Căutare

Share this article

Kirsten Theuns are 41 de ani și este delegat național al Terre des hommes, o organizație internațională creată cu misiunea de a proteja copiii aflați în dificultate, în iminența unui pericol sau a unui abuz.

Kirsten Theuns vine dintr-un oraș mic olandez, aproape de Belgia, iubește fotografia, natura, adoră orașele mari și îi place să exploreze lumea, iar fiecare dintre aceste detalii i-au decis mișcările esențiale de-a lungul timpului: imediat ce a terminat școala a evadat spre o metropolă, Rotterdam, apoi spre lumea întreagă, i-a plăcut România pentru că părea o țară cu mult verde și, deocamdată, salvează terrabiți de fotografii ale familiei, copilului ori câinelui, pe care le face întotdeauna doar ea.

Kirsten a ajuns în România acum 5 ani după ce a muncit în organizații non-guvernamentale din Olanda, Indonezia, Vietnam ori India. A lucrat cu refugiați și a ascultat cele mai atroce povești din zone de război ale Orientului Mijlociu, a locuit pe uriașele gropi de gunoi din Indonezia, alături de familii întregi care-și câștigau traiul din colectarea gunoaielor, a ajuns în ghetourile rău-famate ale Indiei, a muncit în Vietnam, iar când i s-a născut copilul a ales să se întoarcă acasă, în Europa. Iar acasă a devenit ușor-ușor România.

Spune-mi puțin despre locul de unde vii!

Kirsten Theuns: Vin din Olanda, dintr-un oraș mic sudic, foarte aproape de granița cu Belgia. Genul de oraș mic, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, unde copilul nu are altă opțiune decât să stea cu alți copii sau să se joace pe străzi.

Acum, în București, împreună cu fiul meu, realizez cât de multe opțiuni de distracție există într-un oraș mare și cât de mult mi-au lipsit mie când eram de vârsta lui. Aici poți să practici tot felul de sporturi, să mergi la spectacole, la evenimente.

Când eram de vârsta copilului meu îmi imaginam cum ar fi să merg la teatru sau să fac hochei. Dar nu aveam această ocazie. Acolo puteam alege ori tenis, ori fotbal. Eu jucam tenis, iar fratele meu fotbal. (râde) Și nu aveam nimic altceva, nu puteam explora. Cine știe, poate m-am născut cu oarece talent la hochei, dar l-am irosit. (râde)

Kirsten Theuns și fratele ei mai mic

Dincolo de asta, orașul meu natal are multă verdeață, lucru care-mi lipsește uneori.

Părinții și toată familia mea extinsă (unchi, bunici, veri, fratele meu) încă trăiesc acolo. Doar eu sunt „oaia neagră” care a evadat. (râde)

Eu mi-am asumat acest stil de viață: mă mut destul de des, locuiesc în țări din toată lumea, experimentez.

Dar celor din familia mea nu le spune nimic acest mod de a trăi, ei nu au nevoie de acest ritm. Ei merg cel mult în vacanță, în Franța sau în Spania, dar nimic mai mult.

Iar eu tot timpul i-am întrebat de ce, de ce nu visează să descopere lumea, să exploreze? Acum încep să înțeleg și eu că vârsta aduce cu ea simpla bucurie de a fi cu familia ta și de a fi fericit. Și e ok să nu vrei să explorezi lumea largă. (râde)

Eu ajung acasă de două ori pe an, am fost de Crăciun acolo. Și este de ajuns. (râde) Eu sunt mai degrabă omul care alege zonele dinamice, orașe mari unde se întâmplă lucruri, pe care le poți influența. Dar în același timp, sunt mare „consumatoare” de petrecut timp în natură, îmi place sentimentul de relaxare pe care ți-l dă verdele crud din jur.

Ce te-a convins să pleci din orașul tău?

Kirsten Theuns: Am plecat în Belgia, în Anvers, la un soi de colegiu, unde am făcut studii de fotografie, după care am plecat la Universitate, în Leiden, iar după puțin timp m-am mutat în Rotterdam.

Rotterdam era un oraș suficient de mare și de dinamic încât să fie pe placul meu. Are clădiri moderne pierdute printre multe altele clasice. Multă lume care vizitează orașul ar zice că este unul urât, pentru că nimic nu se potrivește cu nimic, dar eu găsesc că tocmai în asta stă frumusețea lui. Este un oraș foarte interesant. Și, sigur, trebuie să știi locurile ascunse turistului obișnuit, unde să mergi. În Olanda este orașul în care mă simt cel mai acasă.

În Leiden am început studiile universitare, m-am orientat către antropologie, apoi am început să lucrez în ONG. Și am ajuns aici! (râde) Într-un job care-mi place foarte mult. Visez ca în timpul liber să fac fotografie, lucru care-mi place enorm, dar din păcate nu prea am timp liber. Simt însă că la un moment dat voi găsi timpul și cred că există în mine un potențial creator pe care îl voi explora într-o zi.

Kirsten Theuns la școală

Cum ai decis să intri în ONG?

Kirsten Theuns: În facultate mi-am luat o slujbă de asistent social și munceam două după-amieze pe săptămână. Lucram cu familii cu dificultăți: mono-parentale, cu probleme de adicții (alcoolul, droguri), cu probleme psihice, familii evacuate în stradă ori familii care nu aruncaseră la gunoi nimic vreme de câțiva ani de zile.

Tot în acea perioadă am început să fac voluntariat pentru Vluchtelingen Werk, Consiliul Olandez al Refugiaților. Făceam parte dintr-o echipă mică de specialiști și aveam misiunea de a sprijini avocații și agenții sociali în construirea cazurilor refugiaților care solicitau azil. De pildă, aveam un caz al unui refugiat din Eritreea, care ajunsese în Olanda, iar avocații aveau de construit argumentația pe o poveste ce trebuia verificată.

Noi făceam verificarea, de la detaliile legate de orașul de unde venea refugiatul, până la detalii legate de poveste, comunități, triburi, istorie și așa mai departe.

Trebuia să găsim dovezi că povestea era adevărată și că situația de care scăpase chiar îi punea viața în pericol.

Era o muncă foarte interesantă, detectivistică. Pe de altă parte, extrem de solicitantă fiindcă poveștile pe care le ascultam erau dramatice: oameni care se aflau pe drum de săptămâni întregi, femei care fuseseră violate, amenințate că vor fi ucise, cu povești terifiante.

Era cu atât mai frustrant când unii dintre ei nu ne spuneau tot adevărul sau îngroșau poveștile doar pentru a obține azil. Știam că nu ar fi mințit degeaba, că situația generală din țara lor era una la care nimeni nu s-ar fi întors, însă regulile autorităților olandeze în privința azilului politic sunt foarte riguroase. Nu se poate face nicio abatere. Iar cei care nu spuneau tot adevărul erau repatriați.

Kirsten Theuns în adolescență

Cum te-a schimbat această experiență?

Kirsten Theuns: Cred că ambele experiențe, și munca de asistent social, alături de familiile de olandezi aflate în nevoie, dar și toate poveștile refugiaților pe care le-am auzit au trezit în mine gândul că trebuie să încep să lucrez într-un ONG, să încep să schimb viețile celorlalți, oricât de puțin pot face.

Eram și la vârsta potrivită, a studenției, când începi niște cursuri și îți pui întrebări legate de viitor: este asta ceea ce vreau să fac toată viața, studiez ce trebuie? Iar aceste două experiențe mi-au confirmat că fac exact ce vreau să fac tot timpul.

Și încă îmi place, sunt fericită cu ce fac. (râde) Nu am simțit niciodată că ar fi trebuit să fac altceva.

Care a fost următorul pas după experiența refugiaților?

Kirsten Theuns: Am început să muncesc pentru un ONG din Olanda, CORDAID, care acoperă mai multe zone ale Terrei. Când a trebuit să aleg între Asia, America Latină și Africa, nu am ezitat mult și m-am dus în Indonezia, unde am locuit 8 luni.

Aveam 22 de ani când am ajuns în Sumatra. Timp de câteva săptămâni, șase cred, am învățat limba indoneziană, după care am fost preluată de familia care mă găzduia, un cuplu de vârstnici care nu vorbea deloc engleză (râde).

Limba lor este destul de simplă, păstrează mult din vremea colonizării olandeze. Nu atâtea elemente încât să nu mai fie nevoie să o înveți, dar atât cât să-ți pară mai simplă decât ai crede. Mi-a plăcut.

Îmi amintesc cum mă strigau pe stradă boulé, boulé, adică „femeie albă”, dar mie îmi suna ca un nume foarte frumos. Este o țară foarte frumoasă, insula este superbă, oamenii sunt drăguți, mi-a plăcut la nebunie mâncarea. (râde). Iarăși mă simt norocoasă pentru că am ales Asia.

Kirsten Theuns în Indonezia

Acolo am terminat o lucrare de cercetare sociologică legată de gunoaie. (râde)

Atenția mea s-a concentrat pe subiectul familiilor, copiilor care trăiesc din colectarea gunoiului.

În Indonezia funcționează gropi uriașe de gunoi, unde locuiesc și trăiesc literalmente familii întregi. Copiii nu merg la școală, ci lucrează zi de zi, strâng gunoi, pe care îl vând unor intermediari, care mai departe îl vând companiilor. Vorbim despre un mod de viață, între pericole permanente; nu doar mediul insalubru, infecțiile sunt un pericol, ci orice din jur: sticle, fiare, cuțite.

Sunt săraci și societatea îi stigmatizează pentru că sunt la limita cea mai de jos a neajunsurilor.

Eu am petrecut zile întregi alături de ei, pe gropile de gunoi pentru că voiam să aflu cum contribuie aceste familii la sistemul de reciclare din marile orașe.

Dacă suntem realiști ne dăm seama că ei sunt parte din acest sistem, iar munca lor este destul de importantă în traseul colectării gunoiului.

Munca lor nu le servește doar lor, ci este o modalitate informală de a contribui la sistemul formal al reciclării. Iar cercetarea mea a inclus și sistemul formal, motiv pentru care am ajuns la companiile de reciclare, am mers cu ei pe teren, am stat pe mașinile de gunoi. (râde)

Iar după câțiva ani în care am ajuns să muncesc pentru alte câteva ONG-uri care se ocupau de zonele ghetoizate din India, apoi de refugiații din Olanda, am revenit în Asia, în Vietnam, unde am început un parteneriat cu Terre des hommes. Știam organizația, avem și în Olanda una similară, însă cumva din acest parteneriat din Vietnam a pornit ideea de a veni înspre Europa.

Kirsten Theuns, alături de familia gazdă din Java

Terre des hommes avea atunci posturi vacante în Albania și în România. Între timp se născuse și fiul meu și m-am gândit că Europa, chiar și cea estică, este mult mai aproape de familia și de casa din Olanda.

Unul dintre colegii mei au ales Albania, fiindcă avea rădăcini în această țară, așa încât eu am primit România. Am intrat imediat pe google și am văzut că este o țară cu multă natură și verdeață. Mi-a plăcut. (râde)

Am ajuns aici în iulie și îmi amintesc că mă plimbam pe străzi și mă gândeam că nu sunt mașini și nu-i trafic: „Câtă liniște aici!”. (râde) Mi se părea că acest oraș nu are nicio problemă cu traficul. Sigur, prin comparație cu Vietnamul, de unde veneam și unde este haos, la propriu, aici nu sunt mașini și nu există trafic.

Apoi am aflat că venisem în perioada concediilor, iar când a venit luna septembrie am înțeles ce voiau să spună. E drept, orașul s-a aglomerat toamna, dar chiar și acum, după 5 ani aici, când merg pe străzi cu bicicleta mea tot mi se pare liniștit orașul.

Îmi place Bucureștiul, zona asta în care trăiesc eu, zona veche, înspre Piața Gemeni. Nu sunt mare fan al zonelor gri de la marginea Capitalei, dar aici unde avem organizația este chiar frumos.

Le povestesc asta prietenilor mei, mai ales despre diferențele pe care le observ. De pildă, ajung des la Kiev, pentru că noi coordonăm și Ucraina, și Republica Moldova. Kievul este un oraș mare și foarte frumos dar este curat în sensul steril, organizat, dar nu e ca Bucureștiul. Aici simți un pic de suflet, este un spațiu viu.

Îmi place aici. Familia mea este aici. Pentru fiul meu Bucureștiul înseamnă acasă, pentru că nu are amintiri din Vietnam, avea aproape 3 ani când am ajuns în România.

Kirsten Theuns, în anii petrecuți în Vietnam

Băiatul meu, care acum are 8 ani, s-a născut în Olanda dar a trăit, până am ajuns în România, doar în Vietnam. Când a fost întrebat la școală de unde vine, el a răspuns sigur pe el: din Vietnam. (râde) Spre surprinderea tuturor, el arătând ca orice olandez obișnuit.

Dar acum vorbește fluent limba română, spre deosebire de mine (râde). Merge la o școală cu predare în limba engleză, însă avem o doamnă care îl ia de la cursuri și cu care vorbește doar în română.

Mă întreabă câteodată de ce nu ne mutăm în Olanda, fiindcă merge de două ori pe an acolo, iar părinții mei îl răsfață. Și i se pare că așa ar fi în fiecare zi dacă am trăi acolo. Dincolo de asta, el aici are prietenii, aici suntem și noi și aici e acasă pentru el.

Este dificil pentru mine pentru că știu că nu vom rămâne în România pentru totdeauna. Oricum suntem în România deja de mai bine de 5 ani, iar media noastră de a rămâne într-un loc era de 4 ani. (râde) Pentru mine nu este nicio problemă să mă mut o dată la 2-3 ani, să explorez locuri necunoscute, dar lucrurile se schimbă când ai familie și apare și un copil.

Care sunt proiectele importante pe care le derulați aici?

Kirsten Theuns: Simultan cred că lucrăm la 10-12 proiecte anual. Ne concentrăm în permanență și cu prioritate pe zona de protecție a copilului. Dar dincolo de asta ne-am dat seama că trebuie să stabilim niște priorități.

Așa încât ne orientăm către familiile afectate de migrația forței de muncă, ce lasă în urmă copii în grija bunicilor, fraților mai mari sau pur și simplu copii singuri. Apoi ne concentrăm pe copii, victime ale traficului de persoane, adică acei micuți pe care îi găsim pe străzi, cerșind sau care sunt obligați să se prostitueze.

Ne-am implicat și în zona refugiaților din România, iar aici avem un proiect foarte popular, de mentorat, prin care punem în legătură tineri români cu tineri ce vin din rândul refugiaților, încercând astfel să dărâmăm niște bariere, dar și să învețe limba mai ușor, să se integreze în comunitate.

În plus, Terre des hommes, la nivel global, a dezvoltat o metodologie specifică, Mișcare, Jocuri, Sport, care a fost testată în perioada 2008-2012 în mai multe țări, afectate la momentul implementării de dezastre naturale sau conflict armat.

Metoda este extrem de flexibilă și poate fi aplicată pe diferite grupuri țintă: copii, minorități, refugiați ori tineri și se referă în special la sprijin psihologic. Prin acest program, copiii învață cum să joace cinstit, cum să-și facă prieteni, să povestească despre ce simt și gândesc.

L-am implementat de ceva timp în România, în comunități locale, chiar și în rândul grupurilor de refugiați, în special femeile și-au însușit metodele, astfel încât să le poată da mai departe copiilor lor. Mai mult decât atât, am predat metoda în grupuri mixte, de refugiați (sirieni, irakieni), și români, femei în special, care mai departe au mers în comunitățile lor și împreună le-au dat mai departe.

Sunt valori importante pe care ei le extrag de aici: să înveți împreună cu alții, de la alții, să împarți, să accepți și așa mai departe.

Interesant este că la început eram ușor circumspecți: cine o să vină din comunitate, cum vor colabora, cum vor comunica? Dar după prima întâlnire am realizat că fiecare mai aducea pe cineva, iar grupurile erau din ce în ce mai mari. Ceea ce ne-a dat de lucru, pentru că literalmente aveam nevoie de spații mai mari, de altă organizare logistică. (râde)

Dincolo de tot ce ți-am povestit, mai avem o linie de interes legată de accesul la justiție al copiilor și ne concentrăm pe formarea specialiștilor cu care ei intră în contact. În România există două centre de reeducare și două centre de detenție pentru minori. Acum se află închiși acolo în jur de 600 de minori, iar scopul nostru este să nu mai rămână niciunul.

Kirsten Theuns și unul dintre proiectele ei în România

Condițiile sunt extrem de precare: igienă, sărăcie, nu au haine, nu au mâncare, iar sentințele lor sunt uneori mai mari decât vârsta pe care o au.

Noi încercăm să schimbăm puțin abordarea în sensul de a crește importanța educației și a scădea accentul punitiv. În acest moment lucrurile stau de așa natură încât copiii, după ce părăsesc centrul, revin în scurt timp ca deținuți. Ceea ce înseamnă că abordarea educativă de acum nu este cea bună.

Noi ne dorim să implementăm un sistem de mentorat prin care cei care au ieșit din sistem și au rupt cercul vicios, au un job, au o familie, duc o viață normală, să poată să îi sprijine pe cei care sunt în continuare în sistem. Pentru că marea problemă a tinerilor care ies din detenție este că nu au unde să meargă, nu au niciun ban, nici de mâncare, nici pentru o locuință, sunt lăsați în voia sorții, ceea ce sigur îi duce din nou să fure pentru a supraviețui.

În plus, avem în derulare acum un proiect mare în Bacău, în 38 de comunități din tot județul, unde sprijinim localnicii să își îmbunătățească, atât cât este posibil, condițiile de viață, infrastructura. De pildă, să instaleze WC-uri. Nu mai este un secret pentru nimeni cum arată WC-urile din școlile din România. Și avem de acolo niște povești foarte faine ale unor copii care au ajutat la designul câtorva toalete. Îi ajutăm să aducă mobilier, biblioteci, echipamente IT și așa mai departe.

Ideea la care ținem este să implicăm comunitatea, în sensul că îi provocăm să afle întâi de ce au nevoie, apoi să își organizeze investiția și implementarea, iar în cele din urmă să integreze ce au făcut ca pe ceva al lor.

Copiii sunt cei care se ocupă de tot, desigur, cu sprijin și din partea autorităților locale și a profesorilor. Însă ei sunt managerii de proiect. De pildă, când vine vorba despre terenul de sport, ei trebuie să stabilească cine și în ce ritm va folosi terenul, pentru ce sporturi, cine repară ce se strică, adică ei se organizează.

Iar pentru că am vorbit despre sport, trebuie să îți povestesc despre un proiect drag nouă, legat de protecția copiilor în sport, adică ce măsuri trebuie folosite așa încât copiii să nu fie expuși abuzurilor.

Am început să lucrăm cu Federația Română de Fotbal, cu Federația Română de Gimnastică din România și începem formarea antrenorilor așa încât să ne asigurăm că sunt conștienți de efectele pe care le poate avea asupra copiilor un comportament inadecvat.

Vrem ca tinerii și copiii să fie conștienți de ce înseamnă abuzul, fie că este fizic, sexual sau emoțional. Unii antrenori cred că este în regulă să țipe la copii. Iar de multe ori părinții nu se opun. Noi încercăm să le arătăm că există și alte căi de a face performanță.

Este un subiect sensibil, pentru că limitele sunt foarte fine.

Toată lumea știe că nu este ok să țipi acasă. Dar pe teren, e imposibil să nu țipi, nu? Însă tocmai aici intervine problema: în a conștientiza diferența dintre țipatul care jignește și inhibă și cel care încurajează sau face auzit un mesaj.

La fel se pune problema cu atingerile. Gimnastica este un sport în care antrenorul folosește atingerea fizică pentru a explica ceva, pentru a corecta. Dar este sensibilă diferența între aceste atingeri și cele cu alte conotații. Primul semnal este perceput de copil, iar copilul trebuie să știe diferența dintre ce este adecvat și ce nu. Apoi profesorul și părinții trebuie să fie conștienți de asta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO