Căutare

Share this article

Natalie Ester este actriță și o puteți vedea la Teatrul Evreiesc sau în câteva spectacole independente, unele scrise chiar de ea.

Duminica aceasta chiar, puteți vedea „Vecina de deasupra”, la Joben Bistro, o comedie franțuzească delicioasă, în care Natalie joacă împreună cu Dragoș Stemate.

Piesa s-a jucat până la jumătatea lunii trecute la Godot Cafe, însă o serie de defecțiuni la clădirea teatrului independent i-a adus în situația de a schimba locul.

Dacă nu ați văzut-o pe scenă, în mod sigur ați remarcat-o la știri, când strângea gunoaie din Piața Victoriei, după mitingul organizat de PSD, ori i-ați urmărit replicile usturătoare la adresa câtorva politicieni sau pur și simplu v-ați ciocnit de ea la protestele pentru apărarea justiției.

Natalie este, desigur, mult mai mult decât atât. Iar dacă o întrebi, începe prin a spune că primul rol cu care se identifică este cel de fiică.

„Mama este medic pediatru și este cel mai generos om pe care îl cunosc.  A terminat facultatea în 1977, cu medie aproape de 10, dar a primit repartiție la Albești de Ialomița. În 1987 s-a mutat la dispensarul din Sinești. A făcut naveta timp de treizeci de ani, cu ce-a prins: trenuri înghețate, rate fără geamuri, mașini de ocazie… Șareta o aștepta în gară. Mașină personală a avut mult mai târziu.

Pe mine m-au conceput în noaptea în care Nadia luase primul 10 din istorie. Se iubeau pe cartoane, într-un apartament nou, din Drumul Taberei, pe care au reușit să-l mobileze abia când am intrat eu la școală.

Am crescut cu pacienții mamei în casă. Ne adunam împreună în jurul bradului de Crăciun, erau copii care proveneau din familii nevoiașe și care altfel, nu ar fi simțit spiritul sărbătorilor.

După Revoluție a primit oferta să vină în București. A refuzat. Cu câțiva ani înainte de pensie a preferat să plece definitiv din capitală și să se mute la Lilieci.

Cu mama, Ileana Ester

Eram studentă. M-am întors într-o zi de la cursuri, în casă era un miros pestilențial. Am găsit-o pe mama spălând hainele unei bătrâne cerșetoare din cartier. Când un om avea nevoie de ajutor, mama i-l dădea.
Când crești cu un astfel de părinte lângă tine, nu poți rămâne indiferent față de aproapele tău.

Tata a plecat în lumea de dincolo, în ziua de 11 august. În ultima lui seară pe Pământ, eram în Piața Victoriei, protestam. Știu că el nu m-ar fi vrut acolo, ar fi preferat să mă știe în siguranță, concentrată mai mult pe destinul propriu, nu pe cel colectiv. Fusese omul erou, cel care sacrificase totul pentru țara lui, pentru familia lui. Ajunsese la un alt nivel de înțelegere, nu voia să mă risipesc în idealuri.

În anii 90, și-a ascuns toate diplomele și a vândut cartofi în piața Amzei. Apoi a intrat în lumea afacerilor, cea care i-a năruit sănătatea. Era un om mult prea cinstit și mult prea bun ca să prospere, dar mie nu mi-a lipsit nimic, niciodată. Știu ce înseamnă să ai mulți bani, dar știu cum e să fii și sărac. Datorită părinților mei și a conjuncturilor, am înțeles adevărata scară a valorilor. Banii nu au legătură cu adevăratele valori.

Cu tata, Paul Ester.

De ce te-ai făcut actriță?

Am simțit tot timpul că asta voi face. Dar cumva, aș zice că datorită mamei. Știi situațiile alea în care vine un copil și îți recită o poezie, robotic, și e peltic și sâsâit, dar nu contează, tu te bucuri pentru el și îl feliciți? Ei bine, mama nu făcea așa ceva. Nu-mi dădea pace și lucra cu mine până îmi întreceam limitele. Când am recitat prima poezie în public, am știut amândouă că asta îmi e menirea.

Pe de altă parte, tot mama, draga de ea, și-ar fi dorit pentru mine o meserie stabilă, cu mai puține ”riscuri” ca actoria. Mi-a insuflat iubirea ei pentru copii și iată că de mai bine de două decenii, când nu sunt pe scenă, sunt, din nou, la școală, de data asta, ca pedagog. Predau ceea ce englezii numesc ”Drama in Education”.

Ascuns, cred, undeva, e harul de a-i face pe copii să-l iubească pe Shakespeare. Pe Beatles. Pe Beethoven. Pe ”a fi”. Ne folosim de poveștile din trecut, de gândirea argumentativă și jonglăm cu limba engleză.

Cu liceenii e un pic altfel, căutăm împreună adevărurile și încercăm să le definim cum putem mai bine.
Alături de studenți, construiesc lumi care seamănă bine cu asta a noastră și ne jucăm de-a oamenii.

Presupun că elevul de altădată mă ajută să fiu astăzi dascăl. N-am să uit niciodată cuvintele profesorului Smarandache, cel care dădea cei mai mulți olimpici la matematică, pe țară: ”Doamnă Ester, în Natalie sălășluiesc un geniu și un handicapat, depinde cine va merge la examen”. I-am fost elevă, la școala 278, am crescut printre genii, mi-am învățat limitele, îmi știu măsura.

Mai târziu, am evadat la liceul bilingv – George Coșbuc. Aici am trăit poate cei mai frumoși ani din viața mea. Dintre amintiri, se desprinde cea în care am declanșat o grevă generală, ca să pot chiuli liniștită, sub pretextul că trebuie să schimbăm orarul tuturor. Am ajuns și la știri. N-aș fi crezut că greva aia avea să schimbe destine. Acum vreo doi ani, după un spectacol la Teatrul Evreiesc de Stat, la ieșirea actorilor, mă așteptau doi tineri care au ținut să-mi felicite prestația și să-mi mulțumească pentru greva aceea, spunând că sunt nașa lor spirituală. Se pare că, dacă nu eram eu să-i scot cu forța din școală, ei nu s-ar fi întâlnit niciodată. Am făcut multe prostii în anii de liceu, dar tot atunci m-am îndrăgostit iremediabil de literatură, datorită profesoarei mele de limbă română, doamna Arachelian.

Am început să scriu. Citeam și scriam. Au apărut primele scenarii, primele spectacole, contactul cu publicul.

Cu bărbatul ei, Oghi (Augustin Robea)

Cine este „Oghi Bagabontu” sau Augustin? Cum te-a schimbat?

Aș vrea să îți spun asta: viața m-a învățat că nu avem voie să tragem o concluzie, iar când o facem, riscăm să greșim. La 34 de ani aveam o ”certitudine” în ce mă privește, pusesem o etichetă pe ceea ce presupune viața intimă sau relațiile și poveștile în doi. Ajunsesem la convingerea că trebuie să îmbătrânesc singură, cu castraveți pe ochi, iubind cât mă ține trupul, libertatea și simțul măsurii. Văzusem multe, și la mine, și în jur, am un schimb de replici faine în Vecina de deasupra: „Nu-mi place să fiu mințit!”/ ”Nici mie nu-mi place să fiu mințită.”

Trăisem pe propria-mi piele povești, nu doar una, în care începuturile erau foarte frumoase, ca apoi să pierdem interesul de a menține cald acel început. Poate că iubirea dintre doi oameni crește cu timpul, nu neg asta, dar oricât ar fi ea de mare, în majoritatea cazurilor, e prăfuită.

Și când credeam că tocmai mi-am descoperit alergia la praf, s-a întâmplat să apară Oghi. Renunțase la România și trăia, de aproape un deceniu, în Noua Zeelandă. N-am dat nicio șansă acestei relații. Ne-am întâlnit o dată, apoi am corespondat, mai bine de un an, pe net. Era în celălalt capăt al lumii, n-avea niciun gând să se întoarcă în țară, n-aveam niciun gând să plec din țară, am decis că e mai bine să punem punct, mai rău ne chinuiam. După vreo șase luni în care nu ne-am vorbit, m-a sunat din senin și m-a întrebat: ”dai și tu o cafea?”

Contextul e și mai straniu de atât.

Trebuie să îți spun că sunt un om cu vagi tendințe spirituale. Într-o zi fără prea multă activitate, un amic m-a convins să-l însoțesc pe undeva pe lângă Râmnicu-Vâlcea, ca să cunosc o femeie ”extrem de specială”. M-am dus. Pe drum, m-am trezit că gura mea vorbește fără mine despre femeia pe care nu o mai văzusem niciodată. Am descris-o perfect, știam și cum arată, și cum avea să fie îmbrăcată, am tras o sperietură zdravănă când am ajuns și am dat cu ochii de ea, era exact așa cum mi-o imaginasem.

Femeia m-a uimit, recunosc, știa despre mine lucruri pe care nimeni altcineva nu le mai știa, dar cel mai amuzant a fost când mi-a zis, la plecare, că până la apusul soarelui voi fi ca și măritată. Am pufnit în râs, neluând-o în serios și am pornit înapoi, spre București. Pe drum, mă holbam la soarele care era puțin deasupra orizontului și-i admiram splendoarea, căzută pe gânduri. A sunat telefonul. O voce pe care nu o mai auzisem de foarte mult timp, m-a întrebat din senin: ”Dai și tu o cafea?” Era Oghi. Augustin.

Suntem de șapte ani împreună, au trecut ca șapte clipe. Este bărbatul care la 3 dimineața pune Eric Clapton și mă ia în brațe ca să dansăm, desculți, în bucătărie. Tot aici eram când mi-a pus inelul pe deget și m-a înștiințat că îi voi fi soție. Nu m-a întrebat, m-a înștiințat.

Cum ai început să scrii teatru?

La început, pentru trupa de teatru a liceului. Acolo îmi amintesc că i-am întâlnit, pentru prima oară, pe Emilia Popescu, pe Anca Sigartău, pe Ștefan Bănică. Ne ajutau, ne inspirau.

Apoi, în facultate, încă din anul I, scriam scenarii care deveneau spectacole. Am ajuns și în festivaluri. George Pruteanu a fost cel care m-a încurajat atunci: ”să nu te lași niciodată de scris, fetițo!” Mi-a dat curaj. Poate nu destul, că după terminarea facultății, am scris cu pseudonim, Ram Bam Tym. Era un nume de stradă, din Tel Aviv. M-am dus cu un manuscris la Harry Eliad, directorul de atunci al teatrului și i-am zis că am găsit un text la Londra și l-am tradus. M-a întrebat cine este autorul și i-am zis că este ”un evreu”, evident, doar eram la Teatrul Evreiesc. Am scos spectacolul dar mi-a condiționat premiera de un document legat de drepturile de autor. Am sunat-o pe vara mea, la Londra, și i-am cerut o hârtie cu antet, prin care „autorul” ceda drepturile.

După o vreme, un bun prieten și coleg a rupt misterul: „Domnule director, de ce mai pierdem timpul? Fata asta a scris textul!”

Cu Ram Bam Tym mi-am dat și licența, m-am dus și la Hop, am și câștigat. Un critic de teatru m-a dat în vileag, în presă: ”Ram Bam Tin Tin nu există.” De atunci, am lăsat baltă pseudonimul.

”De ce tocmai tu?” e un text scris prin anii 2000, tradus în două limbi. Piesă în două personaje. Al meu a îmbătrânit, al lui a rămas de 20 de ani. Cu cât trece timpul, cu atât crește hazul, doar e comedie. S-au schimbat multe, dar spectacolul nu s-a oprit. S-a jucat în București, la Brăila, în Germania, în Anglia, în Spania… Mi-a plecat partenerul prin alte lumi, mai bune, Cătălin Stelian Shanks trăiește acum în New York și bine face. Noi mergem mai departe cu povestea, abia aștept să invit publicul la noua lui ”premieră” unde îl am partener pe Andrei Radu, un actor tânăr care știe să fascineze și pe care îl îndrăgesc foarte tare.

De ce ești activistă? De ce faci politică?

Sunt foarte supărată pe eticheta asta, că fac politică. Pentru că prin definiție, a face politică, însemnă să fii politician. Iar eu, nici vorbă să fiu, acum ori vreodată. Este o meserie extrem de grea și implică mult efort.
Politica, pentru cei care o fac, înseamnă putere și bani. Iar în universul ideal al ființei mele înseamnă grijă de ceilalți, implicare, sacrificiu, iubire, patriotism.

Căciulile sunt prea mari în politica din România și căpățânile sunt prea mici. De-aia le cad tuturor pe ochi. Spre deosebire de cei pe care îi vedem acolo, eu îmi cunosc măsura. Nu am ce să caut în funcție de lider, abia dacă reușesc să-mi îndeplinesc rolul civic, atât de necesar și obligatoriu, atât de ignorat de nația asta.
Politica este, cred eu, locul unde lucrează Mefisto.

 

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO