Căutare

Share this article

„Eu nu am pornit să construiesc o poveste. S-a întâmplat pur și simplu să fiu eu cu povestea mea.” Interviul cu Marcela Cosnean a început încă dinainte să apuc să pun vreo întrebare. Este o femeie caldă, deschisă, dornică să împărtăşească din experienţa ei de viaţă şi să o asculte pe a altora.

Deşi nu a plănuit să facă asta, conduce cu mână forte o casă de oaspeţi cum rar ţi-e dat să găseşti. O pensiune care respiră prin toţi porii istorie, tradiţii, poveşti şi iubire. Marcela Cosnean îngrijeşte locul şi oaspeţii, îi tratează cu bunătăţi făcute chiar de ea şi cu amintiri frumoase. Şi deşi nimeni nu ştie când, tot ea coase trusouri de botez şi lenjerii de pat din materiale naturale, o moştenire transmisă din generaţie în generaţie în familia sa şi pregăteşte cutii-cadou tot cu bunătăţi din curtea şi grădina ei.

Când am sunat-o mi-a spus că am prins-o în grădina pensiunii, pe când culegea plante aromatice. Mi-a explicat că puţine lucruri se compară cu aromele proaspete şi îmbietoare şi energia pe care i-o dau acestea.

Marcela Cosnean

Vă invit să citiţi o poveste despre iubire, lupte, ambiţie, energie şi capacitatea infinită de a te reinventa. Povestea vieţii unei învăţătoare plecată din România înainte de Revoluţie pentru că nu mai suporta să nu poată vorbi liber şi întoarsă după mai bine de 20 de ani petrecuţi peste hotare, ca să construiască un loc după sufletul ei.

Tare frumos arată locul ăsta al dumneavoastră.

E o casă pe care am cumpărat-o și pe care o locuiesc cu sufletul meu. Eu asta spun că sunt poveștile caselor sau ale locurilor. Când le locuiești nu doar cu prezența ta, ci atunci când le locuiești cu sufletul, cu gândul și energia ta, cu iubirea pentru ceea ce faci.

Eu, când mă uit la fotografiile de la The Country Hotel, nu văd niciun hotel, nici pensiune, nici han. Eu văd o casă.

Ai mare dreptate. Nu trebuia să îi spun hotel, dar exista deja o The Country House și eu am considerat că mă definește partea asta, ”on the contryside”, deși nu este chiar atât de la țară ca în alte sate transilvănene. Hărmanul, fiind destul de aproape de Brașov, este jumate-jumătate. Avem acel privilegiu de a avea atmosfera unui sat, ținând cont că avem curțile, grădinile, oamenii care se preocupă din ce în ce mai mult să devină mici producători de legume organice sau fac mici ferme. Mă aflu într-un loc minunat, aproape de un oraș foarte frumos și totuși într-o zonă mai aproape de rural.

The Country Hotel

Ce înseamnă satul pentru dumneavoastră, viața la țară?

Originile mele sunt în Covasna, în orașul Covasna, dar am trăit în partea orașului în care te simțeai ca la țară. Covasna e împărțită în 2: partea mai rurală, Voinești și partea centrală unde erau hotelurile, stațiunea. Pentru mine, la țară este o continuitate, înseamnă că încă ești liber să îți cultivi tu ale tale în grădină, să poți beneficia de liniște și de contactul mai puternic cu natura decât în viața urbană.

Nu mi-aș dori totuși să trăiesc într-un sat îndepărtat pentru că îmi doresc foarte tare să trăiesc și partea culturală.

Sunteți un melange extraordinar între păstrarea tradițiilor și partea artistică a vieții. Ați făcut muzică, ați fost profesoară.

Eu am făcut foarte multă muzică. Povestea sufletului meu este împlinită atunci când sunt înconjurată de muzică, este o parte esențială. Eu sunt învățătoare ca profesie. În viață am parcurs însă multe etape, ca mulți dintre noi, în care îmi doream să fiu și una și alta. Iar eu m-am văzut, pe rând, profesoară, educatoare, învățătoare, cântăreață, prezentatoare, scriitoare. Mi-am ales să fiu învățătoare dat fiind faptul că de mică mi-au plăcut foarte mult copiii și fiindcă am avut o învățătoare minunată, un om care m-a urmărit prin prezență tot timpul în viață. Și mi-am dorit să fiu învățătoare și pentru că îmi doream și copiii mei și voiam să fiu mai mult timp cu ei în vacanțe.

Marcela Cosnean

Dar am făcut și foarte multă muzică. Trebuia să devin mezzosoprană și am dezamăgit foarte mulți profesori de canto pentru că nu m-am dus mai departe pe calea aia, dar eu sunt foarte fericită așa cum mi-am ales-o. E un lucru foarte mare să nu ai regrete. Nu regret nimic din ceea ce mi s-a întâmplat și nimic din ceea ce nu am făcut. Iubesc foarte mult ceea ce am făcut și asta mă face să fiu bine cu mine.

Ăsta ar trebui să fie scopul oamenilor în general, nu? Să fie bine cu ei.

Da. Sigur că banul este foarte necesar, nu putem să-l ignorăm, dar nu el trebuie să ne călăuzească. El vine dacă tu ești OK cu tine, dacă faci ce-ți place și cu gând bun, sincer, frumos, vine atât cât îți trebuie ție. Foarte mulți bani cred că sunt o povară foarte mare, iar dacă mai și vin peste noapte, cred că e foarte greu. Mai bine te lipsești.

Ați profesat în România și la un moment dat ați plecat.

Da, am profesat aici 10 ani. Ținând cont că sunt un om foarte liber sufletește și mental mi-a fost foarte greu la un moment dat să nu plec. Aveam 2 copii deja când am părăsit România. A fost un moment de decizie în familie și aici mă refer la mine și la soțul meu, pentru că altfel, dacă ar fi știut prea multă lume, era foarte greu să pleci.

Dar era greu pentru mine, ca educator, să mint copiii din clasă şi să nu le pot da ceea ce aş fi dorit pentru ei şi dezvoltarea lor. Era şi dorinţa ca cei doi copii ai mei să crească, să se dezvolte şi să se exprime altundeva, în alt sistem, la acea vreme. Eu sunt un om liber în gând şi faptă! Asta este structura mea de mic copil. Nu ai voie să mă ţii şi să mă struneşti căci mă vei pierde. Aşa simţeam, aşa simt şi aşa voi rămâne! Dacă ar fi să mă numesc altfel m-aş numi Libertate.

Marcela Cosnean, în Germania

În sfârșit! Am plecat. A fost foarte greu. Nu greul în decizie, pentru că mi-am dorit foarte mult să fac asta. Și vreau să subliniez faptul că întotdeauna când vrei să faci ceva greul este decizional. Când ai luat decizia greul se eliberează deja, nu mai apasă pe umerii tăi. Dar trebuie să-ți dorești foarte mult ceea ce vrei să faci și trebuie să muncești, să fii consecvent și condiția majoră este să fii sănătos. Altfel e foarte greu să ajungi într-o lume cum ajungeam noi pe vremurile respective – acum e cu totul altfel, poți să pleci, să experimentezi, să vii înapoi. Pentru noi plecarea era una definitivă, fără întoarcere la acel moment.

De ce v-a fost cel mai frică atunci când ați decis să plecați?

Inconștiența tinereții și dorința cea mare nu mi-au lăsat loc de temeri. Cu toate că eram un om care nu aveam o meserie pe care să o pot practica în altă parte, nu cunoșteam foarte bine limba germană, mă descurcam însă foarte bine în limba engleză și mi-a plăcut mereu în viață să învăț, așa că nu mi-a fost teamă. După ce am ajuns, am avut grija legată de cum să fac să îi aduc și pe copii și pe tatăl lor lângă mine. Asta a fost singura temere.

Deci ați plecat fără soț și copii?

Da, singură. Soțul meu era pianist, mergea în turnee și putea să rămână de multe ori, dar nu era genul lui să ia o asemenea decizie. Își dorea însă foarte mult ca eu să fiu împlinită și mi-a spus că dacă eu pot face asta, el mă susține. Și am plecat.

Și ce ați făcut în Germania în condițiile astea?

Multe am făcut. Eram un om puternic, sănătos și care îmi dorisem mult lucrul ăsta. Doar că eu nu existam în acea societate, eram ca evidență publică și cam atât. Așa că am făcut diverse. Faptul că mi-a plăcut întotdeauna să învăț și faptul că știam destule să fac cu mâinile, m-a ajutat. Am lucrat ca și cosmeticiană, am lucrat în cârciumi, s-au legat lucrurile încet, încet. Trebuia să dovedesc că am cu ce să-mi întrețin familia și până la urmă i-am adus.

Noaptea învățam limba germană, ziua munceam, le trimiteam pachete, trebuia să le pregătesc venirea. Tot timpul ăla s-a scurs în mod natural și real și lucrurile s-au petrecut fără incidente majore, dar a fost foarte, foarte greu să pot să dovedesc că exist și că am multe lucruri de arătat și de făcut. Au fost ani de zile în care am muncit enorm, odată fizic și odată la mine, ca să rămân sănătoasă și să îmi înăbuș dorurile. Eu cred că dacă tu ești plin de iubire și înțelegere, de generozitate și gânduri bune, cred că sufletul te ajută să-ți păstrezi organismul sănătos și să devii ceea ce-ți dorești.

Marcela Cosnean, în Germania

Cât ați stat acolo?

Am stat în Germania vreo 16 ani. Au venit copiii, lucrurile au început să funcționeze. La un moment dat am avut un bistro, a fost o perioadă minunată de experimentat. Chiar dacă a fost foarte greu, a fost un lucru benefic pentru mine. M-a ajutat foarte mult în îmbogățirea experienței mele de viață. Am cunoscut un alt popor despre care nu știam prea multe lucruri, decât ce mai spunem noi în general așa cum spun alții despre noi. Punem ștampile și spunem că unii sunt așa, alții, în altfel.

E cu totul altfel când trăiești acolo și trăiești adevărata societate și oamenii. O hotărâre pe care am luat-o eu acolo a fost să relaționez cu oamenii din țara respectivă, să pot învăța limba corect, să le văd comportamentul și să pot prelua ce e bun. Dacă trăiesc într-un loc îmi place să mă bucur de noul în care am intrat și să am recunoștință și respect față de țara și poporul care mă găzduiește și are grijă de mine.

A fost o perioadă foarte interesantă. Apoi am plecat în America.

Acolo ce ați căutat?

La un moment dat vrei să mai experimentezi și alte lucruri. Cel din America nu a fost la fel de grozav. A fost grozav noul loc în care am ajuns, lucrurile pe care am început să le construiesc și acolo, dar viața personală m-a făcut să iau o hotărâre.

Marcela Cosnean, în SUA

Mi-am luat al treilea copil, născut în Germania și am revenit acasă, unde aveam deja o casă cumpărată în 1994. Am revenit ca să pot să fiu liniștită și armonioasă cu mine pentru că eu nu pot să funcționez altfel. Iar dacă eu nu pot să funcționez înseamnă că nu sunt bună nici pentru cei din jur.

Când ați cumpărat casa de la Hărman, în `94, cu ce gând ați luat-o?

Pur și simplu am zis să avem o casă în România. Se deschiseseră granițele, a fost un eveniment important în viața mea când am putut să revin după atâția ani. Am vrut o casă în jurul Brașovului și pentru că mie îmi plăcea foarte mult Hărmanul, am căutat aici. Am găsit printr-o cunoștință și am luat-o fără să știu ce avea să se mai întâmple și a fost minunat așa.

Și când v-ați întors știați deja că vreți să deschideți ceva?

Eu când m-am întors știam că vreau liniște și să fiu în armonie cu mine. Am ajuns aici, m-am așezat și am stat să mă gândesc ce fac. Eu lăsasem tot în America, inclusiv business-urile. Începusem încă din Germania să fac lenjeriile mele de pat, în America mergeau foarte bine, dar afacerea s-a scindat, n-a mai avut continuitate. Așa că am luat-o de la capăt în România, am făcut o nouă colecție de lenjerii de pat din in, am făcut lansarea, dar în 2001 românii nu erau pregătiți pentru așa ceva. Era mult prea devreme și prea neadaptat la dorințele oamenilor din acea perioadă și nu a funcționat. M-am reorganizat, am luat un credit de la bancă și am început șantierul. A durat vreun an și jumătate ca să transform casa în ceea ce este acum. A fost însă iar o perioadă foarte dificilă, cu un copil încă acasă. Lacrima, fata mea cea mare rămăsese în America pentru că abia terminase studiile și nu avea ce face aici, iar Cantemir, cel mai mare dintre copii, rămăsese în Germania. Eram eu cu Leila, pe care o duceam la școală în Brașov. În perioada șantierului trebuia să fac și ceva bani și am început ca din inurile comandate pentru lenjerii să fac rochițe, rochii pentru doamne, colecții pentru copii. Acea latură a business-ului s-a dezvoltat pe partea aceasta și așa am ajuns să fac și trusourile personalizate de botez.

Marcela Cosnean cu nepoata, la botez

Și aici, mă refer la haine, ați păstrat ceva din trecut.

Asta este natura sufletului meu, să știi. Așa sunt eu. Îmi plac foarte mult lucrurile delicate, speciale, frumoase și am adunat în toată viața mea lucruri valoroase, în sensul de broderii speciale, materiale speciale. Este o latură a sufletului meu pe care am moștenit-o de la bunica mea, care era croitoreasa satului. Ea cosea straiele pentru ciobani, pentru oamenii din sat, cosea pantalonii ăia groși de postav, pânzeturile le făcea în casă, cosea cămeșile alea cu croielile speciale, straiele de sărbătoare erau făcute tot din materiale țesute în casă: din lână, in, cânepă. Era o bucurie pentru o fetiță ca mine, fascinată de tot ce se întâmpla în camera ei, că atelierul ei era în camera în care dormea.

Avea o mașină Singer pe care nici eu și nici măcar mămica, fata ei, nu aveam voie să punem mâna. Așa că astfel de lucruri se întâmplă dintotdeauna în sufletul meu și probabil m-au urmat, m-au călăuzit și am constatat că asta era parte din mine.

Pare că proveniți dintr-o familie cu femei foarte puternice.

Foarte puternice, inteligente, generoase și foarte armonioase au fost cele 2 femei din viața mea care m-au călăuzit, au fost mentorii și magiile mele, bunica și apoi mămica. De ce spun apoi? Pentru că bunica are un alt rol în viața nepoților. Devii pentru nepoții tăi mult mai generoasă, mai înțeleaptă și mai înțelegătoare. Nu mai ești ca în tinerețe, când aveai copiii tăi și alte nevoi, era altă alergătură. Acum ești mult mai așezat. Nu mai e presiunea tinereții și de-aia bunicii sunt mai înțelegători cu copiii și se înțeleg mai bine cu ei decât părinții. Părinții sunt mai stricți.

Țin minte când mămica începea să mă muștruluiască, să mă pună la punct și bunica îi spunea:

  • Las-o, dragă, că o să aibă timp destul!

Și mămica făcea:

  • Doamne, mamă, dar eu nu pot să te înțeleg. Dumneata așa ai fost cu noi? Ce-i cu dumneata de ești așa înțelegătoare?

Veșnicele discuții.

Da. Și de aceea spun că bunica era într-un loc anume și pe urmă venea mămica, care era continuarea bunicii, mult mai rafinată și aducătoare de inovație. Mămica era antreprenoarea, administratora, dar şi cel mai bun executant. O femeie puternică, frumoasă, elegantă, o gospodină desăvârşită, cu mare delicateţe în a fi şi a servi. Era o mare plăcere să o vezi şi să o asculţi, să simţi cu câtă dăruire şi cu cât drag făcea lucrurile pe care le iubea.

Bunica Marcelei Cosnean cu soţul şi copiii

Sunt fiica mamei şi nepoata bunicii mele. Bunica era croitoreasa satului și eu trăiam într-o fascinație totală. Eram foarte impresionată de felul ei natural de a face lucrurile, fără să fi fost școlită. Era însă un autodidact extraordinar de puternic, ceea ce se încearcă acum prin tot felul de coach-uri.

Da, nouă ne cam lipsește ancorarea asta în realitate.

Da, și naturalețea lucrurilor. Sunt lucruri care vin din tine și trebuie să le faci pentru că atunci ies foarte bine, cu o energie minunată și fără să te cramponezi prea mult. Sunt sigură că momentele vieţii vor fi şi mai bune şi sănătoase dacă vom râde adesea şi fără reţineri, dacă vom atrage respectul oamenilor inteligenţi şi afecţiunea copiilor, dacă tragem profit din criticile de bună-credinţă, dacă apreciem frumosul şi dacă vedem la ceilalţi ce au mai bun în ei, dacă lăsăm în urma noastră ceva bun, un copil sănătos, un colţ de grădină sau o societate mai bună şi dacă ştim că măcar o fiinţă respiră mai bine pentru că am trecut prin această lume.

Marcela Cosnean cu părinţii, bunicii şi fraţii

Revenind, de aici mi se trag toate. Tot bunica, acest personaj magic din viața mea, era și bucătăreasa satului. Îți dai seama ce calități grozave erau într-o femeie care a crescut 6 copii, i-a crescut aproape singură pentru că era perioada de după război, cu bărbații în închisori și așa mai departe. Era o femeie extraordinar de puternică, foarte echilibrată și talentată și foarte generoasă cu ea și cu situația lor.

Îmi amintesc că avuseseră o afacere de familie, o fabrică mică de țesut stofe de casă din lână, unde lucrau toți copiii, alături de părinți. Stofele de Covasna erau foarte căutate pe atunci. Majoritatea oamenilor din zona aia se ocupau cu creșterea oilor, erau mocani. Aveau mii de oi și micile afaceri de familie, de acolo luau lâna, o spălau, o dărăceau, apoi se ajungea la torsul firelor și apoi la făcutul stofelor. Apoi au fost naționalizați, iar bunica a trăit în casa ei cu chirie până la moarte. Ca să fii atât de generos și să nu te îmbolnăvești din cauza acestui fenomen este extraordinar. Ne spunea așa:

  • Asta este, mamă! Istoria nu te întreabă. Vine cu evenimente pe care tu trebuie să le gestionezi și trebuie să mergi mai departe. Cu ce mă ajută pe mine să fiu plină de ură și venin dacă viața mea tot asta va fi?

Asta a fost o lecție foarte puternică pentru mine.

Bunica Marcelei Cosnean

Este o lecție pe care ați învățat-o și ați și aplicat-o.

Exact! Nu pot să spun că am învățat-o, ci am primit-o și mi s-a părut normală. Și este o lecție care m-a călăuzit și pe mine mai departe. Tocmai de aceea le spun mereu tinerilor:

  • Trebuie să încercați să vă iubiți pe voi foarte mult. Cea mai importantă persoană din viața noastră suntem noi.

Asta nu înseamnă deloc că ești egoist. Înseamnă că dacă tu te iubești destul și permanent vei fi plin de iubire pe care nu o cerșești de la nimeni. Nu aștepți de la nimeni nimic și poți să dai. Asta este fericirea. Nu e o componentă abstractă pe care trebuie să o căutăm, nu. Fericirea este când ești plin de iubire, când poți să dai mai departe și poți să fii prezent pozitiv, constructiv și cu dragoste pentru cei din jurul tău.

E un lucru pe care parcă l-am cam uitat noi, dar pe care cred că îl observ cumva la generația asta foarte tânără.

Eu spun de câte ori am ocazia că noi avem un tineret extraordinar, pe care suntem obligați să-l susținem și să-l iubim. Comparativ cu multe alte popoare, noi avem un tineret splendid, e frumos și educat. În general tineretul nostru cunoaște multe limbi străine, este avizat, este open mind și și-a învățat lecția: viața este lungă, dar nu atât de lungă încât să-ți bați joc de ea. E minunat când îi vezi cât de siguri sunt pe ei și că știu exact că ei singuri sunt responsabili pentru fericirea lor.

Nu trebuie să aștepte de la alții.

Exact! Asta e cea mai mare greutate în sufletul unui om: să tot aștepți. Ce aștepți?

Nu aștepta. Acționează și trăiește. Eu doar asta îmi doresc: să trăiesc și să fiu fericită.

Sunteți fericită?

Sunt, da. Sunt fericită, sănătoasă, plină de dragoste, armonioasă. Am niște copii minunați, sănătoși, pe care îi iubesc și îi ador și pe care îi ajut și îi sprijin atunci când simt nevoia sau când mi se cere. Nu-i asaltez cu dragostea asta părintească, uneori nu atât de benefică pentru copii.

Marcela Cosnean

Cine vine la The Country Hotel?

Asta este o altă latură care mă ajută foarte mult, oaspeții mei mă susțin și mă ajută. Știi cum e, orice loc își atrage oamenii. Pentru că eu sunt destul de mică nu voi avea niciodată mulți oameni în curte, iar cei care vin sunt compatibili cu mine. Niciodată nu am avut și nu cred că voi avea oameni cu caracter mârlănesc sau cu un caracter care nu e pentru mine pentru că niciodată nu o să le placă acest loc. Și atunci se triază de la poartă. Sunt oameni care își doresc să experimenteze, să povestim, să mănânce o mâncare făcută de mine cu grijă, dragoste și responsabilitate.

O mâncare tare lăudată!

Ce mă bucur! Pentru că eu gătesc cu mare drag. Îmi place enorm să gătesc pentru noi și pentru oaspeți. Este un sentiment extraordinar. Masa și gătitul sunt o terapie nemaipomenită pentru că la masă se întâmplă cele mai grozave lucruri între oameni.

E momentul în care se adună, în care se relaxează, e momentul în care se cunosc mai bine, își dau încredere și se leagă unele lucruri. Masa este fenomenul pe care nu trebuie să-l pierdem.

Locul dumneavoastră arată ca și cum fiecare obiect din casă ar fi fost așezat de un designer. Și eu nu cred că ați avut așa ceva.

Nu. La mine se schimbă lucrurile câteodată. Nu schimb mobila, doar obiectele de decor. Eu nu sunt școlită, dar sunt autodidactă. Mi-a plăcut totdeauna foarte mult. Prin căutările mele din tinerețe, legate de ceea ce vreau să devin, era și asta pe listă, să devin designer de interior. Nu m-am școlit, dar m-am autoeducat. Cum am mai spus, îmi place să învăț, să fie armonie și frumos.

The Country Hotel

Tot de la femeile mele mi se trage pentru că și ele erau extraordinar de armonioase. În simplitatea ei, bunica avea o armonie și o energie debordantă. Era o liniște și o bunătate în casa ei! Apoi mămica avea un rafinament special, era foarte creativă în tot ce făcea și foarte rapidă. Sunt lucruri pe care mi le-au impregnat fără să vreau și fără să știu. Asta în condițiile în care eu niciodată nu am vrut să gătesc când eram acasă. Mă gândeam că eu nu o să fac niciodată ce face mămica pentru că este foarte multă muncă. Eu spuneam că o să am femeie la gătit și la curățenie și mama îngâna și-mi zicea că așa o să fie, dar între timp să nu uit că aici se pune așa, acolo se face altfel. Și până la urmă genele… d-aia spun mereu: ce e în fire, n-are lecuire.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO