fbpx

Căutare

Share this article

Monica Șerbănescu este cofondatoarea Nemo Express, alături de soțul ei, Dan Șerbănescu, iar de câțiva ani s-a retras din afacere și a devenit voluntar pentru un centru educațional dezvoltat de câteva dintre femeile inimoase din Corbeanca, în beneficiul copiilor din comunitate pentru care șansele la educație și o viață fără griji nu au existat.

Monica și Dan Șerbănescu au tăiat prima factură, din nou-înființatul business de distribuție de bere Hopfen Koning în București, la mai puțin de o lună de la nașterea fiului lor Horia, în august 1993. Câțiva ani mai târziu însă, după ce au construit o rețea și o companie puternică, au renunțat la tot și au luat-o de la zero, într-o afacere cu totul nouă: curierat.

Acum Monica și Dan au lăsat business-ul în mâinile grijulii și pricepute ale fiului lor, Horia, și s-au retras la casa din Corbeanca, unde Monica a început să se implice în comunitate.

De ce faceți voluntariat?

Monica Șerbănescu: Eu mi-am dorit și cred că am făcut voluntariat dintotdeauna, dar nu la nivelul de organizare la care sunt acum. Altădată, de pildă, auzeam că părintele avea nevoie de cineva pentru curățenie în toată biserica. Mă ofeream eu, cu tot ce era nevoie pentru asta, de la mine, de acasă. Sigur că era tot o formă de voluntariat.

Am avut mereu tendința de a ajuta.

Nu am avut o copilărie tocmai fericită, în sensul că am locuit într-un spațiu insalubru, locuința de serviciu a lui tata, din care el a refuzat sistematic să ne mutăm, deși s-au ivit niște ocazii în care puteam ajunge în spații mai bune pentru noi. Iar noi, eu și frații mei, am îndurat această situație.

Mi-am promis atunci că, dacă se va întâmpla să am mai multe posibilități, ceea ce voi face va fi să ajut oamenii din jur care nu au suficiente resurse cât să trăiască decent.

Dani, unul dintre elevii centrului din Corbeanca, pentru care Monica Șerbănescu face voluntariat

Ce munceau mama și tatăl dvs?

Monica Șerbănescu: Mama lucra la Spitalul Polizu, iar tata era amenajator de terenuri sportive, în cadrul unei asociații ce se numea Sănătatea. Cu alte cuvinte, tata îngrijea terenurile sportive, în sensul că nivela zgura, făcea sau refăcea marcajele sau gestiona programul de utilizare așa cum prevedeau contractele de închiriere. 

Care era mai autoritar, mai inspirațional sau mai antreprenorial între ei?

Monica Șerbănescu: Niciunul. Mama venea de la serviciu și o lua de la capăt, ajutându-l pe tata, care nu reușea niciodată să facă tot. Iar cum locuința în care trăiam noi era una de serviciu, tata avea, practic, biroul acasă. Unde, cum spuneam, mama îl ajuta după ce se întorcea de la spital.

Ce v-a rămas de la ei?

Monica Șerbănescu: Mama, care are 91 de ani și locuiește cu mine, mi-a dăruit un simț al cinstei și al sacrificiului de a crește nu doar cei patru copii, ci și pe copiii copiilor ei, al hărniciei fără măsură și o blândețe extraordinară.

Ea cred că ne-a învățat smerenia.

Monica Șerbănescu, cofondatoarea primei distribuții de Hopfen Koning în București și, ulterior, a firmei de curierat Nemo Express

Foarte importanți în evoluția mea au fost frații mai mari: unul cu 17 ani mai mare, apoi două surori, una cu 15 ani, iar a doua cu 13 ani mai mare decât mine. Cu această diferență de vârstă, una dintre surori s-a ocupat îndeaproape de mine, de modul în care sunt îmbrăcată, de felul în care mă prezint la școală și așa mai departe.

Ea trăiește acum în Canada și știe că știu cât de mult mă iubea. În fiecare săptămână mergeam la Teatrul de păpuși, la circ sau în excursii. A fost o perioadă tare dragă mie.

Și mai făcea ceva sora mea: era foarte severă cu învățatul și cred că gândea cum gândesc eu acum: dacă înveți poți să-ți depășești condiția.

Această severitate este un implus reprobabil pentru această generație de părinți, nu?

Monica Șerbănescu: Da, așa este. Și eu cred la fel.

Dar pare că apreciați severitatea surorii dvs, nu?

Monica Șerbănescu: O apreciez cu mintea de acum fiindcă îmi dau seama că pentru mine a cântărit extraordinar această severitate. Așa cum apreciez severitatea profesorilor pe care i-am avut la clasă.

Dacă aveam această discuție când eram în clasa a V-a sau a VIII-a probabil că aș fi spus că sunt rele, insuportabile. Dar ele se zbăteau să înțelegem, să știm. Realizez că știu limba română mai bine decât mulți oameni care au terminat o facultate, oricare ar fi aceea. Fiindcă profesoara de română ne explica cu insistență până înțelegeam materia.

Așa ați făcut sau gândit și când ați schimbat rolul de elev cu cel de mamă?

Monica Șerbănescu: Pe băiatul nostru, Horia, care a împlinit de curând 28 de ani, l-am dus, până în clasa a V-a, la o școală publică. Așa am ajuns la Școala 10, în Floreasca. După primii ani care păreau cu nimic neobișnuiți, am constat că, din clasa a IV-a, apoi într-a V-a, au început teme împovărătoare de vacanță, de sfârșit de săptămână, nesfârșite teme și lucrări suplimentare, până când am realizat că nu mai avea timp sau energie să iasă cu o minge pe terenul de sport.

Așa că am decis că trebuie să capăt instrumentele de a păstra o relație bună cu fiul meu. Și am început niște cursuri de dezvoltare personală, unde am învățat că și eu trebuie să ascult de copil, că nu funcționează lucrurile doar invers.

Monica Șerbănescu, o femeie puternică într-o lume a bărbaților

Cum s-a născut business-ul pe care l-ați construit alături de soțul dvs., Nemo Express?

Monica Șerbănescu: Eram într-o pauză după o afacere de 9 ani de zile, cea mai mare afacere de distribuție, cu foarte mulți angajați foarte bine pregătiți, toată echipa de vânzări avea niște mașini alocate, Tico, fiindcă asta era atunci, comunicau cu niște PALM-uri ce existau pe piață atunci, deci tot ce trebuia pentru ca echipa să funcționeze pe măsură.

Doar că după o vreme, deși noi adusesem acest business în România, în București, am ajuns în punctul în care ne-a fost solicitată șpagă pentru a putea continua să existăm. Am refuzat și am renunțat.

Un an de zile ne-am orientat în altă direcție, adică am construit casa. Iar la un moment dat vine la noi un cumnat care ne spune despre o oportunitate de curierat pe relația România-Spania. S-a oferit să se documenteze mai atent și să ne propună ceva concret.

A mers, a văzut cum funcționează respectiva afacere și a realizat că se baza pe nevoia părinților din România de a trimite tot felul de lucruri copiilor stabiliți în Spania și invers. Existau deja afaceri în România care făceau aceste lucruri și o făceau bine, iar la noi, după câteva încercări în care șoferii noștri puteau să aștepte și o săptămână în fața unei biserici sau a unei guri de metrou, am zis stop.

Dar tot în acea perioadă aflu că nepotul meu, fiul cel mare al fratelui meu, lucra la Cargus, ceea ce mi s-a părut o coincidență fericită. Și, pe cât de neașteptată a fost această veste, pe atât de surprinzătoare a fost decizia lui de a veni să ne ajute și, cu perseverență, să creeze întreaga rețea națională Nemo Express.

E drept, nu a fost singur, fiindcă în tot acest timp, eu puneam mâna pe telefon, sunam în țară, la reprezentanții locali, încercam să îi cunosc, să le aflu nevoile pentru dezvoltarea zonală, soțul meu făcea vizite în teritoriu, uneori chiar neanunțate, spre deliciul unora și groaza altora. Timp de vreo patru ani de zile, eu lucram de dimineața până noaptea, iar soțul meu lucra de noaptea până dimineața, când preluam eu din nou.

Monica Șerbănescu, în 1996, la aniversare, împreună cu angajații din depozit

La ce ați renunțat dvs. pentru a intra în acest business?

Monica Șerbănescu: Cel mai mult am renunțat la timpul pe care aș fi vrut să îl petrec cu Horia. Asta m-a durut cel mai mult și mi-aș fi dorit enorm să nu fi trebuit să se întâmple așa.

Nu aș vrea să înțelegeți că am fost chiar absentă din viața lui, făceam lecții împreună, ne plăcea foarte mult să petrecem weekendurile împreună. Iar uneori luam cu noi și oameni din firmă, mi-e și greu să le spun angajați, fiindcă erau niște oameni care munceau ca și noi și datorită cărora am ajuns să fim unde suntem.

Numele companiei înseamnă ceva pentru dvs.?

Monica Șerbănescu: Nu înseamnă nimic, ci chiar este o companie care avea ca profil construcții, pe care noi am cumpărat-o de la cineva care nu mai voia să facă nicio activitate.

Cum s-a petrecut intrarea dvs. în antreprenoriat?

Monica Șerbănescu: În 1993, când s-a născut Horia. Să fiu și mai exactă, fiul nostru s-a născut în iulie 1993, iar noi am tăiat prima factură pe 23 august.

Intrarea noastră în afaceri este pe cât de întâmplătoare, pe atât de surprinzătoare.

Venise în acea perioadă în vizită la noi o familie de rude din SUA, care își căutau strămoșii undeva prin Sibiu. Acolo, la o terasă, Dan a cerut o bere bună să-i servească și pe musafirii noștri. Așa a ajuns la noi, cu toate laudele, berea Hopfen Konig.

Dan a băut o gură, s-a uitat la mine și a zis: „uită-te la mine, ăsta este viitorul nostru!”. Mi s-a părut o grozăvie ce făcea el, dar știam, pe de altă parte, că are gura aurită, fiindcă în secunda în care ne-am cunoscut mi-a spus, cu o siguranță de sine nemaipomenită, că eu voi deveni dna Șerbănescu și că împreună vom avea un băiat, pe nume Horia. (râde)

Dan a început să pună întrebări: „de unde e berea?”. Așa am aflat că berea vene din Baia Mare, dar era produsă în Austria.

Câteva zile mai târziu Dan a sunat la numărul de pe sticlă al distribuitorului din Baia Mare, a spus că este un întreprinzător din București care vrea să colaboreze cu ei. Și că voia un contract. Dar pentru asta avea nevoie să se întâlnească cu ei. „Mă primiți în vizită la dvs.?”, a mai întrebat Dan.

Țin minte că a avut bani de tren până la Baia Mare, dar numai dus. Erau ultimii bani din casă. A ajuns acolo, au discutat detaliile despre sticle, ambalaje, mașini și transport, adică tot ce trebuia stabilit.

Dan a confirmat tot, chiar dacă nu avea nici bani cu care să se întoarcă la București. (râde)

Monica Șerbănescu, în plin succes în distribuția berii în zona Bucureștiului.

Sună un fost coleg de facultate și-i zice: „Sabine, dă-mi și mie niște bani să mă întorc acasă!”. Sabin îi răspunde: „Ți-aș da, dar nici eu nu am! Dar pot să-ți dau o sticlă de pălincă pentru nașu’”. Soluția lui Sabin se pare că a funcționat, fiindcă Dan a ajuns acasă și cu niște planuri foarte îndrăznețe: „În 5 zile eu trebuia să fac rost de bani pentru marfă, de ambalaje și de un contract de transport de la Baia Mare la București!”

Soluția a fost să împrumutăm niște bani de la nașul de botez al lui Horia și, în acest fel, am cumpărat ambalajele, Dan a căutat TIR și, împreună cu șoferul, a mers la Baia Mare, de unde a adus primul transport de bere.

Dar lucrurile nu se terminau aici, fiindcă noi adusesem o bere bună, dar pe care nu o știa nimeni.

Am început să facem promovare acestei beri, din ușă-n ușă, cu mașina noastră, cu pragurile ruginite, cu geamurile zgâriate, sincer, cred că mai funcționa doar pentru că ne iubea Dumnezeu prea mult. Și am reușit să o facem cunoscută, astfel încât în foarte scurt timp au început să vină și comenzile. Iar succesul a început să crească pe măsură ce au apărut și celelalte branduri: Stella Artois, Leffe sau apa minerală Biborțeni. După o vreme însă, când ni s-a cerut șpagă să rămânem pe piață, am refuzat și ne-am retras.

Și cum v-ați reorientat către curierat? Îmi imaginez că după succesul într-o zonă de business e complicat să o iei de la zero în altul, cu energia și determinarea de a obține un succes măcar la fel. Cum ați făcut? De unde voința, energia pentru asta?

Monica Șerbănescu: Cred că aici cheia a fost vârsta. Cred că aveam puțin peste 35 de ani atunci și cred că  am avut abilitatea de a înțelege în termeni raționali ce ni se întâmplase. Noi făcusem greșeala de a sta într-un singur furnizor, la discreția căruia, se vede limpede, am fost. Așa încât am decis să ne orientăm către o afacere în care să putem lucra cu sute de furnizori. Așa a venit firesc curieratul. Practic, fiecare om sau companie care sună și cere servicii de curierat este un potențial furnizor.

Cum l-ați cunoscut dvs. pe Dan Șerbănescu, acest bărbat fantastic și cum v-a câștigat el încrederea?

Monica Șerbănescu: Eram la sfârșitul clasei a IX-a.

Eu locuiam undeva pe la Gara de Nord și învățam în Liceul Economic nr. 1, în Piața Romană. Din când în când, eu și prietena mea ieșeam în parcul Kiseleff. În acea zi aveam cu noi o pereche de palete de badminton, aduse de cineva din Polonia, și ne jucam în parc. Evident că în jocul nostru a căzut fluturașul la un moment dat, așa cum era de așteptat, iar acest Făt-frumos și minte luminată s-a aplecat, l-a ridicat și l-a întins spre mine, fără să realizeze că-i căzuse buletinul iar eu îl luasem deja.

L-am deschis, după ce i-am cerut voie să o fac, m-am uitat la nume și mi-a plăcut rezonanța lui românească. Și i-am spus: „ce nume frumos! Totdeauna mi-au plăcut numele românești!”. Iar el mi-a răspuns: „Și pe tine o să te cheme așa într-o zi, stai liniștită!”.

Dan Șerbănescu, soțul Monicăi Șerbănescu, la începuturile lor în afaceri

Din clipa aceea, unde eram eu, era și el. Încet-încet am început să-mi fac program comun cu el.

Cred că Dumnezeu m-a înțelepțit destul de repede și am înțeles că acest băiat merita orice. Era extrem de politicos, iar asta m-a cucerit îndată, în fiecare seară, când ne întâlneam, mă conducea până acasă, intra și vorbea cu părinții mei de fiecare dată.

Părinții lui ce munceau?

Monica Șerbănescu: Mama lui fusese învățătoare, iar tatăl lui lucra la un institut de proiectare și aveau o casă în zona Aviatorilor.

Bunicul matern al lui Dan, Dumitru Lupescu, fusese concertmaistru la Opera din Viena, chiar în vremea lui Ceaușescu. A fost detașat acolo și a lucrat multă vreme în inima Austriei, iar când ajungea în România și cobora în Gara de Nord săruta peronul de dorul de țară. Apoi punea fruntea și rămânea acolo câteva clipe, de parcă se ruga la o icoană dragă.

Era un tip extrem de modest. Iar fiica lui, mama lui Dan, fusese în tinerețe soprană. Dar a renunțat fiindcă istoria acelor vremuri a fost una complicată și dureroasă, iar bunicul și tatăl lui Dan au fost deținuți politici. Așa încât mama lui Dan s-a văzut în situația de a renunța la pasiunea pentru muzică și a-și dărui tot timpul celor pe care îi iubea mai mult, tatăl și soțul.

De ce vă implicați în centrul educațional din Corbeanca și cum v-a schimbat această interacțiune cotidiană cu copiii?

Monica Șerbănescu: Este o nevoie pe care am avut-o dintotdeauna.

În decembrie anul trecut, Oana Grigorescu, o mamă foarte implicată din comunitatea noastă mi-a povestit despre intenția de a deschide acest centru în Corbeanca, pentru copiii mai puțin norocoși, care au nevoie de sprijin la lecții. Ei vin din satul Tamaș, care aparține de comuna Corbeanca, din familii sărace și știm asta fiindcă mergem acasă la ei.

Am simțit atunci să-i spun Oanei că se poate baza pe mine și pe ajutorul meu. Nu știam exact cu ce puteam ajuta și nici nu m-am gândit vreo clipă că pot să le tai și unghiuțele, că pot să le dezinfectez, că pot să-i învăț să mănânce cu gura închisă și mâinile pe lângă corp. Mă gândeam doar la lecții, dar până la urmă acești copii sunt ca și cum Horia s-ar fi mutiplicat în ei toți și ar fi pe lângă mine. Cum să nu fii acolo pentru ce au nevoie de la tine?

Copiii se bucură enorm că pot să aibă masa de prânz la noi și din când în când ieșim la cumpărături, foarte aproape de centru, pentru fructe. Și-i întrebăm pe ei ce-și doresc: banane, cireșe, caise, iar ei aleg, ba uneori primesc și bănuții în mână pentru a plăti.

Noi i-am preluat de la stadiu în care nu știau să scrie și să citească și nu am crezut că se pot recupera, dar au ajuns acum să știe să citească și să scrie. Iar pentru noi e fenomenal ce au reușit să facă.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO