fbpx

Căutare

Share this article
Rubrică susținută de

Marius Șoflete este inginer constructor, iar de câțiva ani de zile îl poți ușor asocia ușor cu un concept nou, acela de casă pasivă*.

Marius vine dintr-un oraș mic, din inima țării, unde și-a descoperit și rafinat pasiunea pentru inginerie, când a proiectat și realizat un planor, la vârsta de 12 ani. Lansând planorul și-a rupt un picior, iar întreaga pasiune pentru aeromodelism s-a transformat în dorința de a construi: case, traforate la început, pe care le vindea turiștilor, ulterior edificii remarcabile.

Marius Șoflete și echipa lui de voluntari își leagă numele de prima participare a României la Solar Decathlon Europe, o competiție internațională în care echipele trebuie să construiască de la zero, în locul unde se desfășoară concursul, o casă care să răspundă unui număr de zece cerințe de eficiență.

Prispa s-a numit prima casă construită în România după principiile eficienței energetice, iar pentru Marius a fost o revelație: omenirea nu mai are suficiente resurse fosile pentru a consuma cu tot atâta lipsă de responsabilitate ca până acum. Iar ingineria nu mai este mijlocul de a sfida imposibilul, ci de a face lucruri funcționale cu resursele disponibile.

Când tu ai decis să devii constructor, de ce ai ales așa?

Marius Șoflete:  Am avut mai multe pasiuni care s-au suprapus și m-au adus aici. Din clasa I am intrat la clubul de aeromodelism și am făcut 12 ani de machete, planoare și aeromodele mici, toate astea în paralel cu școala.

În clasa I am construit avioane, în a II-am m-am apucat să construiesc o macara, pe care am desenat-o și i-am făcut toți scripeții cu care funcționa, în clasa a IV-a am făcut o moară de vânt, corăbii, vapoare, iar în clasa a VI-a mi-am rupt piciorul cu avionul proiectat de mine, lucrat cu un pilot din al II-alea război mondial, nea Nelu, Dumnezeu să-l ierte!

Practic, mergând la primul la zbor cu acel avion, pe care l-am făcut de la zero, cu schițe, desene, calcule, conform legilor aerodinamicii, totul gândit la milimetru, am avut un accident, mi-am rupt piciorul, iar mama mi-a interzis să mai fac avioane. Prin urmare m-am apucat să fac case. (râde)

Omul și opera sa: Marius Șoflete și casa traforată

Inspirația cea mai intensă am avut-o din pasiunea descoperită la clubul elevilor. Pe vremurile mele, nu sunt eu foarte bătrân, dar am trăit ceva ce nu mai există acum, funcționau cluburilor elevilor, unde făceai sculptură, făceai karting sau dans. Eu le-am testat pe toate și m-am oprit la aeromodelism. În acel mediu, în care toți pereții erau acoperiți cu planșe și desene tehnice, mi-am pus întrebarea cum să fac și ce să fac. În plus, vedeam că din mâinile mele iese ceva și puteam să mă bucur, de avion sau de o căsuță creată, desenată și construită complet de mine.

Practic, joaca s-a transformat în din ce în ce mai mult timp petrecut acolo.

Joaca asta s-a legat și cu pasiunea mea pentru științele exacte, pentru că eram foarte studios; îmi plăceau foarte mult geografia, matematica, fizica, informatica, am fost olimpic la fizică, am ajuns până la fazele naționale și lucram intens. Mai târziu mă distram făcând aplicații pentru rezolvat probleme de fizică. Și îi ajutam pe colegi să-și facă temele.

Cât de mult ți-au folosit aceste experiențe în inițiativa ta de antreprenoriat?

Marius Șoflete:  Primele experiențe de antreprenoriat au fost vânzând case făcute la traforaj turiștilor din orașul meu natal. Așa am câștigat primii mei bani, în clasa a XI-a.

Casa pe care am reușit să o fac în clasa a XII-a, una foarte mare, creată pentru un patron din Covasna, mi-a oferit banii cu care mi-am finanțat primul an de școală, la București.

Practic, am reușit să câștig  pe o machetă atât de mulți bani încât mi-am plătit jumătate de an de costuri de trăit la facultate în București.

Cine era nea Nelu și ce ai învățat de la el?

Marius Șoflete:  Nea Nelu era un pilot, veteran din al doilea război mondial, care și-a construit o tonetă în cartierul în care locuiam, unde făcea tot felul de machete.

Eu făceam machete la clubul elevilor, cu un profesor de aeromodelism. Dar resursele noastre, ale clubului, erau limitate ca materiale, logistică sau timp. Nea Nelu avea de toate și lucra toată ziua, fiindcă era pensionar.

Era un tip foarte morocănos, dar cu un palmares redutabil din război: luptase pe nu știu câte modele de avioane, picase de patru ori, avea 50 și ceva de victorii, avioane inamice doborâte, iar atunci, la pensie fiind, făcea aeromodele și le dădea copiilor din cartier.

Eu am văzut prin cartier un zmeu, mi-a atras atenția ceva despre care eu nu știam nimic, așa l-am descoperit pe nea Nelu și am început să merg la el, la tonetă.

Efectiv, stăteam și mă uitam. Nu-l deranjam, fiindcă știam că e morocănos, dar ușor-ușor m-a acceptat și a început să-mi explice, îmi arăta cum și de ce face, cu ce scule și așa mai departe.

El avea scule și materiale pe care le club nu le găseam.

Planorul creat de Marius Șoflete, la 12 ani

Acolo am văzut cum se proiectează o aripă de avion, cum se gândește, care sunt relațiile de calcul la avion, adică portanța, greutatea, frecarea, detalii de aerodinamică, unghiuri, pe care el mi le explica arătându-mi-le când le construia. Apoi îmi arăta greșeli. Iar efectul a fost că am început să înțeleg foarte bine natura lucrurilor.

Nu mi-a trebuit mult și l-am convins să facem un avion mai mare.

Cât de mare era avionul?

Marius Șoflete:  La vârsta aceea, avionul era cam cât mine. Era un planor pe care îmi dădeam drumul, dar era cel mai mare aparat de zbor pe care îl făcusem până atunci și avea o tehnică mai specială de a fi ridicat. Se înălța ca un zmeu, îl legam cu o sfoară mai lungă, îi puneam un fitil în capăt, pe coada mică, care avea o durată pe care i-o stabileam eu, 10-15 minute de zbor.

Pentru că nu existau telecomenzi, aparatul decola, se ridica, se ducea foarte sus, plana și se tot ducea. Ca să-l pot recupera, pusesem la fitilul respectiv un elastic ,care rupea aripa din spate, ea începea să fluture, eu puteam vedea unde se duce avionul și-l puteam recupera.

Doar că, în entuziasmul meu mi-am zis: „de ce să fug pe un teren drept? Câștig mai multă viteză dacă fug pe un teren înclinat.”

Și așa am făcut, m-am dus pe un teren în pantă, am tras prea tare de el, am alergat prea tare, m-am împiedicat, m-am rostogolit, avionul a venit peste mine, m-a lovit în cap, am căzut și mi-am făcut țăndări un genunchi.

A fost primul accident de aviație, care m-a adus cu picioarele pe pământ și m-am decis să merg cu gravitația, nu cu aerul. (râde)

De unde flerul de a transforma inovațiile în lucruri vandabile?

Marius Șoflete:  Nu am avut spirit antreprenorial, dacă asta mă întrebi. Și mi-am dat seama mai târziu de asta, când am început firma și am făcut tot felul de greșeli.

Ce am văzut atunci a fost oportunitatea, când am început să fac tot felul de căsuțe pe care mama le oferea ca daruri.

A mers la o nuntă și mama mi-a zis: „nu faci tu o căsuță să o dăm cadou?” A fost cel mai fain cadou pentru miri, era ceva foarte minuțios: cu perdeluțe, cu luminițe.

Apoi mama a avut ceva probleme de sănătate, a mai dat o căsuță cadou unui medic, apoi a venit o prietenă a mamei la tratament, a primit și ea o căsuță. Au văzut și alții și am început să fac și alte căsuțe.

Vindeam totul pe sume absolut derizorii, ceva din care nu-mi  acopeream nici costul de materiale, dar mi-am dar seama că era fain și era jobul meu de vară. Ce altceva puteam face vara? Să fiu barman undeva? Oricum, de învățat și citit, făceam toată ziua, dar îmi doream să încerc și altceva.

Omul și opera sa: Marius Șoflete și casa traforată

Până am terminat liceul am făcut 22 de astfel de căsuțe pe care le-am vândut și distribuit. Deja îmi făcusem tehnica, lucram foarte repede, foloseam atelierul de la club, fiindcă domnul profesor de aeromodelism mi-a dat cheile și puteam avea acces la toate sculele, cu condiția să anunț portarul.

Ascultându-te aș fi băgat mâna în foc că te vei fi dus la arhitectură când ai avut de ales facultatea. De ce nu așa?

Marius Șoflete: Când te gândești să faci case, primul gând care-ți apare în minte este arhitectura. Și eu, când am început să mă interesez prin clasa a VIII-a de ce aș putea face, am descoperit arhitectura. Am zăbovit la această idee vreun an. Apoi am început să mă interesez despre admitere și despre meserie. Așa am ajuns să descopăr, de fapt, ingineria.

Arhitectura și ingineria în construcții sunt lucruri complementare. Arhitectura se duce mai mult pe creație, pe latura artistică, spații și funcțiuni, în vreme ce ingineria se concentrează pe lucruri mai pragmatice, mai aplicate: calcule, materiale, rezistențe. Eu, cochetând foarte mult cu fizica și cu matematica, mai mult decât cu desenul și vederea în spațiu, m-am simțit mult mai bine în zona asta.

În plus, pentru admiterea la arhitectură trebuia să fac pregătire extra, cu desen tehnic, cu meditații. În vreme ce eu, implicat în olimpiade, în clasa a XI-a era ca și cum am fost admis la facultate. Procesul a fost mult mai rapid și mai rapid.

În plus, am filozofia că eu nu dau bani să fac o școală, ci școala trebuie să-mi dea bani că o onorez cu prezența. (râde)

Totdeauna am luat bursă, totdeauna am fost motivat să-mi iau drepturile din facultate, să fiu sigur că și învăț, dar sunt și plătit.

Ce te-ai fi văzut făcând ulterior facultății?

Marius Șoflete:  De când am învățat să proiectez și să construiesc mă vedeam făcând megastructuri. Descoperisem, prin clasa a IX-a, National Geographic, revistele și apoi canalul TV, văzusem seria de megastructuri. Asta era ceva potrivit pentru mine și mă vedeam făcând megastructuri în Dubai sau în Japonia. Tentația asta pentru structuri mega complicate mi-a rămas în minte până la finalul facultății.

Am ajuns să fac și lucruri foarte mari, după care mi-am dat seama că nu e pentru mine și am făcut un pas înapoi.

Marius Șoflete, absolvent cu 10 de master în construcții, cu proiectul structurii casei Prispa

Când s-a întâmplat declicul?

Marius Șoflete:  Declicul s-a întâmplat cu acest proiect în care am fost implicat, Solar Decathlon Europe, cu proiectul Prispa. Noi, ca studenți parte din prima echipă a României care a participat la Solar Decathlon, trebuia să proiectăm și să construim o casă.

Ne-am ambiționat să o proiectăm integral și să o construim cu mâinile noastre.

Modul în care era organizat acest concurs internațional de arhitectură și tehnologie solară, în care noi trebuia să răspundem la 10 probe: arhitectură, structură, instalații, eficiență energetică, sustenabilitate, confort, viabilitate pe piață, marketing, comunicare și industrializare, precum și modul în care noi trebuia să relaționăm cu meseriile noastre era total diferit de ce învățasem în facultate.

În facultate învățasem că trebuie să-ți faci treaba cât mai bine, să fii cel mai bun, să conteze ce faci tu foarte mult și neglijai complet restul, în vreme ce aici numai dacă îi împăcai pe restul, te neglijai pe tine și le îndeplineai lor nevoile câștigai puncte. Iar asta mi s-a părut o schimbare de paradigmă foarte puternică.

Câți erați implicați?

Marius Șoflete: 70 de studenți de la 13 facultăți, din 5 universități. Prin echipă au trecut vreo sută, dar am rămas la final vreo 35, nucleul de bază.

Care era provocarea?

Marius Șoflete:  Provocarea era să construim o casă care să funcționeze exclusiv cu energie solară, care să fie construită în 10 zile și care să răspundă la 10 probe. Iar răspunsul la aceste probe era prin jurizare, prin instrumentare, normare și prin vot. Proba de arhitectură era jurizată de arhitecți, dar proba de eficiență energetică era instrumentată.

Toată casa era plină cu senzori, așa cum o mașină este plină cu toți senzorii aferenți, iar în momentul în care călcai pedala, adică dădeai drumul la ceva aparat în casă, să funcționeze (plita, ventilația, dușul), vedeam cum crește consumul casei, pe fiecare echipament și cum se modifică în casă parametrii: dacă gătim, crește temperatura, dacă facem duș, crește umiditatea, timp în care alte aparatee porneau să rezolve: să scadă temperatura, umiditatea. Dar tu depindeai doar de energie solară, limitată. Deci tu beneficiezi de o anumită cantitate de energie, pe care casa ta o poate produce, deci trebuia să limitezi consumul.

A fost prima oară când am văzut o casă funcționând ca o mașină și în care puteai să rezolvi lucruri.

Acum, dacă dăm drumul la căldură, iarna, la termostat – 28 de grade, am închis ochii, am băgat mâna în portofel, Doamne ajută! Nu știm ce va urma.

E ca și cum te afli într-o mașină, apeși accelerația, vezi că se duce la 100 de km/h, dar nu știi cât combustibil ai îi rezervor și nu știi câți kilometri o să te țină.

Care era miza pentru voi?

Marius Șoflete:  Miza pentru noi, studenți în acest proiect, era să câștigăm cât mai multe dintre cele 10 probe. Eram jurizați pe fiecare probă și jurizați în total.

Am câștigat locul II la eficiență energetică, locul IV la inginerie, mențiune specială la sustenabilitate pentru că am reușit să integrăm cu succes în arhitectura propusă tehnologiile solare, iar per total am luat locul IX din XX.

Marius Șoflete, la Madrid

Dar, pentru că am fost echipa cu cel mai mic buget, cu cel mai are heirup și cu cele mai mari dificultăți, eu sunt în continuare mândru de acel loc 9. 

Am fost singurii din cele 20 de echipe care și-au găsit finanțări, și-au strâns banii singuri, și-au construit casa cu mâna lor. Noi am transportat-o la Madrid, noi am adus-o înapoi, noi am tăiat lemnele, noi am placat cu gipscarton, am pus vată, am montat tablă, instalații; în toate etapele am fost implicați.

Cum te-a schimbat pe tine experiența?

Marius Șoflete: După ce am terminat acest proiect, m-am reangajat.

Lucrasem din timpul facultății și mi-am dorit asta pe de o parte pentru independența financiară, pe de alta pentru că facultatea nu răspundea tuturor nevoilor mele de informație.

Ok, plecam de la cursuri și gata! Mi-am făcut proiectul, mi-a luat două ore. Și? Vreau să fiu inginer mai repede? (râde)

Voiam să fie totul mai repede făcut, voiam un pic de viteză. Voiam să acumulez experiență și know how, iar facultatea îmi dădea doar abc-ul.

După acest proiect m-am angajat la o firmă care proiecta construcții foarte mari, mall-uri, construcții imense, spații și centre comerciale. Acolo am făcut, în 6 luni, trei mall-uri, iar al 4-lea a fost cel în care am devenit șef de proiect. M-au pus pe mine să conduc echipa de inginerie și am rămas singur, fiindcă ceilalți s-au retras.

A fost un proiect imens, extinderea unui centru comercial din Constanța, pe  structură metalică, ceva foarte complicat, pe care l-am făcut în vreo două luni.

A fost o perioadă în care m-am mutat la birou, dormeam acolo și veneam doar sâmbăta acasă. A fost un proiect cu vreo 6.700 de piese. Le-am făcut pe toate, le-am desenat, a fost extaz, dar mi-am dat seama că acesta era un stil de viață, pe care, dacă-l continuam, mă prăjeam. Pe de altă parte, discuțiile acolo erau foarte comerciale, economice care suprascriau nevoile inginerești: pune mai puțin, că trebuie să scădem consumul, trebuie să crească profitul!. Era o lume în care eu eram o rotiță fără niciun control de a-mi face meseria cum trebuia.

Atunci am făcut un pas înapoi, când mi-am dat seama că ingineria se poate face la toate scările: un ceas are tot atâta inginerie în el cât o rachetă spațială.

Ingineria se regăsește în fiecare obiect din jurul nostru pentru că face lucrurile să meargă bine și cum trebuie, la scara necesară. Și am transpus-o înapoi la scara umană în ceea ce definește construcția, casele în care trăim. Și m-am axat pe ingineria caselor.

Am simțit-o nu ca pe o oportunitate, apropo de simțul antreprenorial, am simțit-o ca pe o lipsă în viață, fiindcă noi, în facultatea de inginerie învățăm să facem clădiri foarte mari. E pe bună dreptate, fiindcă acesta este scopul, vorbim de clădiri foarte mari și, fundamental, noi răspundem de siguranța oamenilor într-o clădire. Pică ceva, primul tras la răspundere este inginerul constructor.

Marius Șoflete în competiția Solar Decathlon, de la Madrid

Nu te-ai temut, în acele nopți muncite, că faci erori ce pot fi fatale altora?

Marius Șoflete: Există un protocol de verificare. Orice proiect făcut de un inginer este separat verificat de un verificator atestat MLPAT. Există un verificator al statului român privind această exigență. Se numește exigența A în construcții. Orice proiect așadar trece printr-un verificator.

Am avut discuții cu verificatorul și am avut corecturi, nu eram chiar de capul meu. Dar era primul proiect în care eu eram lead engineer. Aveam 25 de ani și deja proiectam un mall. Mi-am zis, „gata, încă doi ani și plec în Dubai!”

Am aplicat apoi la joburi în Dubai, am aplicat la joburi în Suedia, am aplicat la un internship în Japonia și am fost acceptat la toate. La un moment dat, am fost în poziția de a alege. Am avut o ambiție cu mine să fac și asta. Am aplicat, fiindcă era anul 2013, începeam iarăși să trăim un pre-boom economic și am aplicat de ambiție. Am văzut niște joburi cu niște salarii extraordinare, foarte apetisante, dar mi-am zis: „ok, mă duc acolo și? Ce fac? Torn betoane toată ziua la 40 de grade?”

Faptul că noi putem construi un turn în deșert este un succes al omenirii, al minții umane, fără îndoială. De ce nu am onora în continuare acest succes tehonologic și ne-am întoarce la ceva ce făceau înaintașii noștri?

Marius Șoflete: Mi-am dat seama de scara impactului.

Faci un turn în deșert și se bucură de el câteva mii de vizitatori. Dar, fiecare dintre noi trăim într-o peșteră modernă, fie că este casă sau bloc. Atunci, impactul la nivel micro este mult mai mare.

Dacă eu te ajut pe tine construiești mai bine, îți fac o casă mai mare, tu înveți să-ți faci căminul tău mai bun, impactul este mult mai mare decât un turn în care 5.000 de oameni plătesc o taxă să viziteze și să facă o poză.

Turnul mi se pare foarte volatil, fiindcă nu avem neapărată nevoie de un turn în deșert, dar fiecare dintre noi are nevoie de o casă, fie că este la Polul Nord, la ecuator sau în Brașov.

Dar despre asta este ingineria?

Marius Șoflete: Pentru mine astăzi despre asta este ingineria.

De ce?

Marius Șoflete: Fundamental, ingineria este o știință care trebuie să gestioneze resursele naturale în beneficiul umanității.

Și noi nu mai avem atâtea resurse, nu?

Marius Șoflete: Noi suntem într-o zonă de resurse din ce în ce mai limitate.

Crește populația globului și ne scad resursele. Pentru mine, provocarea inginerei este să ne întoarcem la a înțelege fundamental de ce avem nevoie.

Marius Șoflete, împreună cu echipa care a creat casa Prispa, la Solar Decathlon

Nu e treaba filozofilor?

Marius Șoflete: Ba da, dar ei o fac discutând seara la o cafea sau la un pahar de vin. Nu o fac aplicat. Mie îmi place să discut și să fac.

Cine sunt beneficiarii tăi?
Marius Șoflete:
Marea majoritate a beneficiarilor pe care îi avem vin din parte IT-iștilor sau antreprenorilor care și-au făcut business-uri căutând sau lucrând cu informația. Sunt oameni foarte bine documentați, oameni pentru care sustenabilitatea este o valoare de bază. Sunt oameni care își doresc ceva mai bun și știu că o clădire este dincolo de ceva material, este o construcție care trebuie să ofere și o calitate a vieții mai bună. Și să nu lase un impact atât de mare în spate.

Pe partea de comunicare, în video blog, soflete.ro, beneficiarii sunt din zona oricui construiește ceva. Orice astfel de om are acces la informații care îl ajută să afle cum se poate construi mai bine, cu eforturi minime sau cu niște cunoștințe în plus care lipseau.

Cumva folosesc o dualitate: biroul de proiectare și canalul de comunicare.

Când am înființat biroul de proiectare și am început să facem proiecte tot mai curajoase, prima casă pasivă, a doua casă pasivă, o școală cu baloți de paie, un bloc din lemn, un refugiu ghidat cu elicopterul, am avut parte de proiecte provocatoare, apropo de scară.

Am făcut refugiul de la Călțun, care este ceva de 6 metri pe 6, adică o microstructură, ce trebuia dusă cu elicopterul. Trebuia să o calculez la sarcinile aerodinamice, să o feliez să o poată transporta elicopterul, trebuia să o executăm în 18 ore și trebuia să reziste la 4 tone pe metrul pătrat de zăpadă și 200 de km la oră, încărcări din vânt.

Este o microstructură pusă la cele mai grele condiții din România, între vârful Moldoveanu și Negoiu, la 2100 de metri altitudine.

Unde mai construiești, într-o viață de inginer, ceva la 2.100 de metri altitudine?

Prima mea lucrare semnată ca inginer este hala de producție industrială a combustibilului de la Mioveni, pentru centrala atomo-electrică de la Cernavoda. Am avut bafta să fac junioratul într-o firmă care lucra pentru Nuclearelectrica și în prima structură semnată ca structurist, proiectată cu ei, astăzi se fabrică combustibil nuclear, se îmbunătățește uraniul.

Îți ziceam de cumulul de pasiuni, mi-a plăcut fizica atât de mult încât până în clasa a XI-a am învățat toată fizica. În a XII-a am început să studiez partea mai complicată, fizica nucleară, atomică și am reușit să văd și lumea asta.

Când am ajuns la Mioveni, atât de mult l-am bătut la cap pe șeful de secție încât m-au îmbrăcat și pe mine în combinezon și m-u lăsat să intru în secție, să văd cum cei 4 oameni pe linie supervizau cum se îmbunătățește uraniul.

Inutil să mai spun că am ieșit de acolo percheziționat, scanat, trecut prin toate filtrele să nu plec cu vreo fărâmă de uraniu după mine. (râde)

Revenind la ce aveam să-ți spun, la ceva vreme după ce am creat acest birou de proiectare, cu o echipă foarte faină, pentru că Octav și Cătălin, colegii din Prispa, au preluat ștacheta biroului și sunt în continuă creștere, am realizat că suntem într-un finit mindset, adică într-o zonă finită. Nu putem să producem mai mult de un anumit număr de proiecte anual. Asta ne e capacitatea, 40 de proiecte/ an. Și lucrăm continuu.

Pe de altă parte, dacă ne uităm pe INS există 25.000 de autorizații de construire anual. Din acest număr, 15.000 sunt în sectorul locuințelor. Deci eu fac 40 de proiecte versus 15.000 de locuințe ce continuă să apară.

Atunci am decis să deschid un canal de youtube, în care am început să vorbesc despre experiențele, proiectele mele, am început să fac cursuri și să explic bucată cu bucată fiecare detaliu pe care noi îl facem în birou. Este un opensource pe youtube, am început să țin cursuri, inclusiv 1 la 1, prin Ordinul Arhitecților din România, fiindcă am predat un curs de conformare energetică, un curs de construcții din lemn, am adus în România cursul de proiectant de case pasive și am fost lector asociat și la Institutul de cercetare în construcții, unde am predat un curs pentru meșteri. În 4 ani de predat cursuri mi-au trecut prin mână peste 1.000 de profesioniști: arhitecți, ingineri și meșteri. Iarăși mi-am dat seama că oricât de mult tragi să te duci toată ziua în mașină, pe avion, să formezi oameni, iarăși totul era limitat la timpul meu. Așa că a creat cursuri online, gratuite care să se distribuie către cei interesați.

În blog aveam 150.000 de oameni cu care interacționăm, dar impactul este mult mai mare.

Marius Șoflete, inginer constructor, promotorul caselor pasive din România. Foto: Corina Pastor

Există vreun instrument prin care te asiguri că ei chiar folosesc acele informații?

Marius Șoflete: Da. Zilnic primim zeci, sute de mesaje pe toate canalele, cu diverse tipuri de întrebări din materialele video.

*Ce înseamnă casa pasivă?

Marius Șoflete: Românește vorbind, este o casă leneșă, adică nu face efort să se mențină confortabilă.

Filozofia de casă pasivă presupune o casă cu consum extrem de mic de energie. E ca și cum am face o comparație cu mașina, în care, în loc să consumăm 5 litri la suta de kilometri, consumăm 500 de grame la aceeași distanță, ceea ce face deja irelevant combustibilul folosit, diesel, benzină, gaz sau ulei de floarea soarelui.

La fel se întâmplă și cu o casă pasivă: reduce cu peste 90% consumul de energie pentru funcționarea ei, pentru a o menține confortabilă.

La nivel mondial, sectorul construcțiilor este responsabil de 40% din poluare. 30% vine din fabricarea materialelor de construcții, iar 70% este dat de utilizarea construcțiilor. Faptul că noi le menținem calde iarna și reci vara consumăm energie. Cea mai mare parte a acesteia vine din resurse fosile: ardem cărbuni, gaz, petrol, la care în curând nu vom mai avea acces.

Filozofia de casă pasivă pleacă de la a-ți imagina o lume fără acces la gaz metan sau petrol. Ce ai face? Cum ai trăi, cum ai locui? Și nu suntem departe de acest moment. Chiar dacă nu vom trăi noi acest scenariu, copiii noștri sigur vor fi acolo.

Dacă ne uităm un pic în România, în ultimii 30 de ani, prețul gazului a crescut continuu și va mai crește, nu este o resursă la care prețul să scadă.

Casa pasivă a fost un concept ce a apărut pe la sfârșitul anilor 90, când Germania s-a confruntat cu o criză majoră de resurse și a pornit o cercetare.

Doi fizicieni, culmea, nu constructori, au căutat metode prin care să fie redus consumul de energie. Așa a apărut filozofia de casă pasivă, în care avem 5 reguli generale: termoizolezi mai bine, și are logică fiindcă dacă mergem la schi iarna te îmbraci gros. De ce? Pentru a conserva energia corpului nostru. Al doilea lucru este ca aceste materiale să fie montate corect, adică să nu existe punți termice. Ceea ce facem și la schi: băgăm pulovărul în pantaloni, tragem geaca peste ei, punem protecție de zăpadă peste bocanci, la gât punem fular, în mâini mănuși. Oricât de bine am fi îmbrăcați sau oricât de bună ar fi geaca, dacă mâinile nu sunt acoperite ne e frig. Același lucru se întâmplă la casă.

Refugiul de la Călțun, creat în condiții meteo extreme, de echipa arhitectului Marius Miclăuș, alături de Marius Șoflete

Care sunt aceste slăbiciuni la casă?

Marius Șoflete: De exemplu, la fundație: foarte multă lume o toarnă din beton direct în pământ. Nu mai pune izolație sub placa de la pământ, pe ideea că și pământul ține de cald. Da, pământul ține mai cald decât aerul, dar în continuare pierzi căldură. Și noi dacă mergem la schi nu luăm șlapi, ci bocanci, chiar dacă știm că pământul ține de cald.

Transferul termic apare oricând există o diferență mai mare de un grad kelvin.

Aici vine al treilea principiu, în care facem casa etanșă și nu lăsăm aerul cald să iasă necontrolat. În el am investit energie, să-l ținem la 20 de grade, cât ne este confortabil; am ars gaz, am dat drumul la centrală. Că este electrică, pe cărbune sau pe peleți, am ars ceva.

Principiul nr. 4 ține de ferestre, performante și gândite în așa fel încât într-un an de zile prin ele să pot câștiga mai multă energie de la soare decât pierd.

Cum se face asta?

Marius Șoflete: Prin calcule.1.800 de formule mai târziu… (râde) Este un protocol de calcul prin care luăm fiecare fereastră, o punem pe fațadă, punem datele climatice, vedem câtă cantitate de energie primim pe acolo, cum interacționează fiecare fereastră cu energia de la soare și cu cea din interior. Iar asta se numește balanță energetică. Așa verificăm fiecare fereastră și uneori în procesul de proiectare mutăm ferestrele, le facem mai mari, mai mici, le adaptăm. Este un proces interactiv, dar într-un final știm că am decis corect cum să punem ferestrele, care, de cele mai multe ori, sunt și cele mai scumpe obiecte dintr-o casă, fiindcă o fereastră poate varia de la 200 la 1.000 de Euro metrul pătrat. Dacă ai 20 de metri pătrați de ferestre, ai un cost între 4.000 și 40.000 de euro, deci mai ai nevoie de un instrument să știi unde și cum o pui, financiar vorbind.

Al cincilea principiu este de a avea ventilație cu recuperare de căldură.

Noi avem nevoie de aer permanent în casă. Când iarna ținem geamurile închise avem nevoie să nu intre aerul rece de afară. Dar cum aducem aerul proaspăt de afară? Soluția este inspirată de natură, niște faguri de albine care se intersectează, adică o chestiune absolut banală.

Printr-un fagure trece aerul cald din casă, în același timp, prin celălalt fagure intră aerul rece de afară, iar prin pereții celor doi faguri are loc schimbul de căldură. Nu se schimbă aerele între ele, nu se contaminează, ci doar se cedează căldură. Aerul intră în casă preîncălzit de căldura aerului care iese.

Schema principiilor caselor pasive

Sistemele au ajuns atât de performante încât eu pot recupera 90% din aer.

Dacă temperatura aerului din casă este de 20 de grade, iar afară sunt -10 grade în total sunt 30 de grade diferență, 90% însemnă 27 de grade. Adică aduc aer în casă la 17 grade, nu la -10. Iar efortul meu este de a-l încălzi de la 17 grade la 20 de grade, adică am diminuat consumul de energie.

Cu aceste principii, o casă ajunge să consume cu 90% mai puțină energie decât o construcție clasică.

Deci dacă factura mea era de 1000 de lei la gaze, acum ajung să plătesc 100 de lei?

Marius Șoflete: Ultimul proiect al nostru a fost o clădire de birouri la Oradea, făcută din CLT (noi ne-am specializat cumva pe construcții din lemn, și pentru că au un alt impact asupra mediului, dar și pentru că putem face din ele performanță) pentru o companie de IT care se dezvoltă foarte repede și care avea nevoie, în mai puțin de un an, de o clădire de birouri pentru 250 de oameni. Dacă nu aveau această clădire într-un an pierdeau foarte mulți bani. Au fost dispuși să investească mai mult, construind mai repede și mai bine. A doua cerință importantă era să aibă o clădire confortabilă, de a crea un alt mediu.

Am ajuns în final cu această clădire cu consum redus de energie, după principiile caselor pasive. Am mers pe toată această filozofie de proiectare, nu am atins valorile limită, fiindcă sunt foarte stricte, dar am fost foarte aproape de ele.

Această clădire funcționează de un an și jumătate. Într-un an, de când este monitorizată, această clădire în curs de populare, după ce am adunat toate facturile dintr-un an, am împărțit cota parte de energie consumată pentru încălzire și răcire pentru 120 de oameni câți folosesc acum clădirea, pe componenta de încălzire și răcire, a consumat 3,6 Ron/mp. O clădire de 2.400 de mp a consumat energie electrică pentru încălzire și răcire în valoare de 8.800 de lei într-un an de zile.

O altă casă pasivă pe care am construit-o lângă București, în Bragadiru, nu are deloc sistem de încălzire. Iarna, când e mai frig, mai pun un calorifer sau o aerotermă în priză și mai au niște prosoape electrice în băi. În rest, nu au încălzire în pardoseală, nu au centrală pe gaz, nu au nimic. Acum trei ani, când au plecat la schi și au lăsat geamurile cu rulourile deschise, în luna ianuarie au înregistrat în casă 28 de grade, căldură gratuită de la soare.

Restul caselor pasive pe care le-am făcut în România, în jurul a 150 de mp, au facturi anuale în jurul a 400 și 600 de lei pentru încălzire și răcire.

Ce se întâmplă când se strică?

Aceeași întrebare apare când se strică centrala pe gaz. Într-un astfel de caz, intervențiile sunt clasice. La ventilație se strică ventilatorul. E ca un ventilator de laptop. Termoizolația nu se strică, iar ferestrele au mentenanță. Toate ferestrele au nevoie de mentenanță. Acolo oricum ai garanții.

Într-o casă pasivă ai un singur component de instalație, sistemul de ventilație. Spre deosebire de toate celelalte.

Marius Șoflete, invitat la TEDex Mureș. Foto credit: Georgiana Branea

Acum 10 ani era foarte greu să găsești un sistem de ventilație cu recuperare de căldură pe piață, dar acum nu știi de unde să alegi. Sunt atât de mulți producători, iar dacă ne uităm la partea de pompe de căldură, alternativa centralelor pe gaz, și acolo piața a bubuit. Există numeroși producători pe piață, inclusiv unii care produc în România. Iar eu recomand beneficiarilor să acceseze și o rețea de servisare, să nu apeleze la un producător care face câteva pompe într-un garaj.

Deși nu face parte din filozofia de casă pasivă, acum se merge foarte mult în zona de internet of things, de automatizări. Toate echipamentele electrice au câte un calculator, care se leagă la internet, la care cineva se poate uita. Noi lucrăm cu niște producători de sisteme de ventilație, prin care le propun beneficiarilor acest kit gratuit de mentenanță. Practic, dacă le permiți accesul „mecanicilor” printr-un router, ei pot intra și identifica problema.

Pe mine asta mă miră cel mai mult: avem tehnologie în buzunar, printr-un telefon, mai mult decât au avut primii cosmonauți în prima misiune din spațiu, ad litteram și totuși noi construim ca acum 50 de ani. Sau mai prost ca atunci. Sectorul construcțiilor la noi nu a ținut pasul cu toată evoluția construcțiilor din jur.

Lucrul cu care mă confrunt cel mai mult în construcții e inerția. „lasă că știu eu mai bine! De 20 de ani fac case!”. Știu  că faci, dar acum 20 de ani și nevoile erau altele.

Noi nu ne mai putem compara cu bunicii noștri, nu mai avem același stil de viață, nu mai avem aceleași nevoi, nu mai avem aceleași dorințe. Ei foloseau casa când nu erau la câmp sau cu animalele. Pandemia ne-a arătat că noi avem nevoie să petrecem mai mult timp acasă. Toate astea în mai puțin de 100 de ani. Extrem de mult. Nici nu vreau să mă gândesc ce o să însemne construcția de după noi.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO