Luiza Zamora sau povestea unui istoric de artă între destinul modern de instigator cultural și cel de consilier parlamentar

Luiza Zamora zice despre sine că este „instigator” cultural, iar dacă ne uităm la studiile universitare de artă i-am da dreptate. Doar că Luiza Zamora a condus un șantier de arheologie subacvatică în Egipt, unde a primit aprecierile renumitului arheolog francez, Jean-Yves Empereur, a revenit în România și a devenit coordonator de relații publice la Cărturești, a creat Asociația 37, a coordonat Științescu, un proiect prin care a împrietenit sute de copii cu știința, a gestionat proiecte de mediu în Delta Dunării și este consilierul unui deputat, Tudor Pop, alături de care a trimis spre aprobare și implementare câteva legi cu care se mândrește, cum este legea nosocomialelor sau cea a asistenței medicale mobile.

Luiza zice că trăiește cu un deficit de încredere în sine, dar a dus la bun sfârșit proiecte extraordinare, cu îndrăzneala cu care strămoșii ei de origine spaniolă, trei frați Zamora, au străbătut Europa, la sfârșit de secol XIX, pentru a se stabili în Țara Românească, un stat mărunt din Balcani.

Mi-a plăcut foarte tare cum scriai despre tine că ești „instigator cultural”. De ce?

Luiza Zamora: Da. Asta sunt eu în asociație. Îmi place să cred că instig la lucruri bune, fiindcă uneori dau peste oameni ca mine, care nu au pic de încredere în ei înșiși, și mi-aș dori ca ei să o aibă, de pildă. (râde)

Pe când eram la Cărturești și făceam PR, în urmă cu mulți ani, m-am ales cu renumele de „connecting people”. Acolo întâlneam o grămadă de oameni și, ce să vezi, îmi veneau și idei despre cum ar putea lucra împreună. Așa s-au născu alte proiecte și relații.

Colega mea de la Asociația 37, Irina Damian, mi-a zis „instigator cultural” și mi s-a părut că mi se potrivește, fiindcă tot timpul mă gândesc la lucruri sau proiecte care mi-ar plăcea să se întâmple, sunt conștientă că nu le pot face, așa că provoc pe alții să le creeze și să le ducă la bun sfârșit.

Oamenii care te știu, știu proiectele în care te-ai implicat. Ce, probabil, știu mai puțin și aș vrea și eu să aflu este de ce ai făcut-o? De ce ți-ai ales, din multitudinea de lucruri și direcții pe care ai fi putut merge, exact această direcție de activism cultural? Fiindcă, iată, ai fi putut pătrunde într-un muzeu și rămâne să muncești de acolo, nu să alegi să fii instigator cultural. J

Luiza Zamora: Dacă am știut bine un lucru despre mine, am știut că nu o să lucrez într-un muzeu. Mie mi-ar fi plăcut un muzeu care să aibă legătură cu viața noastră de acum, cu tehnogiile, valorificând viața de altădată.

Tocmai acest plictis de muzeu m-a provocat să fac arheologie subacvatică în Egipt. M-am plictisit de pietrele care se aflau în muzeul din Alexandria, am ieșit în curte, unde se aflau niște arheologi, am început să vorbim și am spus că aș vrea să fac arheologie subacvatică. Am insistat să merg la Centre des etudes alexandrines și m-am dus, deși eram îngrozitor de timidă. Așa am ajuns să lucrez pe un șantier arheologic în Egipt.

Subacvatic. Cum așa?

Luiza Zamora: Centrul de excelență de la Alexandria făcea săpături arheologice de urgență. De ce? Fiindcă orașul nou se suprapune pe cel vechi, iar imediat ce se dărâmă un edificiu sau un antreprenor începe să excaveze iese la iveală ceva important istoric. Atunci, centrul de excelență trimite echipa să înceapă săpăturile arheologice. Dar de obicei, dezvoltatorii stau pe capul tău să termini mai repede, fiindcă ei au nevoie de teren cât mai repede, să treacă la treabă.

Luiza Zamora, pasionată de arheologie

Cine te-a inspirat pe tine să mergi către artă, să faci mai departe facultatea de arte?

Luiza Zamora: Am terminat Facultatea de arte, dar mai mult timp petreceam pe la facultatea de film, recunosc. (râde)

În familia extinsă, aș zice de mătușa mea, Alice Dinculescu, de la Constanța, care a făcut facultatea de arte prin anii 70 și care a condus Filiala UAP din Constanța. Cumva am crescut pe lângă ea, în acest mediu artistic, mai ales că toate vacanțele mi le petreceam la ea. Fugeam din Oltenia mea la malul mării. (râde)

Mătușa mea era o persoană dezinvoltă, foarte tonică și veselă, foarte deșteaptă, de fapt. Obișnuiesc să zic că este cea mai deșteaptă femeie din familie, care a „fugit” din Oltenia la Medgidia, apoi la Constanța.

Și, chiar dacă nu ea, în mod explicit, m-a îndrumat spre asta, partenerul ei de atunci, artist plastic m-a încurajat să merg spre arte. Recunosc, eu voiam să fac jurnalism. Doar că jurnalismul este cu și despre mulți oameni, iar eu și socializarea nu prea suntem buni prieteni. (râde)

La Cărturești mi s-a părut că trăiesc un oximoron: eram PR manager, eu, omul căruia nu-i place să interacționeze cu alții. (râde)

Cristi Neagoe e vinovat de asta. Când a plecat la ICR New York s-a gândit să mă lase în locul lui, la Cărturești. Doi oameni mai diferiți nu cred că se puteau găsi. Dar Cristi a avut încredere să mă lase în locul lui, deși nu mai făcusem PR până atunci și nici comunicare.

De ce zici că nu ai încredere în tine?

Luiza Zamora: Cred că este de vină cultura locală.

Românească sau oltenească?

Luiza Zamora: Cred că cea oltenească. Mai stau de vorbă cu congeneri și aud același lucru de la oameni care chiar sunt „cineva”, care chiar au ajuns super profi în SUA, de pildă.

E o generație care a trăit asta, de fapt, nu?

Luiza Zamora: Probabil. Mie mi s-a spus tot timpul că ceilalți sunt mai buni, că fata lui X este cea mai bună sau cea mai cuminte.

Foarte frumos numele tău Zamora. De unde vine?

Luiza Zamora: Vine de la niște străbunici spanioli, care nu se știe ce-or fi căutat pe aici.

Legenda familiei spune că prin secolul XIX, după jumătatea lui, trei frați Zamora au venit în Țara Românească. Ce-or fi căutat aici, nu se știe! (râde) Poate nu au găsit nimic mai bun pe drum și s-au aciuit, doi dintre ei la sud de Carpați, în zona Gorjului, Peștișani (locul de unde este Brâncuși, nu se vede, dar se știe), iar unul dintre ei a rămas la Sebeș.

Acestea sunt două nuclee de familie Zamora.

Care țin legătura între ele?

Luiza Zamora: Nu prea. Știu un singur domn, Liviu Zamora, jurnalist la Radio România, cu care m-am întâlnit la un vernisaj și care a reușit să descifreze niște legături de familie între noi.

Eu și tata, care este profesor de istorie și geografie, am reușit să reconstruim un arbore genealogic până pe la 1900 dar nu am reușit să avansăm.

Te-ai gândit vreodată să rămâi în străinătate?

Luiza Zamora: Da, când eram în Egipt, după vreo lună, aveam senzația că mă născusem acolo, atât de familiară îmi devenise zona.

De ce?

Luiza Zamora: Am întâlnit numai oameni buni pe-acolo, cred că cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit până acum.

De ce spui asta?

Luiza Zamora: Pentru că erau niște oameni foarte calzi, foarte interesați de tine, alături de tine. Ți-ar fi dat tot ce aveau ei.

Mi-aduc aminte de muncitorii de pe șantier, pe care zilnic trebuia să îi salut. Dacă nu o făceam se supărau pe mine. La prânz, când era rugăciunea, veneau la mine să mă întrebe dacă au făcut ceva greșit. Iar dacă plecau în armată îmi lăsau un cadou.

Erau niște oameni extraordinari. M-am simțit înconjurată de bunătate acolo.

Natural venea atenția asta sau aveau o reverență față de funcție?

Luiza Zamora: Tot timpul am avut grijă ca funcția să nu se vadă. Funcția chiar nu înseamnă nimic. Și toată povestea cu statutul mi se pare o super-capcană. Nu înțeleg la ce folosește și nu l-am practicat niciodată.

Tu de ce plecaseși în Egipt?

Luiza Zamora: Era singura bursă care nu expirase la facultatea de arte din București. Ca să înțelegi, la noi, la avizier, bursele mișto se afișau după ce expirau. Asta era singura ce părea mișto și nici nu expirase. (râde)

Am făcut un proiect cu care am aplicat la Universitatea din Cairo și m-au acceptat. Și am plecat cu gândul că voi studia arhitectura ptolemaică. Doar că, ce să vezi, am picat într-un moment cum nu se putea mai nepotrivit: începuse intifada.

Prima mea zi de școală la Universitatea din Cairo a fost cu tancuri în jurul clădirilor și cu incendierea steagului Israelului în piațeta din campusul universității.

Dincolo de asta, la universitate am constatat că erau puține cursurile în care predarea se făcea în engleză, ci mai mult în arabă. M-am înscris la cursuri de limbă și am realizat că araba va fi ceva greu de prins, doar că, așa cum s-a obișnuit universul să fie ironic cu mine, o lună mai târziu eram pe șantierul arheologic, coordonam o echipă de 50 de muncitori și ghici în ce limbă vorbeam cu ei. (râde) Deci știu o egipteană de șantier.

Ce anume din această experiență te-a schimbat?

Luiza Zamora: Eram foarte mică atunci, aveam 21 de ani, și aceeași neîncredere în mine m-a făcut să mă îndoiesc de aprecierile marelui arhitect Jean-Yves Empereur apropo de faptul că, într-o lună, am pus la punct un inventar într-un șantier în care nu se făcuse asta de vreo 6 luni. Și crede-mă inventarul arheologic acolo era impresionant. Aveam senzația uneori că stăm pe o fostă fabrică de ceramică, atât de mult scoteam zilnic din săpătură. Saci, peste saci de obiecte și fragmente arheologice. Eu am făcut ordine în aceste mormane de saci.

Cu mintea de atunci și cu lipsa de experiență și încredere mi-a fost foarte greu să evaluez corect modul în care acei oameni s-au raportat la mine, ce încredere au avut în mine și ce șansă mi-au dat.

În Franța erau lungi liste de așteptare pentru a primi această bursă. Or, eu venisem de pe stradă, cum s-ar zice și, după un interviu de 15 minute cu Jean-Yves, în care m-a întrebat cu cine făcusem arheologie în România, mi-a zis: „știi, Luiza, când te întorci, mă aștept să vorbești foarte bine franceza, fiindcă țara ta este una francofonă!”. Iar asta m-a provocat să îmi amintesc franceza pe care o învățasem în liceu, iar după ceva timp colegii mă întrebau din ce parte a Franței vin.

De ce te-ai întors în România?

Luiza Zamora: Mi-am imaginat sincer că, dacă am reușit eu, venită de pe stradă, cum s-ar zice, să fac treabă bună în Egipt, nu se putea ca în România, în țara mea, să nu se poată face la fel, arheologie subacvatică, de pildă. Cât patrimoniu avem noi aici? A cercetat cineva toată coasta Mării Negre? Nu.

Iată-mă, 20 de ani după, amuzându-mă de naivitatea mea de atunci.

Așa că în 2001 m-am întors în România.

Ce faci tu în Asociația 37?

Luiza Zamora: Fac de toate, de la dat cu mopul, la raportarea financiară.

Te-ai gândit vreodată să schimbi domeniul cultural?

Luiza Zamora: Dacă mă întrebi ce fac în viața de zi cu zi, de unde îmi iau salariul, fac cu totul altceva. De trei ani sunt consilier parlamentar în domeniul sănătății.

Deci în fiecare dimineață mergi la Casa poporului și scanezi cardul de intrare, mergi la birou și-ți faci treaba?

Luiza Zamora: Slavă Domnului că nu mă duc în fiecare zi în Casa poporului, fiindcă aș intra în depresie. Fiecare colțișor, bucățică a acelei construcții îți reamintește de cât de neînsemnat ești.

Din fericire eu lucrez la cabinetul deputatului Tudor Pop. Nu sunt funcționar public și cred că e păcat că această demnitate, munca în serviciul statului, și-a pierdut strălucirea de altădată.

Cu ce proiect parlamentar te mândrești tu?

Luiza Zamora: Cu cel de asistență medicală mobilă sau cu legea nosocomialelor (sperăm să iasă și normele).

Ce te împlinește?

Luiza Zamora: Lucrul bine făcut. Chiar dacă vorbim despre faptul că am măturat sau că am făcut curățenie. Important pentru mine este să fie făcut bine.