Michel Stanovici, autorul romanului „Trei cuvinte, cinci minciuni”: „Cred foarte tare în această carte pentru că vorbim despre o experienţă autentică. Şi cred că oamenii vor să citească poveşti adevărate” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Michel Stanovici iese din tiparele scriitorului debutant, care scoate primul volum la 20 şi ceva de ani. Este un om de afaceri francez cu adânci rădăcini româneşti care şi-a folosit experienţa de viaţă pentru a scrie un roman asumat, despre o experienţă pe care puţini bărbaţi ar fi dispuşi să o povestească. „Trei cuvinte, cinci minciuni” este un roman bazat pe experienţa unei „iubiri ideale” care se transformă într-o mare deziluzie, într-un eşec amoros. Scriitorul mărturiseşte cu dezinvoltură că a scris acest roman dintr-un impuls terapeutic. Şi este convins că „ceea ce nu te omoară te face mai puternic”. Veţi descoperi în volumul apărut la Curtea Veche Publishing un personaj care, chiar dacă poartă alt nume decât în realitate, are curajul să se destăinuie la persoana întâi. Şi să ne avertizeze, parcă, dincolo de orice pudibonderii: „ai grijă de cine te îndrăgosteşti”.

De ce debutaţi aşa de „târziu”? Cum a venit ideea cărţii?

Am putea spune că a fost o întâmplare. De multă vreme ştiam că îmi place şi mi-aş dori să mă apuc de scris, dar mi-a lipsit subiectul. Apoi s-a întâmplat viaţa. S-a întâmplat să cunosc această femeie de care m-am îndrăgostit, am avut această relaţie pe care o povestesc în romanul meu, şi m-am gândit că e destul de interesant să scriu pe marginea acestei poveşti. Aş putea spune că scrisul la această carte a fost ca o terapie. Trebuia să găsesc ceva care să mă poată elibera de toată această experienţă. Iar scrisul a fost cel mai bun mijloc, cel mai bun remediu.

Cine era Michel Stanovici înainte să fie scriitor?

Tatăl meu este român, a fugit din România în 1948 şi a cunoscut-o pe mama mea în Franţa, la Paris. Ea este de origine engleză. S-au căsătorit, iar eu am trăit marea majoritate a vieţii acolo. După Revoluţie am venit aici (prin ’90-’91) şi mi-a plăcut foarte mult. Am început să lucrez cu o firmă de informatică de aici, apoi în domeniul real estate… Apoi am ajuns la experienţa care a dus la naşterea acestei cărţi, aşa cum spuneam.

Şi cine îşi propune să fie scriitorul Michel Stanovici?

Mai întâi va trebui să vedem cum va fi primită această carte, nu? (râde). Cred că asta e foarte important. Până acum, impresiile sunt bune din partea celor care au citit-o. Sunt foarte mulţumit că a scris despre cartea mea socio-psihologul Jacques Salomé. Cuvintele sale sunt foarte importante pentru mine, ele deja legitimează cumva demersul meu, cartea „Trei cuvinte, cinci minciuni”. Mă gândesc deja la o a doua carte, dar trebuie să o luăm pas cu pas.

Cum a fost procesul de „facere” a cărţii? Cât a durat? – căci spuneţi că a fost ca un fel de terapie…

Povestea asta nu este numai o poveste de iubire între două persoane. Au fost prinşi la mijloc şi nişte copii care au fost foarte ataşaţi de eroina cărţii. Şi, la un moment dat, fata mea, care avea 14 ani atunci, a fost foarte rănită de unele reacţii ale personajului feminin din această poveste. Şi asta nu mi-a plăcut deloc. Erau foarte multe controverse în interiorul meu, lucruri pe care nu le puteam înţelege. Aşa a apărut întrebarea „ce pot să fac?”. Am început să scriu fără să mă gândesc foarte mult la asta. Am scris fără oprire. Într-o lună am scris 200 de pagini. Bineînţeles că nu totul a rămas în cartea finală, dar acolo, în primul draft, se regăsea experienţa mea 100%. Apoi au urmat alţi paşi înspre editarea cărţii pentru a ajunge la forma sa finală.

De când m-am apucat de scris până acum, când cartea e deja tipărită, a durat cam un an şi jumătate.

La filme există acel avertisment „orice asemănări cu fapte şi persoane reale sunt pur întâmplătoare”. În cartea dvs. cât e adevăr, cât este ficţiune? Aţi ficţionalizat, aţi exagerat anumite întâmplări?

Nu, deloc. Pot să spun, din contră, că n-am spus tot! (râde). Da, e cum se spune uneori, realitatea întrece ficţiunea.

Cum aţi descrie acest roman?

E foarte uşor de descris din perspectiva mea. Mi-a fost foarte uşor să fac, de fapt, un tip de thriller psihologic, un studiu psihologic, am putea spune. Romanul urmăreşte povestea unui personaj, de la început la final, un personaj care se transformă în mod surprinzător, iar cititorul descoperă aceste transformări pe măsură ce citeşte paginile romanului. Mulţi dintre noi au suferit din cauza unei despărţiri, dar nu putem face un roman din fiecare relaţie eşuată. Însă eu am considerat că subiectul şi experienţa pe care am avut-o sunt suficient de interesante. În plus, vorbim, practic, de zbaterile psihologice ale unui psiholog! Asta face subiectul cu atât mai interesant.

Legat de subiectul cărţii, de felul în care se întâlnesc cei doi… cum credeţi că ne-a schimbat social media în raport cu dragostea?

Ştiu că toată lumea, în special tinerii sunt înnebuniţi după social media. Eu nu am fost niciodată foarte atras de reţelele sociale, dar acum sunt cumva „obligat” să fiu prezent şi pe reţelele sociale. Este o coincidenţă faptul că am cunoscut-o pe Anaïs pe Facebook. Dar mi-am dat seama că social media a schimbat foarte mult viaţa oamenilor. De fapt, Facebook e uneori ca o agenţie matrimonială. Mulţi oameni se cunosc aşa. Nu ştiu dacă am ceva de spus în special despre acest lucru. Ţine de experienţa fiecăruia: dacă lucrurile merg bine, e bine… dacă nu… Atunci când astfel de relaţii se complică, sunt de părere că Facebook te poate „distruge” destul de rapid.

Dar credeţi că suntem mai falşi în social media şi, implicit, mai predispuşi dezamăgirilor?

Nu cred că „îndrăgostirile” pe Facebook sunt sortite dezamăgirilor. Chiar dacă iniţial de îndrăgostim de „o imagine” creată de o anumită persoană, într-un final ajungem să cunoaştem acea persoană şi putem evalua „pe viu” situaţia. Dacă depăşeşti zona tatonărilor pe Facebook, nu mai poţi spune că te-ai îndrăgostit de o imagine…

Credeaţi în „coup de foudre” (dragoste la prima vedere) înainte?

Da. Interesant este că m-am îndrăgostit de trei ori la prima vedere şi că femeile acestea, de care m-am îndrăgostit fulgerător, erau născute în aceeaşi zi – aveam să aflu eu mai târziu! Nu ştiu dacă a fost coincidenţă sau nu, dar este un fapt surprinzător pentru mine.

Cum arată pentru dvs. iubirea adevărată – ca emoţie, valori, perspective…?

Poate că visez şi poate că nu mai există „iubire adevărată”. Poate că şi de-asta am scris această carte, cine ştie? Am crezut că am cunoscut femeia şi iubirea ideală, dar, de fapt, nu mi-am ascultat cel de-al 6-lea simţ care îmi spunea că era prea frumos să fie adevărat. Dar, da, am crezut că există: că dacă totul e perfect, dacă găseşti o femeie care îţi iubeşte copiii mai mult decât mama, dacă este frumoasă, dacă toată lumea o iubeşte, dacă e mai bine cu ea decât în toate celelalte iubiri anterioare… este totul perfect. Într-un final am descoperit că aparenţele înşală, că sunt mari diferenţele între ceea ce pare şi ceea ce e în realitate. Sunt multe de spus. S-ar mai putea scrie o carte (râde).

Bărbaţii de obicei se feresc să îşi arate slăbiciunile sau deziluziile în dragoste…

Da, ştiu, asta a surprins foarte multă lume legat de cartea mea. Eu nu sunt o victimă. Chiar cred că am avut destul de multă baftă în viaţa mea şi asta m-a ajutat mult, în multe privinţe. Şi dacă am scris această carte, şi dacă a plăcut sau dacă va plăcea unor oameni, şi dacă acest roman poate să ajute  pe cineva, atunci n-o mai poţi privi ca pe un lucru complet negativ. De fapt, ce am făcut? Am avut o poveste, am trăit doi ani minunaţi, o perioadă care s-a terminat şi din această experienţă am scris o carte. Ok, am suferit. Dar nu văd ceva în neregulă cu asta.  

E adevărat, au fost bărbaţi care mi-au spus „dar cum poţi să scrii toate astea în loc să te ascunzi?”. De ce să mă ascund?! E ceva grav ceea ce am scris? Nu cred! Cel mai complicat a fost faptul că nu prea îmi place să vorbesc despre mine şi, bineînţeles, în cartea asta sunt obligat să spun nişte lucruri care nu le spun de obicei (râde)… Chiar am făcut tot posibilul ca fiica mea de 15 ani să nu citească această carte, dar a citit-o într-un final…

Cum li s-a părut copiilor cartea? Cum se simt ca personaje?

Băiatul e prea mic pentru toate astea, are 7 ani. Însă fiicei mele i-a plăcut. Chiar a contribuit la un capitol, am inclus acolo o scrisoare semnată de ea. Este foarte mulţumită.

Şi Anaïs ştie?

Cred că ştie Anaïs… cred că ştie. Cel mai amuzant mi se pare că ea tot timpul mi-a zis (ca psiholog) că scrisul poate fi cea mai bună terapie. I-am trimis cartea la un moment dat şi am vrut să îmi spună dacă i se pare ceva neadevărat. Mă rugase ca această carte „să rămână între noi”. O iluzie, din moment ce îi spusesem că vreau să scot această carte. De multe ori am ascultat-o, însă de data asta nu! (râde) Desigur, i-am schimbat numele. Anaïs nu este numele său adevărat.

