Mariana Zinner, plecată la 28 de ani din Oradea, mereu văzută ca o străină în orașul austriac unde s-a stabilit și care a creat legăturile ce vor da luna viitoare primul film produs de o familie de imigranți români în Austria - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Într-o zi din anul 1993 Mariana Zinner, pe atunci directoarea unei firme de import-export din Oradea, primea o scrisoare de la Hartwig Zinner, un austriac divorțat, cu doi copii de vârsta școlii, din orașul Kindberg, în apropiere de Graz, Austria.

Fata avea 28 de ani și o viață înainte. Știa bine cum e să crești copii fiindcă avusese grijă de frații ei. Nu după mult timp, Mariana devenea doamna Zinner, chiar dacă nu știa decât vreo 20 de cuvinte în germană. Acum conduce o firmă comercială în Kindberg, face traduceri în zona administrativă și are trei copii: Dennis, sportiv, Vanessa, cântăreață, iar de 11 ani a apărut și Alessia, care i-a năucit cu pasiunea ei pentru gătit.

Comunitatea conservatoare austriacă i-a tolerat cu greu, iar Mariana a rămas întotdeauna o străină pentru ei, dar asta nu a oprit-o niciodată.

Dennis are 22 de ani, este jucător de wrestling, student la dietologie (o specializare în nutriție) și a dus la bun sfârșit un rol principal în scurt-metrajul Un moment, produs și regizat de vărul lui din România, Cristi Bolocan, și pentru care Vanessa, sora lui, a făcut muzica.

Filmul va avea premiera la jumătatea lunii septembrie, la Graz, și vorbește despre drama unui jucător de wrestling care atinge succesul mult visat abia după ce suferă un accident în ring.

Un moment este primul film produs de o familie de imigranți în Austria, iar povestea și experiența lor o găsiți aici, în câteva minute de lectură.

Când, cum și de ce ai plecat tu din țară?

Mariana Zinner: M-am îndrăgostit de un băiat din Austria și m-am căsătorit cu el.

L-am cunoscut pe Hartwig, soțul meu, în 1993. Aveam o prietenă care s-a căsătorit în Austria, iar ei i-a dat cineva un anunț la ziar. Ca să dea mai departe gestul, ea mi-a dat și mie un anunț. Așa se face că am primit vreo 5 scrisori, iar printre acelea era una și de la un coleg al soțului meu, care însă căuta femei cu bani.

El știa că soțul meu este divorțat de doi ani, avea doi copii și i-a dat și lui vreo 10 poze. Printre ele eram și eu. Fix pe poza mea a pus el mâna. Și mi-a scris.

Ce am apreciat eu la el a fost că mi-a spus de prima dată că are doi copii și că este divorțat. Am înțeles atunci că trebuie să fi fost un om de treabă. Așa a fost, iar prima dată când a venit în România, i-a luat și pe băieți cu el.

Ce făceai tu în România atunci?

Mariana Zinner: La ora aia eram în Oradea și lucram ca director comercial pentru câteva firme, făceam import-export. Aveam pașaport de serviciu și aș fi putut ajunge oricând voiam în Austria ori în orice altă țară.

Ce te-a convins să lași tot și să pleci?

Mariana Zinner: Singura chestie care m-a convins a fost el. Eu am fost întotdeauna împotriva celor care pleacă; spuneam că sunt lași. În plus, nici limba germană nu am suportat-o vreodată, iar la școală m-am ferit mereu să merg la aceste cursuri.

Înainte să plec din țară am făcut două ședințe de câte o oră, atât. Nu știam nimic. Ne înțelegeam un pic în engleză și un pic prin semne.

Ce-ai găsit acolo, când ai ajuns?

Mariana Zinner: Am găsit un bărbat, cu doi copii, cu socri, o familie numeroasă cu care trebuia să mă acomodez, mai ales că eu, până la 28 de ani, fusesem obișnuită numai singură.

Mariana și Hartwig Zinner

Și cum ți-a fost?

Mariana Zinner: Foarte greu, fiindcă românii aveau atunci, și acum au, un renume foarte prost în Austria. Localnicii ziceau că românii sunt roma și că veneau să mănânce lebedele.

Așa că ani de zile m-am luptat să arăt că eu sunt altfel, că am venit să îmi fac o familie, m-am angajat imediat și am învățat limba foarte repede. Băieții lui Hartwig erau la școală în clasa întâi și a doua, iar până veneau ei de la cursuri eu mă pregăteam să le pot da teme de casă și să fie buni la școală. Iar băieții aveau note de 1 și 2, adică de 9 și 10. În plus, asta m-a ajutat și pe mine să învățat limba repede.

Ce munceai?

Mariana Zinner: La început, am făcut curățenie celor care aveau nevoie, iar după câteva luni mi-am găsit un loc de muncă într-o asociație susținută de stat, prin care noi ajungeam acasă la persoane vârstnice pentru a-i ajuta: să facă duș, mâncare, curățenie, ce mai aveau nevoie.

Te-ai gândit vreodată să te întorci în țară? Să lași tot acolo și să pleci înapoi?

Mariana Zinner: Atunci, la început, când mi-era greu, când veneam de la muncă și găseam o familie întreagă, cu copii de care să am grijă, mi-a trecut prin minte să plec. Mai târziu, când s-au născut și copiii noștri, Dennis, Vanessa și de curând Alessia, când ne-am făcut firma noastră și am căpătat forță în comunitate, nici prin cap nu mi-a mai trecut să fac așa ceva.

Simt că acum sunt mai puternică, am această firmă comercială, mai traduc pentru români, la poliție, dar cu toată astea de fiecare dată trebuie să demonstrez că sunt altfel.

Tot timpul cât am stat aici am fost considerată un auslaender, o străină. Așa mi se spunea și așa mă consideră toată lumea.

Cristian Bolocan, regizorul filmului și nepotul Marianei

Cristi, de ce ai vrut tu să faci acest film? Și de ce în Austria?

Cristian Bolocan, regizorul filmului și nepotul Marianei: Eu am venit cu ideea să facem un film, mai ales că eram toți în carantină, Dennis nu mai avea show-ri de wrestling, iar echipamentele mele erau nefolosite.

Eu am o firmă de producție video, BCD Image, pe care vreau să o cresc și să o fac celebră până la Hollywood (râde), și cu care, pentru început, am creat acest film independent, Ein Augenblick (Un moment).

Dennis și Cristi, la filmările pentru scurt-metrajul lor, „Un moment”

Filmul spune povestea unui atlet care are un accident și rămâne în scaun rulant. Intră în depresie, iubita îl părăsește, dar se întoarce la el o amică din adolescență. Ea îl ajută să depășească drama accidentului și îi dă ideea să scrie toată povestea într-un blog. Povestea se viralizează și ajunge la un producător din SUA, care îi propune sportivului 1 milion de euro și succesul pe care nu reușise să-l câștige prin sport.

De ce ai creat tu această firmă de producție video?

Cristi Bolocan, regizorul filmului și nepotul Marianei: Înainte de a ajunge în Austria, am lucrat pentru o companie franceză, unde lucram ca DJ și mă ocupam și de luminile spectacolelor pe care le crea respectiva firmă de animație.

Acolo am început să filmez cu telefonul mobil și să editez, iar video-urile create de mine au câștigat imediat popularitate.

Asta mi-a dat curaj că pot mai mult și am început să mă interesez de echipamente profesionale.

Acum creez video-uri pentru companii din Austria, iar acest film de scurt metraj pe care l-am produs independent ne va ajuta să ajungem acolo unde visăm: în liga cineaștilor adevărați.

Dennis, ce te-a convins să joci în acest film?

Dennis Zinner: Cred că întâi de toate mi-a fost dor de ring. În această carantină cred că am pierdut 10-15 programări de spectacole de wrestling.

Când mi-a povestit Cristi ideea lui deja m-a prins. Am început să mă interesez, să caut sugestii, secrete ale actoriei. (râde) Mi-a luat Cristi un masterclass de actorie, din care să pricep cum să joc mai bine și m-a prins.

Dennis Zinner, jucător de wrestling și actor

Filmul acesta este despre un bărbat foarte puternic, care face un sport extrem de agresiv și care devine, dintr-o dată, neputincios. Nu se mai poate mișca. Te-ai gândit vreodată la un astfel de scenariu ca la ceva ce ți s-ar putea întâmpla și ție?

Dennis Zinner: Da. E ceva ce mi se poate întâmpla și mie, din acest motiv mi s-a părut potrivit să accept acest rol principal.

Nu mi-a fost greu să intru în starea asta fiindcă m-am gândit cum aș simți eu dacă aș trece prin așa ceva.

Acum 3 ani, unul dintre colegii mei a pățit un accident destul de dur, a căzut în cap, 18 zile a fost în comă, o vreme a fost paralizat, acum și-a revenit dar tot mai are niște sechele neurologice.

Și povestea colegului meu, și scenariul lui Cristi au fost niște situații care m-au făcut să mă gîndesc: cum ar fi dacă mi s-ar întâmpla și mie? Și chiar să cuget bine dacă nu e cazul să fac o selecție mai riguroasă a locurilor unde mă expun.

De ce te-ai apucat de acest sport?

Dennis Zinner: Am fost întotdeauna un copil mai corpolent și nu prea am făcut mult sport. Dar în școală, un coleg de-ai mei m-a atras spre o clasă de sport pentru copii mai grași. Se practica asta în școala noastră. El mi-a povestit despre wrestling.

Dennis Zinner la 13 ani, în pregătire pentru wrestling

Am fost și mi-a plăcut foarte mult. La început credeam că este doar un shop de tricouri și șepci, dar era de fapt un loc de antrenamente.

Aveam 12 ani când am început acest sport, iar în septembrie acum fac 10 ani de când sunt wrestler.

Pentru mine era ceva extraordinar. Acum, dacă mă gândesc bine, wrestlingul nu e doar un sport, cum sunt luptele greco-romane. Wrestlingul e un show, o combinație de caractere diferite care se întâlnesc în ring.

Dar din afară se vede așa de agresiv și dureros!

Dennis Zinner: Așa și este. Mulți se uită și cred că ne prefacem când cădem pe saltea, dar adevărul nu e deloc așa. Însă mie îmi place.

Când aveam 12 ani m-am uitat la un meci de wrestling. Când am văzut show-ul, în fața a zeci de mii de oameni, asta m-a prins. Iar dacă e ceva ce te-a prins atât de tare, atunci e foarte bine pentru tine.

Dennis Zinner, jucător de wrestling și actor

Cât de complicat ți-a fost să înveți limba română?

Dennis Zinner: Când eram mic nu prea mi-a plăcut să învăț limba română.

Mariana Zinner: Și mie mi-era cam frică atunci să vorbesc limba română. Cine te-auzea, se uita circumspect la tine.

Dar de când s-a născut Alessia, lucurile s-au schimbat. Cu ea vorbeam și în burtică în limba română. Iar când a mai crescut puțin și vorbea cu noi se întorcea la mine și răspundea în română, apoi se ducea la taică-său și întreba ceva în germană.

Dar la Dennis și la Vanessa nu era așa. Poate că între timp am primit și eu mai multă putere, mai multă încredere în comunitate.

Dennis Zinner: La început vorbeam mai puțin. De câțiva ani însă i-am spus mamei că vreau să vorbim românește acasă, nu doar germană, fiindcă am realizat că e bine să știi mai multe limbi. Știi cum se zice: câte limbi știi, atâția oameni cunoști. În plus, vorbind românește, mi-a fost foarte ușor să învăț alte limbi, cum ar fi italiana, de pildă.

Acum vreau să vorbesc și mai bine. E drept că am făcut progrese mari de când a venit și Cristi în Austria.

Pe mine nu mă mai interesează dacă se uită cineva ciudat la mine pentru că vorbesc românește. Nici nu-i iau în seamă.

Când erai tu mic, nu te jena faptul că mama ta, româncă, era văzută în alt fel?

Dennis Zinner: Acum nu se mai întâmplă așa ceva. Mulți ne cunosc, știu ce facem și nu mai avem situații ca atunci când eram mic și mă luau chiar și pe mine drept auslaender.

Eu m-am născut aici, știu germana perfect, știu și dialectul local și cu toate astea mulți austrieci încercau să-mi vorbească așa cum o fac cu străinii.

Dar le răspundeam într-o germană perfectă și înțelegeau cum stau lucrurile.

Ce crezi că s-a schimbat între timp?

Dennis Zinner: Cred că am devenit noi mai puternici și mai cunoscuți în comunitate.

Mariana Zinner: Acum nu le mai dăm voie.

Dennis Zinner, jucător de wrestling și actor

Dennis Zinner: Chiar mă bucur foarte mult că sunt jumătate român și jumătate austriac, fiindcă așa am și altă perspectivă decât o au localnicii.

Faptul că sunt și român mi-a ajutat mereu în viață, nu m-a încurcat deloc. Știi cum se spune, că românii sunt plini de viață, veseli, primitori, în vreme ce austriecii sunt reci, exacți. Eu sunt o combinație. (râde)

Ai emoții pentru premieră?

Dennis Zinner: Întotdeauna am emoții, oriunde mă duc. O să fie și un show de wrestling, iar dacă nu aș avea emoții ar însemna că nu înseamnă nimic pentru mine, ar fi neimportant.

Acum însă, după mai bine de 200 de meciuri de wrestling și atâția ani de sport, am găsit secretul de a folosi emoțiile în favoarea mea.

Ce așteptări ai tu de la acest film?

Dennis Zinner: Am așteptări foarte mari, fiindcă ultimele 5-6 luni le-am investit în el. Ne-am chinuit, nu am dormit fiindcă totdeauna mai era ceva de făcut.

În plus, eu sunt și student la dietologie, în Austria, iar până acum am lucrat într-un spital și imediat ce m-am întors am reînceput agitația cu filmul. Cam acesta a fost ritmul meu în aceste săptămâni. (râde)

Dennis Zinner, victorios în ring

De ce ești student la dietologie, de ce ai ales asta?

Dennis Zinner: Ca dietolog, față de nutriționiști, avem voie să lucrăm cu oameni bolnavi, cu excepția bolilor cronice – diabet, cancer și așa mai departe.

Eu m-am dus la dietologie pentru că mi-a plăcut întotdeauna sportul și nutriția și m-am gândit să caut o școală din care să învăț și ceva pentru mine. Acum sunt aproape gata cu facultatea, am învățat multe lucruri utile acolo însă cred că mă atrage mai mult zona artistică, de show, de actorie.

Deci nu te vom vedea cu halat, ci tot pe scenă?

Dennis Zinner: Da. Acolo mă văd eu.

Ce a făcut sora ta, Vanessa, pentru filmul vostru?

Dennis Zinner: Vanessa a făcut ceva foarte tare pentru acest film, un soundtrack. Ne imaginam că va face bine ce va face, dar ce a ieșit a fost mult peste așteptări și oricine a auzit piesa au zis că e cea mai bună piesă pe care au auzit-o de la ea.

Se potrivește foarte bine cu emoția și mesajul filmului: să nu te dai bătut, dacă te aruncă viața în jos, să nu renunți.

Deci Vanessa cântă, Dennis e wrestler, Alessia ce face?

Mariana Zinner: Alessia are 11 ani și cântă, dar cel mai bine ea gătește. Are un canal de youtube unde face mâncare și toată ziulica încearcă tot felul de rețete. Astăzi, de pildă, a făcut lasagna. Și tot ea a făcut foile.

Și Dennis, și Vanessa au avut perioadele lor când voiau mâncare sănătoasă, iar Alessia a tot asistat la aceste experimente ale noastre. Acum, când e ziua cuiva din casă, face și ea un tort, fac și eu unul și intrăm în competiție.

Când te-ai simțit tu acasă în Austria? Când ai știut că nu vei mai pleca și când ai decis să ai copiii?

Mariana Zinner: La mine s-au întâmplat lucrurile exact cum nu aș dori vreodată cuiva. La 34 de săptămâni de sarcină am pierdut primul copil. A fost de parcă mi-ar fi dat cineva cu un ciocan în cap. „Cum? Asta a fost tot? Aici se termină?”, mă gândeam și nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie.

Medicii mi-au spus să nu mă mai gândesc la vreo altă sarcină. Din fericire nu le-am dat atenție, iar în câteva săptămâni eram însărcinată cu Dennis.

Cum te-au schimbat copiii?

M-au făcut să lupt mai mult. Acum încep să culeg roadele acestei lupte. Și mă bucur enorm pentru ce fac ei acum fiindcă și eu mi-aș fi dorit să fiu pe scenă, în centrul atenției. Dar nu am fi avut posibilitățile materiale să intru în teatru.

Trebuia să lucrez, veneam dintr-o familie cu 5 copii, iar eu aveam doi frați mai mici de care trebuia să am grijă. Glumesc câteodată și spun că nu am avut păpuși fiindcă i-am avut pe acești doi frați mai mici.

Am zis întotdeauna că n-am să fac copii decât atunci când am să le pot oferi ceea ce nu am avut eu. Iar acum le pot oferi ce nici nu am visat. Iar ei îmi dau înapoi.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO