un pian bun, într-o perioadă în care nu era deloc simplu să susții un astfel de parcurs. Iar el repeta acasă foarte mult.
Eu, fără să-mi dau seama atunci, ascultam ore întregi repetițiile lui. Nu toate erau „frumoase” în sensul clasic, dar vedeam câtă muncă este în spate. Și acolo mi s-a format un respect real pentru muzicieni.
Până în ziua de azi nu cred că am văzut în alt domeniu oameni care să investească atât de mult timp în exercițiu și perfecționare.
Și cred că asta m-a marcat. Mi-a rămas în cap ideea asta de disciplină și dedicare.
Alin Vaida: „Un festival e un micro-univers pe care îl creezi și care trebuie să funcționeze după regulile tale”
Țin minte că, fiind copil, mai intram peste el în cameră când mă plictiseam. Și el, în loc să mă alunge, mă integra în lumea lui.
Îmi spunea să închid ochii, îmi descria o poveste, „imaginează-ți că intri într-o cameră”, iar el începea să cânte. Pentru mine, era ceva aproape magic.
De acolo, cred că relația mea cu muzica a devenit foarte naturală.
Jazzul a venit mai târziu, dar într-un mod firesc. Eu cred că am o perspectivă atipică asupra jazzului, pentru că nu vin dintr-o zonă tehnică.
Nu analizez muzica din punct de vedere teoretic, o simt. Pentru mine, totul ține de emoție și de context.
Eu caut să potrivesc muzica cu momentul, cu spațiul, cu starea. De fapt, contextul este forma mea de artă.
Eu creez contextul în care muzica devine relevantă și trăită altfel. Și, din punctul ăsta de vedere, pot să spun că ascult orice.
Pentru că, în opinia mea, există un moment potrivit pentru orice gen de muzică.
Ce tare! Dar ai tăi au avut vreo legătură cu muzica? Ce meserii au avut?
Nu, deloc. Ai mei sunt, ca formare, matematicieni. Tata a fost inginer și maistru în perioada comunismului, apoi, după ’90, și-a deschis o firmă de reparații pompe industriale, iar ulterior a ajuns profesor universitar la Facultatea de Mecanică.
Mama a fost analist programator toată viața și, în paralel, preda matematică în particular. Practic, în casa noastră, matematica era foarte importantă. Noi trei frați trebuia să fim buni la matematică.
Și ați fost? Că una e să trebuiască și alta e să și reușești.
Da, a existat o înclinație în familie. Toți trei am avut rezultate bune la matematică.
Alin Vaida, fratele tău a cântat vreodată pe scena de la Jazz in the Park?
Cum să nu? Sigur că da. A cântat și era cumva firesc să se întâmple asta, pentru că el a fost una dintre sursele mele de inspirație pentru festival.
Îmi doresc să mai cânte și pe viitor. De altfel, am dezvoltat și proiecte care au fost, într-un fel, influențate de spiritul Jazz in the Park. Nu a mai urcat de ceva timp pe scenă, dar cu siguranță va reveni, în contextul potrivit.
Citește și: Cum a renunțat o profesoară de matematică la catedră pentru scenă? Talentul față în față cu sacrificiul: Teodora Enache, una dintre cele mai mari artiste de jazz din România
Cum vezi festivalul în viitor? Mai are loc să crească?
Da, cu siguranță. Sunt convins că va continua să crească, pentru că noi, ca echipă, învățăm constant. Experiențele prin care trecem ne schimbă și ne ajută să evoluăm.
E greu să spun unde va fi peste 10 ani. Prefer să mă uit la următorii 3-4 ani și să văd cum se transformă lucrurile în ritmul lor firesc.
La început, simțeam că avem un rol foarte clar în dezvoltarea publicului, că suntem un loc de inspirație pentru mase. Era, într-un fel, ca o versiune mai rafinată a zilelor orașului, organizată în privat.
Fără mici și bere?
Cu bere, de ce nu, dar altfel gândită.
Dacă la început ne străduiam să fim cât mai deschiși și incluzivi, tocmai pentru că jazzul poate părea complicat, acum simt că festivalul a devenit altceva.
Pentru că avem niște principii de la care nu ne abatem. Suntem, cum îmi place să spun, capitaliști cu limită. Nu vrem să câștigăm cât se poate de mult, vrem să câștigăm cât avem nevoie ca să putem continua.
Și cred că lucrul ăsta se simte.
În contextul actual, cu social media, cu consumerism, cu tot ritmul ăsta accelerat, am început să simt că, pentru mulți oameni, festivalul a devenit un refugiu.
Un loc în care vin să se liniștească, să respire, să se reconecteze. Și asta nu a fost ceva ce am anticipat la început, dar acum ne asumăm acest rol.
Mi-aduc aminte de un moment foarte puternic de anul trecut.
Am creat în timp o tradiție, un mic discurs la finalul festivalului, înainte de ultimul concert. Un „mulțumim” pentru public și parteneri, câteva gânduri.
Anul trecut a fost diferit. Festivalul a venit la mai puțin de o lună după alegeri, într-o perioadă foarte tensionată. Era multă polarizare, multă teamă, mai ales pentru cei cu o anumită orientare, cum sunt și eu.
Îmi amintesc că mergeam cu autobuzul și mă uitam la oameni și mă gândeam, statistic, jumătate dintre noi gândim într-un fel, jumătate în alt fel. Era o stare ciudată.
Și apoi a venit festivalul.
A fost prima dată, după mult timp, când m-am simțit bine. Cu adevărat bine. Am simțit o comunitate unită, am simțit energie pozitivă.
Am spus asta pe scenă, nu ca o concluzie, ci ca o întrebare. „Eu așa mă simt. Voi cum simțiți?”
Și am primit, cred, cele mai puternice aplauze de până atunci.
Atunci am înțeles că ediția respectivă a fost mai mult decât un festival.
A fost, într-un fel, o formă de vindecare pentru anul greu prin care trecuserăm cu toții.
Mi s-a făcut pielea de găină…
Da, exact asta era senzația. Țin minte că anul trecut eram în Cluj și am mers cu un taximetrist. L-am întrebat ce părere are despre ce se întâmplă și, sincer, îmi era teamă să deschid subiectul.
Tot ce am reușit să spun a fost „nu știu, depinde din ce tabără ești”. Și în momentul ăla și-a dat seama și el ce întrebare pusese. A făcut o pauză, s-a gândit și, până la urmă, a zis, așa, cu jumătate de gură, „știi că sunt pro-european”.
Și atunci am zis „ok, atunci putem vorbi”. Dar asta era starea, îți era frică să vorbești, să spui ce gândești.
Alin Vaida, de ce să vină oamenii la ediția de anul ăsta? Ce se întâmplă diferit?
Din punct de vedere muzical, mi se pare cea mai bună ediție de până acum. Am intrat mai mult în profunzimea jazzului decât o făceam de obicei, dar, în același timp, păstrăm și o doză de ironie față de genul ăsta muzical.
De exemplu, închiderea festivalului va fi susținută de Arooj Aftab, o artistă pe care îmi doresc de patru ani să o aducem.
Am văzut-o live anul trecut și a fost extraordinară. În 2021 a fost desemnată „albumul anului” de Rolling Stone, ceea ce e enorm dacă te gândești că vorbim de toată muzica lansată în acel an. Are și premiu Grammy Awards și o poveste personală incredibilă, fiind primul muzician din Pakistan care a câștigat un Grammy.
Cred că va fi unul dintre cele mai bune concerte din istoria festivalului, chiar dacă sunt convins că publicul din România nu o cunoaște foarte bine.
Și aici e un lucru care ne definește.
Noi suntem, într-un fel, anti-comerciali. Nu ne mai interesează atât de mult dacă artiștii sunt cunoscuți sau nu. Ne-am asumat un rol de curator, de loc care îți recomandă experiențe, nu doar nume.
Cred sincer că Jazz in the Park este o experiență care merită trăită măcar o dată în viață, indiferent dacă ești sau nu fan jazz. Poate fi o sursă de inspirație pentru foarte mulți oameni.
La baza a tot ce facem stă ideea că un festival este un micro-univers.
Un univers pe care îl creezi și care funcționează, pentru câteva zile, după regulile tale. Și asta vine la pachet cu o responsabilitate foarte mare.
Pentru că, în momentul în care aduni mii de oameni într-un loc, ai putere. Dar ai și obligația să nu dezamăgești.
Oamenii îți dau timp, bani și încredere. Și atunci trebuie să le oferi ceva pe măsură.
Noi ne-am concentrat foarte mult pe cum îi facem pe oameni să se simtă.
Să se simtă bineveniți, să simtă că aparțin locului, să trăiască experiențe care îi ating. Pentru că, până la urmă, despre asta e vorba.
Noi îi facem pe oameni să simtă.
Și am mai făcut un lucru important în ultimii ani.
Am încercat să-i implicăm activ în muzică. Pentru că, de multe ori, festivalurile înseamnă doar artiști pe scenă și publicul care privește.
E frumos, e entertainment, dar interacțiunea reală cu muzica lipsește.
Noi am început să organizăm ateliere, mai ales de percuție, pentru că sunt ușor de înțeles și rapide. În jumătate de oră poți să ții un ritm și deja simți satisfacția că faci parte din muzică.
Avem și spații de audiție, unde oamenii pot înțelege ce înseamnă sunetul de calitate, de ce unele lucruri sună diferit, ce înseamnă o experiență audio dusă la maximum.
Încercăm, practic, să transformăm fiecare moment într-o experiență.
Și cred că exact asta este motivul pentru care merită să vii la festival.
Citește și: „Mi-ar trebui două-trei vieți ca să fac tot ce îmi doresc”. Carolina Udrea, medic și fondatoarea primului festival din România dedicat pacienților oncologici
Alin Vaida, cât de mare este parcul?
Parcul are 13 hectare. În pandemie ne-am mutat în Parcul Etnografic și, practic, este cam la fel de mare ca locația noastră anterioară, Parcul Central.
Noi limităm accesul la aproximativ 7.000 de participanți pe zi, pentru că acesta este pragul la care ne simțim confortabil și putem garanta, în primul rând, siguranța oamenilor, dar și o experiență de calitate.
Eu cred foarte mult în ideea că un festival de muzică nu înseamnă doar aglomerație și scene.
Sigur că e minunat să fii în mulțime, să asculți un concert alături de sute sau mii de oameni, să dansezi, să cânți, să simți energia aceea colectivă. Dar la fel de important este să existe și spații de liniște.
Spații în care te poți retrage, în care poți fi doar tu sau tu cu cineva drag, în care ai intimitate.
La noi, în festival, poți trăi ambele extreme.
Poți avea parte de o cină aproape romantică, într-un decor cu lumini, flori în copaci și mese mici, unde ai senzația că ești doar tu cu partenerul tău, departe de tot. Sau, la câțiva pași distanță, poți fi într-o mulțime mare, care dansează, aplaudă, ține luminile aprinse și cântă alături de artiști.
Și, de fapt, echilibrul ăsta face totul.