Cum aţi descrie relaţia dintre Raphaël şi Anaïs?

Poate că a fost relaţia „prea perfectă”. Însă nu pot să spun că a fost totul fals. Nu, desigur că a fost vorba şi despre iubire. Aş putea spune că a avut şi un caracter „patologic”, că la un moment dat adevărata ta personalitate iese la suprafaţă. Ceea ce am descoperit alături de Anaïs este faptul că trecutul „te ajunge in urmă”. Când eram cu ea nu am vrut să ştiu multe lucruri, am închis ochii, cum se spune. Pot spune că am ştiut de la început că anumite lucruri în legătură cu ea nu erau tocmai ok… Însă (de-asta am şi scris această carte), în momentul în care te convingi că tot ceea ce trăieşti e adevărat, bum!, se răstoarnă tot ce ai simţit, tot ce ai trăit.

Eu i-am spus multă vreme lui Anaïs „tu as de demons” (n.r.: ai nişte demoni ai tăi), iar ea făcea totul ca să îmi schimbe această impresie. Dar poţi să ai „nişte demoni” şi să ai o viaţă normală, aşa cum am trăit doi ani de zile. Însă apoi totul s-a schimbat…

Aţi face ceva altfel? Aţi schimba ceva, dacă ar fi să vă întoarceţi în timp?

Toată lumea greşeşte. Bineînţeles că şi eu am greşit… Desigur că imediat după ce s-a terminat această relaţie am regretat multe lucruri, m-am simţit foarte vinovat, mi-am spus că toate astea se întâmplă din cauza mea. După o vreme am înţeles că majoritatea problemelor acestei relaţii i s-au datorat ei… Astăzi, dacă privesc înapoi, n-aş vrea să schimb nimic. Înainte mi-aş fi dorit să schimb multe, totul… Înainte regretam multe legat de această relaţie, azi nu mai simt nici un fel de regret, pentru că – aşa cum spun şi la finalul cărţii – totul este „un etern început”. Asta nu este ceva ce se poate opri.

Referitor la durerea pe care aţi simţit-o prin prisma sentimentelor şi prin prisma copiilor, aţi schimba ceva? Sau credeţi că aşa se trăiesc etapele vieţii…

N-aş vrea să crezi că vreau să trăiesc aşa ceva de mai multe ori, ar fi periculos (râde), dar bineînţeles că este o etapă în viaţă. Şi pentru mine şi pentru copii a fost. Ştiţi cum se spune, „ce nu te ucide te face mai puternic” şi „din ceva rău iese întotdeauna ceva bun”. Este exact aşa: nu m-a omorât experienţa asta, şi a ieşit ceva bun – pentru că a fost o bucurie enormă să pot scrie această carte, „m-a ţinut” în momentele în care eram cel mai jos din punct de vedere moral, iar apoi, când profesioniştii şi oamenii din jurul meu mi-au spus că apreciază cartea mi-am zis că n-a fost totul în zadar.

Legat de numele cărţii – „Trei cuvinte, cinci minciuni” – cum ne raportăm la adevăr atunci când vorbim despre dragoste, căci în dragoste poate suntem cel mai tentaţi să croşetăm peste povestea noastră…

Mi-e foarte greu să explic… Eu sunt o persoană deschisă, open minded, cred că fiecare poate face ce vrea, însă cred că în zilele noastre este şi o problemă de moralitate. Se merge prea departe. Cred că am devenit prea egoişti, că facem tot ce vrem, că nu ne gândim la ce impact au acţiunile noastre asupra celorlalţi. Dragostea, pasiunea, istoria mai mult sau mai puţin recentă ne-a învăţat asta, pot duce la tragedii, la sinucideri, crime pasionale… Şi pentru a evita toate acestea ar fi bine să fim un pic mai „serioşi” – şi noi, şi societatea în general.

Şi, repet, oricine citeşte această carte îşi poate da seama că sunt o persoană deschisă la minte, care crede că fiecare face ce vrea, dar trebuie să ne gândim la consecinţe. Unul din motivele pentru care am scris această carte a fost impactul pe care l-a avut această relaţie asupra fiicei mele. Să fiu eu zdruncinat era una, să o văd pe ea afectată a fost cu totul altceva. Mai ales că durerea era pricinuită de cineva care provenea dintr-un domeniu ca psihologia. Acesta a fost declicul care m-a împins să scriu această carte.

Greu de dus o astfel de poveste!

Da, foarte dificil, dar şi foarte adevărat. Tocmai de aceea cred foarte tare în această carte, nu neapărat pentru că am eu un mare talent, ci pentru că vorbim despre o experienţă autentică, reală, trăită. Şi cred că oamenii vor să citească poveşti adevărate. Am scos multe fragmente din draft, dar am reuşit (din câte mi-au spus cei care au citit-o) să scriu o carte care „te ţine”, care te face să dai pagina.

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora