Marea migrație a românului înainte de înscrierea copilului la școală. Mărturie

Dragă cititorule,

Scriu rândurile ce urmează pentru că am sentimentul că-ți vor folosi și ție într-o zi, fiindcă, oricât ne-ar plăcea să credem, sistemul de educație nu va fi mai bun brusc, după alegerile ce vin, oricare ar fi rezultatul acestora. Dar să o luăm încet.

Am un copil care în toamnă va intra în clasa zero, în sistemul public. Locuim la 300 de metri de o școală de cartier, iar grădinița la care este înscris copilul este tot atât de aproape.

La începutul lui februarie a început vânzoleala pe grupul de whapp al grupei de grădi: cine, pe unde înscrie progenitura? La ce școală, de ce, cu cine vom rămâne colegi și așa mai departe. Cineva răspunde: la școala X, aici, lângă noi. Noi nu vrem acolo, înțeleg că nu este așa de bună, dar fiecare face cum crede! Noi încercăm la școala Y, i se răspunde. Și uite-așa se strecoară mărul îndoielii în mintea omului. Organizăm ad-hoc o șezătoare cu câteva mămici și ne întâlnim față în față să luăm problema înscrierii copilului în mâini.

Trebuie să vă mai spun, dacă nu cumva ați trecut prin asta deja sau nu aveți copilul înscris la școală privată, că părintele, oricât de lucid și de responsabil ar fi își pierde puțin mințile atunci când vine vorba despre sintagma care ne-a făcut zile fripte tuturor „viitorul copilului”. Așa că, exact ca la o mantră, când cineva rostește viitorul copilului și mintea ta îl ia în serios, lași tot și te ocupi.

Care erau problemele? Școala X, adică cea de lângă noi, nu este foarte bună, adică e mai de cartier, așa, învățătoarele, hm….nu-s ce trebuie, pe scurt nu se compară nicidecum cu școala Y, care este la vreo 10 minute distanță de noi, dar merită. Școala Y s-a mai insinuat într-o discuție altădată și era și atunci la fel de râvnită de o mamă responsabilă de viitorul copilului. Sună un clopoțel în mintea mea, deci. Încerc să aflu de ce este mai bună, realizez că este doar extrem de râvnită, nimic mai mult și că are, fatalitate, arondate vreo opt străzi, dintre care jumătate sunt străzi cu case.

Este momentul să vă povestesc puțin despre regulamentul inspectoratului legat de înscrierea copilului la școală. Este o iluzie că alege părintele școala. De fapt, conform legii, inspectoratul decide arondarea străzilor către instituțiile de învățământ pe principiul proximității dar și pentru a echilibra numărul copiilor înscriși cu numărul de cadre didactice existente deja în școli. Arondarea, în principiu, este o regulă de neschimbat. Aveam să aflu că nu era deloc așa. Vă povestesc imediat.

Estimarea numărului de copii se face însă an de an. Practic, în toamna anului trecut școala și inspectoratul au aflat că în cartierul nostru locuiesc, să zicem 1220 de copii care urmează să intre în clasa pregătitoare. Numărul, desigur, suportă niște schimbări de la momentul estimării până la înscriere, pentru că vei afla că niște familii s-au mutat de curând în cartier, în vreme ce altele au plecat în alte părți, copiii s-au îmbolnăvit, adică acele motive imprevizibile. În ciuda acestor motive, numărul nu ar trebui să se modifice radical. Cum se întâmplă, de fapt.

În funcție de aceste estimări fiecare școală își stabilește numărul de clase pe care urmează să le deschidă și numărul de cadre didactice de care are nevoie. Deci, în principiu arondarea străzilor unor școli ajută la estimarea realistă a numărului de copii și repartizare lor eficientă, astfel încât niciun copil să nu rămână neșcolarizat. În principiu.

Aveam să aflu cum se întâmplă în realitate.

Ne întoarcem la momentul februarie. Înscrierile copiilor aveau să înceapă pe 4 martie și să se încheie pe 22 ale aceleiași luni. Deci timpul ne presa.

Școala de cartier nu era bună, să încercăm la The școala Y părea însă imposibil. De ce? Pentru că trebuia să avem domiciliul în zonă sau pe cineva care să ne facă rezindență timp de un an acolo. Cum se face asta? La poliție, cu buletinul tău, cu proprietarul și cu actul de proprietate al acestuia și așa mai departe.

Poliția are și ea regulile ei, așa că actele se eliberează în 5-10 zile, după caz.

Ce faci dacă nu ai un prieten în zonă? Dai un anunț pe olx sau întrebi la colegi, prieteni, cunoștințe, relații. Cineva care să te ajute să rezolvi problema. Se fac știri cu subiectul ăsta, ne minunăm la ele, aflăm că cineva a plătit 500 de euro pentru a face această mutare, iar anul viitor, pentru că rezidența se face pe maximum un an de zile, o va lua de la capăt. Doar pentru a înscrie copilul unde își dorește.

Decid să nu intru în acest scenariu absurd. Realizez că suntem mai mulți părinți care țin la liniștea lor și mergem pe varianta școala de cartier. Cât de rea poate fi? Până la urmă, ce anume stabilește aceste superlative? Calificarea la olimpiade? Să fim serioși! Copilul intră în clasa pregătitoare. (Da, dar stai să vezi cum va fi în clasa a III-a, când vor începe să facă ecuații cu două necunoscute, vine vocea unui prieten care vrea să te ajute.) Lăsăm vocea în paranteze și știm că parantezele aduc o informație fără de care textul stă în picioare. 🙂 Mai sunt trei ani până atunci, mai vedem.

Îmi iau entuziasmul cu mine, mă felicit că am ales să nu-mi bat capul și fac dosarul de înscriere pentru școala de cartier, vă amintiți, infama școală x, aflată la 300 de metri de casă. Mai rămăsese exact o săptămână până la finalizarea înscrierilor.

Era o zi superbă și merita să duc ceva din ziua aia și secretarelor. Așa că trec printr-o florărie și iau o minune a naturii, ceva roșu, stufos superb! Intru cu ghiveciul, una dintre secretare zâmbește deschis, cealaltă precaut. Floarea o fi considerată șpagă?, îmi zic în sinea mea. Nu-mi bat capul cu asta și mă duc la cea care zâmbise deschis. Îi dau actele unul câte unul, deschide o aplicație (națională) a inspectoratului și zice: „a, nu sunteți arondată la noi!”. „Cum adică?”, zic eu și încep să văd negru în vreme ce curgeau în minte toate detaliile de mai sus: rezidență, poliție, acte de proprietate, termen de 10 zile, finalizarea înscrierilor, copilul, școala, viitorul….

„Da, strada dumneavoastră nu mai este arondată școlii noastre, trebuie să mergeți la școala Z”. „Suntem la 300 de metri de dumneavoastră, de ce aș călători până acolo? Când s-a făcut schimbarea asta? Și de ce?” Și, cu vocea gâtuită, sun un prieten. La capătul celălalt se aude că râde. Probabil că e de râs, dacă nu treci prin asta. „Hai la poliție! Am un prieten care te ajută cu reședința!”, îmi zice și se absolvă de râsul nepotrivit.

La poliție, omor. În sensul cel mai rău, desigur. Aglomerație, sala mică, neaerisită (într-o zi frumoasă, cum vă ziceam că era, o sală aglomerată și neaerisită devine toxică), la ghișeu aceeași doamnă-clișeu: stăpână pe o informație divină, discreționară și acră. „Vă fac, dar durează zece zile! Vă mai trebuie?”, ne întreabă ea avertizată probabil de tevatura arondării, reședințelor și înscrierilor. Lăsăm actele, las și buletinul să-mi lipească pe el viza de reședință, suport mișto-urile prietenilor că de ce ți-e frică nu scapi și mă încarc cu răbdare.

Aștept să treacă ziua de 22 martie, când se încheiau înscrierile, ridic buletinul de la poliție și merg la școală din nou. Începuse redistribuirea locurilor rămase neocupate către copiii din afara cartierului. Aceleași secretare, o zi mai posacă, intru fără floare. Le dau hârtiile și zic sigură de mine că m-am mutat pe o stradă arondată deci „v-ați căpătuit cu mine”, cum s-ar zice! Ba nu, răspunde și mai sigură de ea secretara. „Adică cum?”. „Adică nu pot să vă primesc acum hârtiile pentru că am alți copii de care trebuie să mă ocup. Și, dacă mai rămân locuri, vă luăm și pe dvs. Reveniți peste o săptămână!”

Ca un câine, cu coada între picioare, am plecat din școală gândind că nu mai știu de unde să mai iau răbdare, ultimele resurse s-au epuizat în sala mică de la poliție. Știu cumva în sinea mea că în toamnă copilul va începe școala, că nu va rămâne pe dinafară, dar că toată tevatura asta la limita corupției și a răbdării omenești este complet inutilă.

De ce este nevoie de arondarea străzilor dacă oricum numărul real se află abia în martie, când se fac înscrierile, de ce ar lăsa inspectoratul liber la corupție, când ar putea lăsa liber la alegeri? S-ar supra-aglomera unele școli în detrimentul altora? Credeți că acum nu se întâmplă așa? Credeți că dacă al meu copil va nimeri redistribuit în cine-știe ce școală nu voi face tot posibilul pentru a-l aduce unde îmi doresc? Și atunci, de ce să dăm 40 de ani în urmă și să ne trezim din nou în lumea pilelor, relațiilor și cunoștințelor?