fbpx

Căutare

Share this article

Marian Staș este militar de carieră, profesor la Harvard, formator de lideri și unul dintre vizionarii educației de la noi, așa încât, la inițiativa sa, anul acesta, a apărut conceptul de școală-pilot într-un ordin de ministru, iar asta dă promisiunea că, în curând, sistemul de învățământ, tradiționalist și inert va avea câteva șanse de schimbare radicală.

  • Școlile pilot vor funcționa la cererea unor instituții din întreaga țară și vor fi finanțate din fonduri UE
  • Presupun 3 principii alternative la tipul clasic educațional: curriculum oferit de școală, proiectarea pe 8 arii de învățare, curriculum la alegerea elevilor;
  • Sistemul se va implementa începîmd cu clasele a V-a și a IX-a a anului în care debutează proiectul
  • Proiectul nu include ciclul primar

Ce schimbă școlile pilot în acest sistem educațional ce pare încremenit în vremea lui Spiru Haret?

Marian Staș: Ronald Heifetz, în cartea sa Leadership without easy answers spune că există două direcții: soluții tehnice și procese de schimbare adaptivă. Iar John Kotter spune că management copes with complexity, iar leadership copes with change. Prin urmare, conversația noastră este una exclusiv una despre leadership, înainte de orice, despre activarea proceselor de schimbare adaptivă privind transformarea de sistem a școlii, respectiv schimbarea paradigmei educației în România.

Nimic din ultimii 20 de ani nu a fost hazardat, întâmplător, aiurea. Totul are noimă, tehnică de leadership, pornind de la ceea ce se numește declanșarea proceselor de schimbare adaptivă.

Școlile pilot înseamnă vârful aisbergului, adică ieșirea școlilor din paradigma comunistă, adică centralizată ( din motive de control, de sinecuri), iar diferența esențială dintre un sistem comunist și unul ne-comunist este aceea dintre centralizare feroce și subsidiaritate europeană. Subsidiaritate înseamnă 20% din decizie, ce ține de valori, de viziune, vine de la nivel central, iar restul jocului se face în comunități, la firul ierbii.

Acum, an de an, 150.000 de copii execută un singur plan-cadru educațional și devine ostentativ faptul că, oricât de bun ar fi acela, nu are cum să satisfacă toate constrângerile, nevoile și interesele.

Ideea de școală pilot pleacă de la ideea că este imposibil să schimbi dintr-o dată paradigma pentru 16.000 de școli și 250.000 de profesori, mai ales într-o țară încremenită în statura ei tradiționalistă, fundamentalistă de multe ori. Legea de acum, articolul 26, permite formarea unor enclave.

Modelul pe care îl propun eu nu este unul elitist, ci unul valabil pentru 80% din populația educațională. Închipuie-ți un dreptunghi la jumătatea căruia trasez o diagonală și obțin două triunghiuiri: unul care, de la stânga la dreapta, devine din ce în ce mai mic, iar al doilea, care devine din ce în ce mai mare. Ele co-există. Articolul 26 permite această coexistență, 90% din școli pot funcționa comunist în continuare, iar 10% pot începe să construiască educațional.

Acum, avem un ordin de ministru care spune să fie școli, să fie lumină!, există și o metodologie, dar nu cred că va fi posibil să le avem implementate în această toamnă, pentru că manifestarea rezistenței la schimbare a fost tărăgănarea sagace.

Eu am intrat în minister în ianuarie, în februarie-martie lucrurile erau gata, iar hotărîrea de guvern a fost târâtă până în iulie, iar acum câteva zile, abia a fost trimisă la Monitorul Oficial.

În viziunea mea, cele trei funcții diferite sunt acestea: curriculum oferit de școală, deci ele nu vor mai executa ce vine de la centru, ci își vor crea propria ofertă. Cum o vor face? Iată al doilea concept: proiectarea pe arii de învățare, nu pe discipline. Ariile de învățare sunt mai puține întotdeauna și sunt ca pilonii unui templu. De pildă, fizica, chimia, biologia, aparțin aceleiași arii de învățare, știința. Iar al treilea principiu esențial este curiculum la decizia elevilor, din oferta școlii. În acest moment, legislația nici măcar nu are în vedere copiii, ci se oprește la decizia școlii.

Copiii nu există în această proiectare de acum, fiindcă în străfundurile mentalității comuniste, acest plan cadru nu are nimic a face cu ei. El este făcut pentru normele și salariile profesorilor. Întâmplarea face că sunt și copiii pe acolo, să aibă ce face profesorii.

Aritmetica din spatele ariilor de învățare ia în calcul ceva: toate modelele de învățare curriculară, din Noua Zeelandă, Finlanda, programele Bacalaureatului Internațional, au o proiectare de tip poligon regulat cu număr de 6-9 vârfuri. Copiii nu fac 17 materii, ca la nebuni, ci fac 6-8, iar asta nu înseamnă deloc superficialitate.

De ce?

Marian Staș: Pentru că educația secolului XX este una integrată, iar exemplul excelent aici este acela de STEM (Science, Technology, Engineering și Math).

Testele PISA urmează modelele integrate, prin care o piesă este descompusă în mai mulți factori primi: biologic, matematic, chimic. Acest timp de învățare focalizează exercițiul pe arii, nu pe discipline.

Asta mă duce spre următorul element: nevoia de sinteză, iar elementul esențial pe care copiii îl au a învăța este acela de a opta, de a evalua și de a decide.

Diferența dintre școala comunistă, pe care am făcut-o și eu și care nu a fost una proastă, și ce fac acum copiii este că, în condițiile în care au multiple alte posibilități, este obligatoriu să învețe să decidă.

Marian Staș, alături de pretenii lui de la Harvard

În contra-plan, de ce se opun profesorii la acest model nou?

Marian Staș: Pentru că sistemul ca atare are viciul esențial că nu este unul meritocrat. Sistemul public de educație este unul mediocru prin natura lui, în materie de 70%. Fără mânie, fără părtinire o spun; am lucrat cu mii de profesori. Dar, din punct de vedere managerial, profesional sau de leadership, comportamentul predominant este unul mediocru, de tip defensiv, nu unul de tip constructiv.

De ce s-a ajuns aici?

Marian Staș: Pentru că univrsitățile nu produc profesori, ci filologi sau matematicieni cu credit de pedagogie. Dar nu profesori. Pledoaria pe care am avut-o eu dintotdeauna a fost de licență pentru profesia didactică. Adică, din anul I de facultate, eu plec pe alt traseu de pregătire, dacă vreau să devin profesor de matematică, decât tine, care visezi să devii matematician.

Apoi, școala ca atare este extrem de subperfomantă. Eficiența școlii pre-universitare, după rapoartele Băncii Mondiale este de 60%. Deci, practic, noi facem 12 ani de școală degeaba.

Pentru că este prost construită, pentru că este blocată în modelul ei comunist. Este un cerc vicios care conduce la un comportament mediocru al sistemului.

Când la PISA, de 10-15 ani poziționarea noastră este pe locul 46, 48 din 60, în ultima treime întotdeauna, când diplomele se vând și se cumpără, când profesia didactică este profund subvalorizată în societate, cum te aștepți ca oamenii care intră în școală să fie performanți în proporție de 70%? Ei sunt performanți în proporție de 15% și cam atât.

Și mai e o chestiune, și mai dură: problema nu mai este de sistem și mediocritate, ci de integritate, de caracter. Comportamentul sistemului este profund lipsit de integritate pentru că busola valorilor este făcută țăndări.

În acest cerc vicios apare rezultatul de mai devreme.

Este posibilă schimbarea?

Marian Staș: Da pentru că sunt oameni cu mintea la cap, directori deștepți, cancelarii cinstite care pot face asta. Iar ei au nevoie de un cadru care să îi lase să lucreze în al doilea triunghi. Să nu fie spălați pe creier ca în Ferma animalelor cu aceeași poveste, ci să aibă o enclavă în care să funcționeze.

Ne întoarcem la ariile de învățare!

Marian Staș: Cea mai dură sabie a lui Damocles deasupra capetelor din minister este ceea ce numesc eu legea Pop-Iohannis. Liviu Pop a propus și a înaintat legea cu 25-30 de ore pe săptămână, iar Iohannis a promulgat legea ca atare.

Primul lucru care trebuie discutat este cum introducem în 25-30 de ore ce era înainte 30-34 de ore? E ceva foarte dur dacă gândesc sindicalist.

8 arii de învățare pentru gimnaziu de pildă se împart așa: 7 arii de învățare a câte 3 ore săptămânal, iată 21 de ore, iar o arie de învățare a 4 ore, iată 25 de ore. Cu 5 ore pe zi, timp de 5 zile din săptămână, iată avem norma.

La liceu, 6 arii de învățare a câte 4 ore săptămânal, 2 arii de învățare a câte 3 ore pe săptâmână, iată avem 30 de ore. Suntem în termenii legii.

Ce înseamnă decizia copiilor în oferta școlii?

Marian Staș: Povestea se întâmplă semestrial: copiii vor decide de două ori în clasa a V-a și tot așa, anual, până la finalul școlii. De pildă, în clasa a V-a, copiii pot face 6 arii de trunchi comun și două la decizia lor din oferta școlii. În liceu a X-a și a XI-a, deja voi avea 4 arii de trunchi comun, și altele 4 la decizia elevilor, iar în anul final copiii vor decide pentru 6 arii deja din ofertă. Pentru că în ultimii doi ani deja nu mai sunt colegi, ci sunt pe trasee educaționale individuale.

Mă gândesc că tu ai identificat deja niște oameni și școli dispuse să adopte acest model?

Marian Staș: Desigur! Iată Școala Gimnazială Curcani, din județul Călărași, Școala Gimnazială „Ion Vișoiu”.

Te întreb și eu ca Moromete, pe ce te bazezi?

Marian Staș: Mă bazez pe minunații de Ștefania Duminică, Viorel Dorobanțu, Ștefănuț Dragomir, directorul Liceului Teoretic Angelescu de la Ianca, adică pe oameni care sunt directorii acestor școli și care de luni de zile mi-au zis că pot să facă această pilotare, cu oamenii lor.

Dar ce trebuie menționat aici este că nu vom bulversa ceea ce este deja stabilit, iar modelul de pilot va începe cu clasele a V-a și a IX-a, desigur.

De ce nu avem și model pentru ciclul primar?

Marian Staș: Aștept oferte, ca să zic așa.

În general, zona de clasă pregătitoare și învățământ primar a fost un pic mai bine aspectată. Acolo lucrurile sunt mai stabile. Pentru că povestea transformării adevărate vine cu gimnaziul și cu liceul.

România secolului XXI edifică o Şcoală de secol XXI, care educă tineri integri, respectuoşi, stăpâni pe ei, cu comportament etic, capabili să înveţe de-a lungul întregii vieţi.

Converstația acum nu este despre câtă matematică știu copiii, atenție, ci despre ce știu să facă cu ea! Eu am terminat șef de promoție la Liceul Frații Buzești, la Craiova. Am terminat șef de promoție la Academia Militară, inginer de calculatoare, am făcut doctorat în știință, am publicat literatură, dar toată esența stă în câteva lucruri, de fapt: sunt integru, mint, fur? Dacă integritate nu e, nimic nu e!

Dacă ne întoarcem la ariile de învățare, care ar fi ele?

Marian Staș: Eu m-am gândit așa: gândire algoritmică și critică; inteligență emoțională, caracterială, contextuală și socială; rezolvarea problemelor și antreprenoriat; competențe lingvistice; competență simbolică, numerică și grafică; parcicipare și implicare civică; relaționare inteligentă prin comportament și limbaj; explorare și experimentare empirică și științifică.

Ce te faci când aceste școli vor deveni extrem de căutate de foarte mulți părinți care vor încinge liniile la minister și inspectorat pentru un loc și o viză de flotant?

Marian Staș: Se mută toți la Curcani, în Călărași. (râde)

Eu am încredere în capacitatea oricărei comunități de a învăța. Se vor întâmpla două lucruri: una cea pe care o spui tu, dar cu siguranță se va declanșa și un bulgăre de diseminare, în care vor veni alții și vor vrea să facă mai bine decât cei de la Curcani, nu?

Cert este că acum nu există nicio școală pilot, am rezerve că va exista vreuna în septembrie, dar am încredere că ce vorbim acum și se va lansa anul viitor va fi un proces ireversibil.

Cum facem cu finanțarea?

Marian Staș: În pofida aparențelor, sunt și cu picioarele pe pământ. (râde)

Una dintre cele mai importante conversații pe care le-am avut în luna martie a fost cu Ella Ștefan, directoarea OI POCU, iar nota de fundamentare pe care am scris-o prevede finanțarea pe bani europeni.

Ella a fost încântată de această conversație, i s-a părut un proiect excepțional, ce poate fi finanțat integral prin fonduri europene, iar secțiunea pe care ea a scris-o este cea care leagă pregătirea profesională și alte nevoi de liniile de finanțare și de acele obiective pe care proiectele cu pricina le permit.

Aplicația o face fiecare școală sau Ministerul Educației?

Marian Staș: Fiind un proiect strategic, aplicația se face plecând de la o notă-concept pe care eu am scris-o și am lăsat-o spre a fi trimisă ( nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea), prin care Ministerul Educației își asumă că este un proiect important și o trimite către Ministerul Fondurilor Europene, iar în baza acestei note-concept Ministerul Educației creează echipa și se continuă implementarea lui.

Care sunt riscurile la care le aștepți?

Marian Staș: Drobul de sare este riscul principal.

Dar știu că forțele care vor dori pilotarea, profesori, părinți, copii, vor fi suficient de puternice încât să creeze primele enclave, entități care să funcționeze altfel.

Când ți-ai dat seama tu că acest sistem nu mai are nicio șansă de reparare și trebuie radical reformat?

Marian Staș: După 1999, când m-am întors de la masteratul Școala Kennedy de la Universitatea Harvard, am realizat, deși nu sunt mândru de povestea asta, că sunt singurul militar al țării, activ sau în rezervă, absolvent de Harvard. Nu e un titlu de glorie, mi-aș dori să fie mult mai mulți, dar povestea a avut o dimensiune epifanică și am zis atunci: „Am un Harvard. Cum procedez?”

Prima epifanie a fost proiectul „Liderii mileniului III”, pentru că atunci am constatat că este nevoie de educație de leadership pentru copii, iar în 2002 am pornit acest program, alături de British Council și echipa de atunci.

În 2004 am publicat în suplimentul Profesii al Ziarului Financiar un text care se chema „Școala pe bune”, două săptămâni mai târziu am mai publicat un articol care se numea „România pe bune” și am integrat cele două sintagme, iar în 2006 am publicat în Tribuna învățământului un text care se numea „Eu sunt ministrul educației”, în care am decodificat în cheie de leadership tot procesul: viziune, valori, proiecte. 70% din ce am scris atunci a rămas în continuare valabil.

Eu însumi am trecut printr-un proces de 15, 20 de ani de reflecție, de activitate publică, de activitate practică, la capătul căruia am ajuns acum.

Dacă ne întoarcem la formarea ta, vine aici un argument des folosit în spațiul public: noi suntem formați în școala asta încremenită și uite ce bine am făcut. De ce să o schimbăm?

Marian Staș: Problema de fond aici este ca în Epistola Sf Apostol Pavel către Corinteni: „unde dragoste nu e, nimic nu e!”. În școală, dacă valori nu sunt, nimic nu e și totul e formă fără fond.

În acest moment, școala nu cultivă valori sau face ceva și mai prost: a rămas ancorată în cadul axiologic comunist, pentru că nu s-a petrecut nimic transformațional încă.

Școala pe care am făcut-o noi nu a fost proastă, dar a fost una cu un cadru axiologic și de valori definit pentru societatea în care am trăit.

De-asta am spus că educația este o amenințare la securitatea națională pentru că atunci când eu operez acum ca acum 50 de ani am o problemă, fiindcă absolvenții inepți de acum vor deveni adulții inepți de mâine, adică vom avea o societate slabă.

Care îți erau mentorii? Care e povestea devenirii tale?

Marian Staș: Am avut noroc și de la început am avut însoțitori de foarte bună calitate, și în gimnaziu, și în liceu, și în facultate.

Un alt aspect cred că a fost și faptul că mi-a cam plăcut cartea, fără să fi fost vreun tocilar. Un om căruia îi datorez mult este profesorul de română, din liceu, Marian Barbu, de la Colegiul Frații Buzești. Avea doctorat în filologie la acel moment, cu o teză despre Romanul de mistere în literatura română, un om cu care am conectat a la Mircea Eliade, a la Borges, a la Sabato.

Mi-a plăcut și matematica, și fizica, poate și pentru că eu am fost construit după tipul enciclopedist, atât cât am putut face asta. Am citit, am făcut și muzică, și sport, am avut o educație rotundă, în care toate au avut importanța proprie, consistentă.

Milităria nu are o poveste specială. Tata a fost ofițer, e drept, dar nu acesta a fost cadrul principal.

Am avut o întâlnire providențială cu domn locotenent colonel la acea vreme, care aducea studenți în practică de la Academie la Craiova. El era ofițer de aviație, un om cu vreo doi metri de certificate de invenții și inovații, un ungur din Zănești, cu care s-a întâmplat să stau câteva zile, în cămin, în aceeași cameră. Eu eram clasa a X-a și când mi-a văzut carnetul de note a rămas uimit.

Iar că am ales să dau la Academia Militară se datorează faptului că acolo am găsit grupă de inginerie de calculatoare. Era anul 1980. Iar dacă nu ar fi fost această grupă nu aș fi intrat acolo.

Nu știu cât a contat faptul că tata era ofițer de carieră, cert este că un lucru foarte bun pe care l-au făcut ai mei atunci a fost să aibă încredere în deciziile mele.

De ce ai avut nevoie de Harvard?

Marian Staș: Asta face universitatea, îți dă acea presiune de o intensitate insuportabilă, dar n-a murit nimeni totuși de la asta, care mi-a deschis orizontul larg și m-a pus să văd lucrurile așa cum sunt ele.

Povestește-mi puțin despre experiența de acolo, dincolo de prestigiu: cum te-a schimbat?

Marian Staș: Ca student am învățat cel mai important lucru: „shape the game, don’t get only shaped by the game”. Asta a fost lecția: să intrăm în joc și să facem noi înșine lucruri. Și am făcut. Nu mi-a picat Harvardul în cap, ci am fost și capabil să modelez lucruri și oameni.

Apoi gândește-te că din 2000 am predat vară de vară acolo și este un mediu excepțional care m-a modelat.

Ce-l face excepțional?

Marian Staș: Polaritatea dintre dimensiunile globale și cele locale ale proceselor. Apoi diversitatea experiențelor participanților la joc și în al treilea rând meritocrația celor care erau acolo. Am fost 10 ani parte dintr-o echipă de instructori ai unei clase foarte ridicate.

Cel mai fain lucru când descoperi că ți-e bine este să rămâi în el. De ce nu ai rămas la Harvard?

Marian Staș: Pentru că-mi pasă de țara asta și de școala ei ca de ochii din cap. Vreau să iasă din comunism. Eu am lucruri de făcut aici.

De ce? Patriotismul pare desuet.

Marian Staș: Nu e deloc așa, dar asta este menirea mea.

Sigur că nu voi lua România de gât să o pun să treacă strada împotriva voinței ei. Dar eu cred că singura modalitate de ieșire la liman a țării ăsteia, singura, repet, este ieșirea din comunism a educației ei.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO