Maria Nicolescu, fetița care la 7 ani a început să scrie o carte pentru a depăși durerea provocată de bullying-ul la care a fost supusă - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Maria Nicolescu are acum 9 ani, iar de curând a publicat prima ei carte, Lucia în căutarea luminii fermecate. Este o carte terapeutică pentru ea. Este cartea care a ajutat-o să scoată la suprafață episoadele cumplite de bullying ale cărei victimă a fost atât la grădiniță, cât şi la şcoală. Mama, Ana Nicolescu, i-a fost alături în această călătorie şi a ajutat-o să îşi descopere lumina. Le-am invitat pe amândouă la o discuție despre carte, drumul şi descoperirile făcute în acest proces, dar şi despre cât de important este să-i ascultăm pe copiii noştri atunci când vorbesc, dar mai ales atunci când nu vorbesc.

Măriuca! Maria sau Măriuca, cum îți spun?

Măriuca.

Spune-mi, te rog, cum ai început tu să scrii?

Cu creionul.

Cel mai tare răspuns!

Și cu litere de tipar.

După ce râdem bine toate 3, intervine Ana Nicolescu, mama Măriucăi:

Vezi că întrebarea era cum, nu cu ce ai început să scrii.

Maria:

Ştiu, am vrut să fiu mai amuzantă.

Ai fost foarte amuzantă.

Aşa! M-am apucat să scriu în 2018. Dacă vrei îţi arăt şi carnetul.

Ce scriai tu în carnetul acela?

Poveşti.

Ce fel de poveşti?

Diferite, ce poveşti îmi veneau în cap. Ieri mi-a venit o idee nouă şi deja m-am apucat să scriu.

Ai multe idei de obicei?

Daaa. Acum am 4.

Dar cum a început la tine povestea cu poveştile, ca să zic aşa?

Am văzut-o pe mami că scria cărţi şi am întrebat-o dacă e distractiv să scrie. Mi-a zis că e foarte distractiv şi am întrebat dacă pot să încerc şi eu. Mi-a spus că da, ne-am dus jos, la librărie, să luăm un carneţel şi m-am apucat să scriu o poveste în el. Şi am scris peste tot la ea: la munte, acasă, la curte, la mare, pe plajă, în pat. Scriam şi seara, înainte de culcare.

Maria Nicolescu, foto: Cristina Nichituş Roncea

Ce simţi când scrii?

Fericire.

Te-ai apucat de la bun început să scrii o carte sau ţi-ai dat seama pe parcurs că îţi place ceea ce iese?

Puţin din ambele. Mai mult din ultima variantă.

Şi cum îţi veneau toate ideile acelea pe care le scriai în carneţel?

Eu, atunci nu aveam foarte, foarte mulţi prieteni şi mai toţi râdeau de mine. Şi am vrut să scriu despre asta. Anul ăsta m-am mutat însă la o şcoală nouă, am noi prieteni şi sunt mult mai fericită decât eram înainte.

Să continui să vă spun cum mi-au venit ideile! Pentru a doua carte la care scriu, Cotton Candy, ideea mi-a venit când eram cu sora mea şi cu mama în trambulină, la munte şi pasam de la fiecare câte un creion. Eu aveam unul mov, Julia, albastru şi mami avea verde-smarald. Fiecare a început să scrie câte puţin dintr-o poveste.

Ana Nicolescu:

Începeam o frază şi treceam carnetul pe la fiecare. Fiecare continua fraza de unde era rămasă.

Maria Nicolescu:

Asta am făcut-o doar ca un fel de distracţie şi după aia mi-au venit atâtea idei încât am ajuns să fac o carte din ele. Julia a pus un ursuleț, eu am pus un iepuraș pentru că iepuraşii şi ursuleţii sunt animăluţele noastre preferate. Şi este şi o pisicuţă dementă.

Dementă sau de mentă?

E cu dublu sens. Uite, aşa arată scris. Aici mai am o poveste, cu o soră bogată şi una săracă, au fost despărţite.

Ce reprezintă pisica aceea?

Un personaj negativ deoarece ea îi ţinea pe toţi închişi într-o peşteră când veneau să-şi ia o stea. Când luau acea stea li se arăta viitorul, dar steaua îi alegea pe ei şi nicio stea nu a ales-o pe pisica dementă. Aşa că ea îi ţinea pe toţi care au venit să-şi ia stelele închişi şi îngheţaţi în peşteră. Iepuraşul şi ursuleţul căutau indicii ca să afle ce a păţit pisica dementă şi să-i câştige încrederea şi până la urmă şi-au primit toţi stelele şi oraşul a devenit din nou colorat. Pisica dementă îl făcuse pe tot întunecat, nu mai erau culori şi nu mai zâmbea nimeni.

De ce l-a făcut aşa?

Ana Nicolescu: Erau stelele destinului şi fiecare locuitor, la 6 ani trebuia să se ducă în peşteră, să-şi ia steaua. Pisica dementă era acolo şi-i împiedica.

Maria Nicolescu: Da. Şi iepuraşul zicea: „Ca bunicul meu. Să pornim!” Pentru că bunicul ei era cel mai curajos om pe care îl ştia iepuraşul.

Bunicul tău e curajos, Măriuca?

Da.

Ţi-a fost inspiraţie?

Da.

Ce face el pentru tine?

Eee, ce nu face? Ne cumpără jucării, haine. Se joacă cu noi mult, ne ascultă.

Cine este cel mai bun prieten al tău?

Părinţii mei. Părinţii, sora mea şi bunicul.

Maria şi Ana Nicolescu, foto: Cristina Nichituş Roncea

Şi când ai o supărare sau o problemă cu cine vorbeşti prima oară?

Cu mama. Pentru că ea mă înţelege cel mai bine.

Şi-ţi dă şi sfaturi?

Multeee sfaturi.

Şi le asculţi?

Aşa şi aşa.

Ai spus mai devreme că a fost o perioadă când aşa-zişi prieteni se purtau urât cu tine. De ce crezi că făceau lucrul ăsta?

Pentru că eram foarte, foarte, foarte, foarte, foarte timidă şi pentru că uneori vorbeam şi eu urât cu ei.

Ce înseamnă că vorbeai urât cu ei?

Uneori le spuneam că nu o să mai vorbim şi că nu o să mai fim prieteni, dar a doua zi ne împăcam.

Nu asta fac toţi copiii?

Ba da.

Ce ţi-a adus ţie cartea pe care ai scris-o?

Curaj şi fericire.

Ce e curajul?

Un lucru care se face atunci când ştii că eşti important.

Pentru cine eşti tu importantă?

Pentru părinţii şi bunicii mei.

Ce-ţi doreşti să faci când creşti?

Îmi doresc să scriu cărţi sau să fiu avocat.

De ce avocat?

Mă descurc foarte bine să negociez şi vreau să ajut oamenii.

Cum vrei să îi ajuţi?

Ca să îi apăr dacă spune cineva că sunt vinovaţi şi ei nu sunt.

Şi dacă sunt vinovaţi?

Atunci nu sunt avocatul lor.

Ana Nicolescu: Dar atunci trebuie să cercetezi, să vezi dacă sunt sau nu vinovaţi.

Maria Nicolescu: Eu îmi dau seama dacă cineva mă minte pentru că am făcut un curs în care învăţam ceva nou în fiecare zi. Şi am învăţat că atunci când oamenii fac anumite gesturi şi lucruri, mint. Iar când sunt mai naturali nu mint.

Ce curs e ăsta?

Ana Nicolescu: De Public Speaking, cu Adriana Mitu. Şi de atunci îi miroase pe toţi colegii, când mint. Îmi zice că au făcut nu ştiu ce, s-au uitat în jos. Şi aşa zice ea că o să ştie.

Măriuca, ce înseamnă să ai mulţi prieteni?

Nu ştiu. Poţi să ai o tonă de prieteni şi doar să se prefacă că sunt prietenii tăi sau poţi să ai 1 sau 2 prieteni, dar care chiar să-ţi fie prieteni.

Cum afli dacă cineva ţi-e prieten cu adevărat?

Dacă îl rog să mă ajute cu un exerciţiu, de exemplu, şi el zice da, înseamnă că e un prieten bun. Dar dacă zice că nu poate, că e ocupat cu tema lui, dar de fapt el a terminat deja şi se preface, nu e un prieten bun.

Tu eşti la o şcoală nouă, spuneai? Cum erau vechii colegi?

Răi.

Ce făceau?

Se împingeau pe scări, aruncau cu apă, se târau pe hol.

Faţă de tine cum se comportau?

Nu contează. Acum vorbim despre carte, nu despre şcoală.

Ana, cum ţi-ai dat seama că poate fi o carte ce scria Măriuca?

Ea scrie întruna poveşti şi mi-am dat seama că poate să fie acea poveste, care ar putea să aibă potenţial de carte, atunci când am văzut că vorbeşte în ea despre o valoare, despre regăsirea luminii, a drumului. Era acolo o furtună interioară. Povestea, aşa cum arată acum, este cu personaje de copii, dar procesul de scriere a fost cu zbucium.

Au fost momente în care plângea când scria, au fost momente în care nu mai voia să scrie deloc. A trebuit să învăţ să îi dau spaţiu şi timp, să poată să aibă încredere în ea, să scoată întâi emoţiile pe care ai văzut că şi acum îi e greu să le spună, să şi le recunoască faţă de ea, apoi să poată să mi le spună mie şi pe urmă să vadă cum le transformă în carte.

Maria Nicolescu, foto: Cristina Nichituş Roncea

Eu o ajutam cu multe întrebări. O duceam pe ceea ce înseamnă structura unei cărţi, îi spuneam că trebuie să aibă un personaj negativ, în ce credea personajul principal, ce obstacole avea, peste ce nu voia să treacă, ce voia personajul să facă şi ce nu putea nimeni să-l convingă să facă altfel. Genul ăsta de întrebări îi puneam ca să pot s-o ghidez oarecum în procesul de scriere şi de compoziţie a poveştii. Personajele şi acţiunea, însă, pe astea le zicea ea. De foarte multe ori spunea mult mai multe acţiuni şi atunci interveneam eu şi îi spuneam ce variantă mi se pare mie că se leagă mai bine şi o lăsam să se gândească la asta.

Am văzut-o că a stat cel mai mult pe povestea asta. Ştii, eu am văzut toate lucrurile astea din poziţia de observator. Cumva, ea nu şi-a dat seama exact ce face. Când o să fie mai mare probabil că o să realizeze care a fost procesul interior.

Din ce am observat eu, când avea o problemă la şcoală, cu prietenele ei şi nu mai putea să o ţină, se zbătuse în ea destul de mult timp, îşi lua carneţelul. Atunci îmi dădeam seama că e ceva ce e pregătită să scoată. Lăsam totul şi mă duceam lângă ea. Altă dată venea ea direct la mine şi îmi cerea să scriem. Alteori scria ea singură. O vedeam că se duce în şezlong, la munte, şi se apucă să scrie. Atunci ştiam că e momentul în care trebuie să fiu atentă şi la ea, să fiu în primul rând cu ea, să fiu atentă la emoţiile ei şi apoi cum le pune în poveste, s-o ghidez şi s-o conţin. Şi să merg în ritmul ei. Pentru mine asta a fost o lecţie, să respect ritmul altuia. Ştii cum e aia: cel mai greu e să iubeşti pe cineva aşa cum are nevoie.

Este clar că această carte a fost importantă pentru ea, dar îmi pare că a fost la fel de importantă pentru tine şi relaţia ta cu Măriuca.

Da. Pe mine m-a apropiat mult cartea asta de ea şi de trăirile ei, m-a ajutat să înţeleg ce simte şi că ea poate să scoată într-un anumit fel emoţiile. Sunt copii care vin şi-ţi spun că vor să îi iei în braţe, că li s-a întâmplat asta sau asta şi sunt copii care ori neagă tot şi nu spun nimic – „Nu vorbim despre asta. Aici vorbim despre carte.” – ori îţi cer dragostea fugind de ea. Vrea să vadă dacă eu o caut, dacă mi-e dor de ea, dacă îmi fac griji pentru ea. Ea făcea asta de când era mică. Ba se ascundea după perdea, se ducea în altă cameră, plângea şi se tăvălea ca să vadă dacă pentru mine contează. Şi acum, când vrea să îmi atragă atenţia, se loveşte, se trânteşte, lucruri de-astea, de actriţă.

Cum ţi-ai dat seama că are nevoie de tine la modul ăsta? Trebuie să recunoaştem că de multe ori suntem atât de prinşi cu toate  problemele pe care le avem de făcut, că poate devine complicat să observăm astfel de lucruri.

Cred că asta vine şi din mine şi din lucrul cu oamenii, din partea mea de coaching şi e şi ceva cu care m-am născut. Am avut mereu un simţ. Ştiam când prietenii au făcut ceva şi au nevoie de ajutor, când cineva e supărat, vedeam că ascundea ceva chiar dacă încerca să nu arate.

Cum ai reuşit să o faci să se deschidă?

Intenţia mea nu a fost să o determin să facă o acţiune. Intenţia mea a fost să o susţin şi să fiu acolo, lângă ea. Să o conţin şi să fiu disponibilă pentru ea oricând avea nevoie. Ea, probabil, văzând că atunci când vine la mine nu o uşuiesc sau nu o ignor şi nu îi neg emoţiile, intuiesc că a avut încredere să se deschidă şi a găsit locul de care avea nevoie. Practic, n-am împins-o la ceva, doar am primit-o când a venit.

Sunt convinsă că sunt foarte mulţi părinţi care nu-şi dau seama că e nevoie de ei acolo sau nu ştiu ce să facă. Prin prisma experienţei voastre, ce crezi că e important să-i transmiţi copilului sau să faci?

Celor care nu-şi dau seama că se întâmplă ceva le-aş recomanda doar să se uite cu atenţie la copii, fără să le judece comportamentul. Semnalele că se întâmplă ceva vin prin nişte comportamente greu de dus pentru noi, ca părinţi. Se zice că atunci când copiii au cel mai nasol comportament din punctul nostru de vedere, fix atunci au cea mai mare nevoie de noi. Recomandarea e să nu ne uităm doar la comportament şi să nu-l criticăm, să încercăm să-l corectăm, ci să fim curioşi să vedem ce emoţii şi ce gânduri a stârnit acel comportament.

Asta nu se poate face de pe o zi pe alta. Eu fac lucrul ăsta de când le-am născut pe ele. Am rămas curioasă şi deschisă şi nu am luat personal nimic, pe cât posibil. Şi nici lor nu le-am transferat ideea că dacă eu sunt nervoasă şi trântesc acum, e din cauza lor. Chiar dacă ele făcuseră ceva ce a declanşat în mine acel comportament, cauza nu era în ele. Era ceva ce nu rezolvasem eu, o frustrare care mă ducea în copilărie, fix în aceeaşi stare şi eu, de fapt, eram nervoasă pe lucrul acela din copilărie.

E important să spunem că, în general, copiii au tendinţa de a se simţi vinovaţi pentru comportamentele părinţilor.

Şi mulţi dintre părinţi cred că din cauza copiilor se poartă aşa ori nu este deloc adevărat. Trebuie să evoluăm puţin şi să vedem că avem anumite reacţii pentru că ai noştri copii au darul să ne pună în oglindă unele comportamente care ne duc în situaţii pe care le-am perceput noi ca grele în copilărie. Noi suntem, de fapt, nervoşi pe situaţia aia din copilărie mai degrabă decât pe ce au făcut copiii. Ei doar ne fac un dar, ne duc într-un portal către frustrările noastre şi ne arată unde avem de lucrat. Bun, mulţumesc! Acum ştiu unde am de lucrat. Mă duc în terapie sau în ce funcţionează pentru mine.

Ar trebui să ne rezolvăm mai întâi propriile frustrări, să ne uităm cu atenţie şi mare curiozitate la copii, să-i vedem ca pe nişte binecuvântări care ne ajută să ne vindecăm, să ne oferim disponibilitatea emoţională. Nu e nevoie să stai toată ziua cu copilul lipit de tine. Prezenţa fizică nu e suficientă dacă eşti absent emoţional. Mulţi zic că au stat toată ziua cu copilul şi el tot nemulţumit e. Dar dacă tu nu ai fost conectat cu el, nu a simţit lucrul ăsta, e egal cu zero.

Poţi să stai şi 5 minute cu copilul, dar dacă în alea 5 minute eşti doar al lui, el se simte important şi văzut. Nu trebuie să fie ceva strategic, trebuie doar să vrei să stai cu el, să îl întrebi de-a ce vrea să vă jucaţi şi cum să vă jucaţi. Întreabă-l cine sunt personajele, ce fac. În joacă ne spun foarte multe lucruri. Astea ar fi: disponibilitatea, deschiderea, conectarea. Copilul care nu se simte conectat cu părintele nu are cum să vină şi să se deschidă la el.

Maria şi Ana Nicolescu, foto: Cristina Nichituş Roncea

Mai sunt părinţii care vor să corecteze un comportament pentru că li se pare lor că nu este politicos să ţipe copilul într-un supermarket. Eu nu zic să creştem domni Goe. Zic doar să înţelegem că acolo e un semnal de alarmă. După ce ieşim din magazin, în loc să-l certăm pe copil şi să-i reproşăm că ne-a făcut de ruşine, să te duci şi să vezi ce s-a întâmplat şi ce simte. Pune-i întrebări.

  • Ce simţi în momentul ăsta? Şi unde o simţi?
  • Aici, aici. (n.r.: arată spre piept, apoi spre gât)
  • Şi cum se simte? Şi când ai mai simţit asta?
  • Păi, la grădiniţă, când mi-a spus nu ştiu cine că sunt un monstru.
  • Aha! Am aflat ceva nou.

Defalchează emoţia şi atunci afli mai multe.

Cum te-ai simţit tu când ai auzit că i-au spus Măriucăi că e un monstru?

Am trecut prin toate stările. Bineînţeles că iniţial m-am dus mult în ego. Am avut tendinţa să pun mâna pe telefon, să-i sun pe părinţi. Am avut tendinţa să-i judec şi pe copii şi pe părinţi. Am avut tendinţa să vorbesc cu învăţătoarea, cu directoarea, dar mi-am zis că astea sunt lucruri care îmi vin acum şi clar sunt din ego. După aceea mi-a fost foarte milă de ea. M-am frustrat că nu ştiu concret cum să o ajut pentru că eram în emoţia aia care nu mă mai lăsa să gândesc, nu mai eram raţională. Mi-am dat seama că nu e momentul să acţionez, că trebuie mai întâi să mă calmez ca apoi să văd ce se întîmplă.

Prima a fost ea pe listă, cum se simte ea şi apoi cum mă simt eu şi ce putem face pe mai departe. Am respirat, am vorbit şi cu ea, a respirat şi ea, am aflat cam tot ce a putut ea să-mi spună, am aflat cum se simte şi apoi am vorbit cu psihologi şi cu traineri educaţionali. După aceea am vorbit cu părinţii copiilor, dar nu din energia certăreaţă şi din ego. Şi copiii agresori au nevoie, cel mai mult, de afecţiuni. Ei fac lucrul ăsta dintr-o lipsă. Am vorbit cu părinţii copiilor fără să reproşez nimic, le-am spus ce se întâmplă, le-am spus ce simte Măriuca şi le-am propus să vedem ce putem face.

Una dintre mame a reacţionat, nu a răspuns şi atunci şi-a certat copilul, a pus-o faţă în faţă cu Măriuca, a pus-o să-i ceară scuze, mi-a promis că o bate dacă nu îşi cere scuze. Nu aşa! Eu le propusesem să ne vedem cu copiii şi în afara contextului de grădiniţă, să mergem la un film sau în parc, să seteze şi un alt fel de relaţie, nu doar pe partea asta de grădiniţă. Cu una dintre fete s-a putut, cu una, nu. Iar la şcoală a continuat comportamentul pentru că una dintre colege a fost şi ea în aceeaşi clasă.

Ca să revin la întrebarea ta, furie, deznădejde, milă, tristeţe, am trecut prin ele. Apoi am respirat şi m-am gândit ce am de învăţat din situaţia asta, cum pot să mă raportez la ea, ce ajutoare pot să-mi iau, să mă ghideze emoţional, spiritual şi educaţional.

Mă întorc acum şi la o altă întrebare de-a ta, referitor la cei care nu-şi dau seama că se întâmplă ceva. Sunt părinţi foarte ocupaţi. Nu judec pe nimeni, doar vreau să trag un semnal de alarmă. Copiii ăştia sunt un dar şi ne ajută să fim mai buni dacă ştim cum şi ce să facem. Iar dacă i-am făcut suntem datori să-i ghidăm, nu să-i lăsăm de izbelişte. Dacă nu se simt judecaţi, traşi la răspundere mereu, criticaţi, ei au încredere să vină pentru că ştiu că la părinţi vor găsi ajutorul de care au nevoie. Mi se pare foarte trist că sunt copii care nu au curajul să vorbească cu părinţii lor şi ştiu că sunt mulţi, din păcate.

Noi suntem doar o parte a problemei totuşi. Şi dacă noi îi determinăm să se deschidă, rămâne cealaltă, de bullying. Ce ai făcut tu mai departe?

Aşa cum spuneam, am vorbit cu părinţii fetelor. Cu cei pe care îi cunoşteam, pentru că la şcoală erau unii pe care nu îi cunoşteam. Unii au înţeles şi au fost deschişi, alţii, nu. Însă noi nu putem face nimic acolo. Nu putem face decât la noi. Eu pot să o învăţ pe Măriuca ce să facă atunci când cineva se poartă urât cu ea, când o jigneşte, ce poate să facă întâi cu emoţiile, cu starea ei şi apoi ce poate să facă cu omul respectiv.

Pe de altă parte, toate experienţele astea vin să ne înveţe, iar dacă eu grăbesc procesul ăsta la ea şi intervin prea mult la părinţi sau la ceilalţi copii, nu rezolv nimic şi nu ajut pe nimeni. Tot ce pot eu să fac este să vorbesc cu copilul, să-l securizez emoţional, să-l învăţ să-şi gestioneze emoţiile, să-i povestesc ce mi s-a întâmplat şi mie, ce am făcut eu atunci, ce a ieşit bine şi ce nu a ieşit bine, dar până la urmă copilul hotărăşte ce face când e fără mine. Trebuie să înveţe să gestioneze toate lucrurile astea, e o lecţie pentru ea.

E o lecţie şi pentru tine pentru că e cumplit de dureros să-ţi vezi copilul cum suferă.

Clar! Şi îmi arată şi unde am eu nevoie să lucrez, unde am nevoie să lucrez în relaţia cu copilul meu şi unde are nevoie copilul meu să lucreze în relaţia cu el. Trebuie să înveţe cum să se raporteze la prieteni. Avea o perioadă când le ducea păpuşi prietenelor ei ca să se joace cu ea. I-am explicat că atunci când nu le va mai da jucării, ele nu se vor mai juca cu ea. Le-a dat, le-a tot dat şi la un moment dat am spus eu stop. Bineînţeles că nu s-au mai jucat cu ea, dar a reluat obiceiul ăsta şi la şcoală. Ştii de ce? Pentru că stopul ăla nu a venit din ea. A venit din mine şi ea nu îşi integrase lecţia.

E o intervenţie egoistă. Eu intervin ca să nu mai simt eu ce simt dacă e să ne uităm în profunzime bine de tot. Apoi intervin pentru copil, pentru că mi-e milă. Dar nu cred că trebuie să vedem sentimentul de milă, ci de justiţie.

Revenind, a reluat obiceiul la şcoală până când la un moment dat a spus ea că de acum înainte nu le mai dă, fac doar schimb dacă vor. În momentul ăla schimbul a început să fie echitabil, dar lecţia a învăţat-o abia când a hotărât ea că se opreşte şi cât poate să ducă sau nu mai poate să ducă.

Ţi-e teamă pentru ele în lumea asta?

Primul impuls ar fi să spun da pentru că nu ne dorim să li se întâmple nimic rău copiilor noştri. Pe de altă parte, dacă stăm să ne gândim şi să vedem când am evoluat cel mai mult în viaţă, am putea spune că am evoluat exact în situaţiile astea de criză. Dacă e totul bine şi nu ni se întâmplă nimic, ne plafonăm, intrăm în platou. Dar dacă e ceva care ne împinge puţin în jos, trebuie să facem curba aia care ne împinge înapoi în sus. Dacă nu trec şi prin situaţii negative, în care învaţă despre ele, despre cum să se raporteze la lume şi cum să-şi creeze singure un sistem de apărare, eu nu am cum să le construiesc un sistem de apărare. Pot să le zic ce sisteme mi-am creat eu, dar nu coincid pentru că ele au viaţa lor, misiunea lor, lumea lor în care trăiesc, e o societate diferită cu valori diferite. Tot ce pot să fac este să le învăţ cum să gestioneze o emoţie şi să nu reacţioneze, să nu răspundă din impuls.

Ce crezi că aduce cartea Măriucăi pentru copiii şi părinţii care o citesc?

Nu ştiu ce aduce, abia aştept feedback-urile. Ce mi-aş dori să aducă este speranţa şi convingerea faptului că fiecare om este bun şi are în el lumină. Dacă un copil de 7 ani, cât avea ea când a început să scrie cartea, îţi spune că lumina e în inima ta, ăsta e un lucru pe care ar trebui să îl audă adulţii. La copii am mult mai mare încredere că intuiesc lucrul ăsta.

Măriuca, am o ultimă întrebare şi e pentru tine. De ce să-ţi cumpere lumea cartea?

Pentru că cei mai mulţi oameni se pot regăsi în ea.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO