Căutare

Share this article

Henrik Larsson este multiplu campion mondial la biliard în scaun rulant, de 12 ori campion european și multiplu campion național al Suediei, țara unde s-a născut și unde trăiește.

Dincolo de cariera sportivă, Henrik conduce o afacere și este un militant activ pentru facilitarea drepturilor persoanelor cu dizabilități. Are doi copii și trăiește într-o casă suficient de mare cât să încapă în ea o masă de biliard.

Toată viața mea am încercat să procesez faptul că sunt diferit. Văd oameni care își neglijează sănătatea și mă frustrează asta pentru că eu nu am avut șansa să aleg.”, spune Henrik.

Henrik Larsson a fost invitat special la cel mai mare eveniment sportiv dedicat biliardului din scaun rulant, organizat în România, „Competiția Națională de Biliard în Scaun Rulant”, care a însemnat și lansarea primului club sportiv dedicat biliardului pentru persoanele cu dizabilități locomotorii din România, ASMIO (Asociația Sportivă Mereu Împreună pentru Oameni)

Cum ți s-a părut competiția?

Sunt pentru a doua oară aici și sunt încă uimit de numărul participanților și de bucuria cu care duc la sfârșit concursul. Chiar dacă știu că este o competiție, iar eu am fost implicat în multe concursuri unde scopul suprem al celor implicați era de a câștiga, aici este vorba mai mult de bucuria de a juca împreună decât despre un trofeu. Iar asta mi se pare uluitor.

Eu am norocul să trăiesc într-o țară care acordă multe resurse persoanelor cu dizabilități, așa încât găsesc și mai uluitoare atitudinea și bucuria românilor implicați în această competiție, pentru că este știut faptul că nu ne aflăm într-o țară care oferă foarte mult celor care se află în situația mea.

Henrik Larsson, multiplu campion mondial la biliard în scaun rulant

În Suedia ești acoperit în multe domenii de sprijinul statului: medical, primești asistență și operațiile necesare, apoi există o serie de programe de suport care îți fac accesibile ofertele de pe piața muncii, iar dacă trăiești într-o casă care are nevoie de ajustări se întâmplă astfel încât să poți să devii cât mai autonom posibil.

Sunt recunoscător că avem acest sistem. Mai cu seamă că există state progresiste, cum este de pildă SUA, care este semnatara unei act foarte important pentru persoanele cu dizabilități, cu puterea unei legi, dar care nu are pus la punct un program de sprijin medical pentru cei ca mine.

Acum ești sportiv și muncești ca trainer pentru persoanele cu dizabilități. Ce munceai înainte de asta?

De vreo 25 de ani mi-am câștigat banii din biliard, în diferite moduri. Am început companii care implicau divertisment și educație legate de biliard. Am început cu o firmă care a avut succes, apoi am vândut-o și așa mai departe.

Totul se învârtea în jurul biliardului fiindcă îmi doream să fiu cât se poate de bun la asta. Dar am realizat destul de repede că nu puteam să am o slujbă și, concomitent, să petrec atât de mult timp la antrenamente.

Așa că am făcut din biliard o sursă de venit. Mai cu seamă pentru că mi-am descoperit câteva calități antreprenoriale, am avut niște idei care s-au dovedit bune și profitabile.

În ultimii 6-7 ani tot ce am făcut a fost să muncesc în zona de îmbunătățit viața persoanelor din scaun rulant, fie că vorbim despre discuții cu politicieni, intervenții publice pentru modificarea politicii guvernamentale legate de persoanele cu dizabilități sau pur și simplu discuții cu oameni ca mine, pe care să îi sprijin cu sfaturi utile, legate de viața de zi cu zi: cum îți crești copiii, cum îți speli hainele, cum conduci mașina.

Henrik Larsson

Am pus la punct un curs de 12 săptămâni care începe prin a te lămuri cum îți alegi cel mai bun scaun rulant, în funcție de dizabilitatea ta și stilul de viață. Dacă nu ai scaunul potrivit, e ca și cum ai alerga o sută de metri pe tocuri.

Îi învăț cum să escaladeze fie obstacolele fizice, pe care le găsesc pe stradă, fie orice alt obstacol din viață.

Este foarte importantă alimentația, fiindcă metabolismul nostru este diferit de al unei persoane apte. Noi ardem zilnic 1000 de calorii mai puțin decât cineva care poate merge.

Tu vorbești acum despre rutina omului care și-a acceptat dizabilitatea. Ce facem cu cei care nu au reușit încă să și-o asume?

Cred că elementul cheie aici, pe care l-am descoperit și îl dau mai departe celor cu care mă întâlnesc, este speranța.

Am devenit imaginea vie a speranței pentru o nou viață în scaun rulant. Pentru că așa trăiesc eu.

Henrik Larsson

Momentul crucial este atunci când omul abandonează doliul și acceptă ideea că viața merge mai departe, cu tot ce înseamnă ea: iubire, intimitate, o slujbă sau o călătorie în jurul lumii. Toate astea îți sunt accesibile, dar pentru ele trebuie să muncești mai mult și să îți dezvolți niște abilități.

Eu m-am născut cu această dizabilitate, lucru care schimbă total datele problemei. Statistic, puțini copii care se nasc cu o boală care îi duce în scaun rulant ajung niște adulți independenți. Există și o explicație pentru asta, fiindcă acești copii cresc cu sprijin permanent alături, nu sunt lăsați să facă nimic singuri, așa încât fizic ei nu au ocazia să se dezvolte.

Dacă tu suferi mâine un accident și ajungi în scaun rulant, mușchii tăi sunt deja formați, știu să funcționeze. Știi ce poți să faci, dar dacă te naști așa nu știi aceste lucruri despre tine, ci trebuie să le creezi de la zero.

Dacă te uiți la majoritatea copiilor născuți cu această dizabilitate vei vedea că la 25-30 de ani sunt pasivi, nu au o slujbă, sunt mai puțin independenți.

Henrik la 3 ani

Mulți cred că dacă nu am avut ceva nu-i ducem lipsa, cu alte cuvinte, dacă nu știu cum este să merg, e mai simplu de gestionat dizabilitatea. Dar nu e așa, dimpotrivă.

Tocmai pentru că nu am mers niciodată mă gândesc de 10 ori mai mult cum ar fi fost dacă… Ca atunci când ai doar un părinte și te gândești: „oare cum ar fi fost dacă era și celălalt?”.

Este cu atât mai dificil la copii. Pentru că ei, când se nasc așa, trebuie să învețe să fie de trei ori mai puternici decât ceilalți, așa încât să poată fi egali cu ei când vor fi mari și vine vorba despre relații sau un loc de muncă. Ei trebuie să fie mai puternici.

Ce faci pentru asta?

Lucrez cu părinții lor și îi învăț să nu îi ajute foarte mult. Cu cât îi lasă să facă mai multe singuri, cu atât îi încurajează să devină independenți, îi responsabilizează, îi lasă să devină fizic mai puternici.

Cea mai bună strategie este să îi trateze ca pe orice copil fără dizabilitate: trebuie să țină curat în cameră, trebuie să se îmbrace singur, chiar dacă asta implică mai mult timp și mai mult efort. Când mă îmbrac dimineața îmi ia mai mult timp, dar m-am obișnuit cu asta.

Henrik Larsson

Adulții nu trebuie să încerce să îi ajute pe copiii cu dizabilități să fie ca cei normali pentru că nu vor fi niciodată ca ei. Asta le spun eu părinților și, uneori, asistenților din școli și grădinițe, practic, oricui se află în preajma acestor copii: „dacă îi ajuți prea mult, 15 ani mai târziu nu vor fi fizic pregătiți pentru a face față!”

Predau și în Universități, lucrez cu grupuri de impact pentru a populariza ideea că persoanele cu dizabilități sunt o resursă importantă de folosit în societate. Să ne uităm la Stephen Hawking. Tot ce trebuie să facem noi este să întărim acest grup și să educăm persoanele cu dizabilități ca pe orice om independent.

Cine ți-a fost mentor?

Părinții mei. Nu m-au tratat deloc diferit, m-au responsabilizat de mic și mi-au arătat ce e bine și ce este rău. Ei sunt super-eroii mei.

E drept, la 19 ani mi-am luat viața în mâini și am devenit jucător profesionist de biliard. Mi-am creat singur mare parte din destin, dar nu cred că aș fi reușit fără părinții mei.

Henrik Larsson

În orașul în care am crescut eram singurul copil în scaun rulant, ceea ce mi-a dezvoltat o grămadă de abilități de integrare și socializare: am mers la școala publică, mi-am făcut prieteni, am dus viața oricărui alt copil din comunitate, ceea ce a fost greu, dar foarte important pentru mine.

Pierderea este ceva ce mulți oameni trăiesc: părinții care au pierdut un copil, un rănit de război, o persoană în scaun rulant. Dar nu pierderea este importantă, ci faptul că o depășești și găsești maniera de a merge mai departe, de a te întări și a trăi oricât de dificil ar fi.

Deci cuvântul cheie aici este acceptare?

Să accepți că viața nu este dreaptă, da. Și este în regulă să fie așa. Și cel mai important este ce îți dorești tu.

Sunt lucruri pe care pur și simplu trebuie să le acceptăm: Donald Trump este președinte. Trebuie să acceptăm asta și să mergem mai departe. (râde)

Nu aș vrea să înțelegi că sunt recunoscător și îmi îmbrățișez dizabilitatea. Sunt recunoscător pentru perspectivele pe care mi le oferă. Aș fi vrut să le obțin altfel, desigur.

Henrik Larsson

Mă frustrează și mă enervează faptul că lumea nu este un loc perfect, dar încerc să fac o diferență. În asta concentrez toată frustrarea mea, să fac o schimbare în societate sau în oameni. (râde)

Mai există aici un element cheie: depresia. Cum te descurci și cum scapi de ea pentru a avea o viață?

M-am născut cu această dizabilitate, deci practic trăiesc cu depresia de când m-am născut. E parte din mine. Cred că aveam 4-5 ani când o întrebam pe educatoare dacă ea este fericită pentru că eu nu eram câtă vreme nu puteam merge. Eram mic, dar pricepeam că sunt diferit, iar diferența nu era un lucru pozitiv.

Este un proces. Toată viața mea am încercat să procesez faptul că sunt diferit. Văd oameni care își neglijează sănătatea și mă frustrează asta pentru că eu nu am avut șansa să aleg. Sunt încă în acest proces și nu cred că vreau să accept încă.

Mă duc pe plajă cu copiii și nu pot să intru în nisip, nu pot să mă joc cu ei, nu pot să intervin dacă se întâmplă ceva și mă enervează la culme că nu pot să merg. Iar acesta este un răspuns natural și vreau să rămână așa. Nu transform furia într-un stil de viață, dar este important pentru mine să păstrez acest mod „sănătos” de a mă „detesta”. Înțelegi?

Henrik, cu copiii lui

Cine ți-a dat speranță?

John Lennon. (râde) Și Frank Zappa. Am început dorindu-mi să fiu muzician.

Am fost norocos să fiu mic în anii 80, în Suedia, când nu exista niciun program de sprijin pentru cei ca mine, așa cum se întâmplă acum.

Deci depindea doar de mine să aleg să am o viață și să mă prind cum trebuie să fac. Și a existat în acea perioadă un grup de atleți foarte popular care au stabilit o altă paradigmă: putem! Iar eu eram parte din acea mișcare și mi-am însușit acest mind-set.

Henrik muzician

Ai familie?

Am doi copii, Bianca, de 8 ani, și Amadeus, care va împlini 7 ani în septembrie,  împreună cu care locuiesc într-o casă foarte mare, pe care am ales-o după un singur criteriu: să aibă sufrageria numai bună cât să încapă acolo masa de biliard.

În exterior este o casă obișnuită, dar interiorul pare decupat dintr-un catalog de case rusești. Foștii proprietari au muncit vreo 40 de ani la ea.

Masa de biliard, cea mai mare piesă din casă

Cum e viața cu copiii?

Ne distrăm destul de bine. Toată lumea îmi spune să profit de vârsta asta, pentru că, pe măsură ce cresc, și problemele vor fi mai mari.

Asta fac acum: mă bucur de ei. Pe de altă parte însă încerc să îi învăț cu ideea că, deși eu pot să fac toate lucrurile în casă, suntem o familie și într-o familie toată lumea contribuie. Deci le fac viața grea, ce să spun? (râde)

Bianca și Amadeus, pe masa de biliard a tatălui lor

Viața mea este un roller-coaster, mi-am urmat visele, am început și dezvoltat afaceri, am călătorit în toată lumea în campionatele de biliard, multe dintre ele le-am câștigat, dar nu asta este important.

Ce contează este ce spune toată călătoria asta: există viață acolo, este esențial să fii parte din ceva important, să ai o familie, să te îndrăgostești, să muncești. Asta este important, să inspiri, să le arăți oamenilor că se poate.

Ce este cel mai greu de făcut? Să crești copiii, să fii campion, să cânți?

Cea mai grea slujbă este să fii părinte, cred. Cu sau fără scaun rulant, să ajuți aceste mici creaturi să se dezvolte în adulți independenți, care iubesc și se bucură de viață mi se pare cel mai dificil.

Muzica m-a însoțit toată viața, am și o trupă acum. Aici îmi las emoțiile să curgă, aici îmi folosesc creativitatea.

La bătrânețe, când îmi vor spune copiii că le-a plăcut viața noastră și că s-au distrat, am să mor fericit.

Henrik, împreună cu Bianca și Amadeus, copiii lui

 

 

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO