fbpx

Căutare

Share this article

Noemi este specialist PR. A trăit vreo 3 vieţi într-una. Are sânge evreiesc, românesc, turcesc, grecesc, sârbesc, polonez. A emigrat în iunie ’89 în Israel împreună cu mama sa. Amândouă au fost vândute de statul român pe 1.000 de dolari.

Viaţa lui Noemi Meilman este viaţa dintr-un roman cu multe aventuri, cu tragedii, dar şi cu bucurii, cu emigrare şi război şi acte de terorism, cu părinţi şi bunici veniţi de peste tot… Acum, împreună cu Adriana Chiper, are o firmă de PR, The Station. Înainte a lucrat la Ambasada Israelului, la Saatchi&Saatchi, la Tabu, apoi la Sanoma Hearst… După un divorţ cam urât şi după câteva fertilizări in vitro nereuşite, Noemi a adoptat, acum 4 ani, un copil. Avi avea atunci 3 ani. „M-a izbit, când l-am văzut, privirea lui de copil bun!”, mi-a povestit Noemi.

Noemi are un blog, Plăcerile lui Noe, este fashion addict, nu poartă tocuri, este mereu zâmbitoare şi găseşte soluţii. Este o Săgetătoare convinsă. În Israel este considerată evreică, pentru că vine din mamă evreică, în România este considerată creştină, fiindcă tatăl a fost creştin. Ea se consideră un cetăţean universal care crede în umanitate, în bunătate, în evoluţie. Era să moară în armată, în Israel, când un autobuz în care trebuia să fie şi ea, a explodat. Ştie ce înseamnă pericolul, dar speră că într-o zi el o să dispară din lume. Este un fel de hippie a secolului 21, purtând cămăşi bărbăteşti, ochelari cu rame mari, plete blonde şi un zâmbet gata să se iţească la cel mai mic pretext. Vorbeşte mult, are ce povesti… este profund iubitoare şi recunoscătoare pentru Avi, copilul care îi împlineşte viaţa.

Familie cu rădăcini poloneze

De unde vine, de fapt, familia ta?

Sunt pe jumătate evreică, din partea mamei, deci evreii spun că sunt evreică, dar în România sunt considerată creştină, pentru că tata a fost creştin. Acum, Dumnezeu ştie ce sunt şi ce sânge curge în venele mele, pentru că drumurile familiei mele duc toate la Brăila! Pe scurt, lucrurile stau aşa: bunicul dinspre mamă, Pinchas Meilman, al cărui nume l-am luat şi eu, s-a născut la Tulcea. Originile sale vin din Turcia şi Polonia. Era un tip tuciuriu, i se zicea „Ţiganul”. A trăit la Constanţa şi a făcut facultatea de inginerie la Bucureşti. Pe vremuri, în anii ’40, dacă erai inginer, puteai lucra în birourile arhitecţilor. Aşa că el a lucrat acolo şi aşa a cunoscut-o pe Erna, bunica mea maternă, căreia îi spuneam Omama. Omama şi Opapa erau bunicii mei, aşa le spuneam. Omama era venită din Polonia, din partea ei germană. Nu ştia o boabă româneşte când a venit în România. Bunicul nu era un tip religios, în schimb bunica venea dintr-o familie unde erau rabi şi pentru că a decis să scape de acasă, a venit în România! Omama şi Opapa s-au cunoscut aşadar în Bucureşti, Omama fiind atunci secretară la familia Bergman, de unde se trage şi soţia domnului Cajal. Opapa semăna extraordinar de mult cu regele Carol II şi când ieşeau de la teatru, lumea se oprea pe stradă crezând că e regele! Au trăit foarte frumos, dar la un moment dat bunica s-a gândit că e mai bine să plece din Bucureşti, că vin nemţii.

Şi, pentru că avea un frate comunist în Rusia, a ajuns la Odessa, iar acolo au fost prinşi şi duşi în lagărul din Transnistria. Când au ajuns la Moghilev, în lagăr, au fost luaţi şi duşi într-o fabrică de armament unde au stat 4 ani! Bunica s-a îmbolnăvit la un moment dat acolo. Bunicul a furat nişte lemne pentru foc dintr-un gard, un evreu de-ai lor l-a pârât şi era să moară amândoi. Noroc că la comandamentul lagărului era un fost coleg de-ai bunicului de la vânători de munte care l-a recunoscut pe bunicul şi i-a salvat pe amândoi. Oricum, după ce au scăpat din lagăr, au ajuns la Bucureşti înapoi şi de acolo la Brăila unde au şi trăit şi unde s-a născut mama.

Tu cu cine semeni?

Cu mama şi cu tata, cred că cu amândoi… Dar am fost crescută de bunici, de aceea vorbesc mai mult despre ei.

Şi bunicii din partea tatălui?

Tata s-a născut la Câmpina, familia lui venind tot din Brăila. Erau greci, machedoni un pic. Mamaia (Valeria Demetrian) a avut mai mulţi fraţi care au fost în Armata Română… Şi atunci când unul din fraţi a cunoscut-o pe bunica mea paternă (Elena), s-a îndrăgostit. S-au căsătorit. Bunicul meu era Rezidentul Şef al Văii Prahovei, responsabil cu găsirea şi arestarea legionarilor din zonă. Şeful lui direct era Regele, de aceea, după ce s-a terminat războiul a fost arestat de comuniştii care l-au ţinut în cercetări 4 ani! L-au eliberat, a ajuns impresar la teatrul din Câmpina. A murit la coadă la bancă, după un atac de inimă. Aşa că tata a fost crescut de bunica mea şi de Mamaie care, în paranteză fie spus, făcuse pensionul Notre Dame la Bucureşti.

Mama şi tata s-au cunoscut la Galaţi la facultate. Mama voia să facă Arheologia, dar bunica nu a lăsat-o, că la noi femeile au hotărât în familie. Aşa că s-a făcut profesoară de română şi franceză.

Cu Omama, Erna-Meilman,casa de la Câmpina,în drum spre grădiniţă. Foto: arhiva personală

Tu ce limbă ai învăţat în casă?

Română! Ivrit nu ştia nimeni din familie, idiş ştiau doar bunicii dinspre mamă.

Unde te-ai născut?

La Brăila, dar am copilărit la Câmpina. Mama şi tata au predat în Câmpina, aşa că acolo am crescut…

Când ai emigrat? Şi cum a fost viaţa într-o altă ţară? Erai un copil, nu?

În 1989. Muriseră bunicii mei, iar tata a murit şi el în 1987 după ce i-au greşit un tratament la spitalul din Câmpina. Mama a avut un şoc atunci. Nu am văzut în viaţa mea un om care într-o noapte să slăbească băţ, să-i curgă hainele! Atunci a fost momentul în care am simţit că m-am maturizat…

Am decis să depunem actele de emigrare prin ’88 şi, după cum ştii, evreii erau vânduţi (ca şi atâţia alţii din alte etnii!), adică lăsaţi să plece contra unei sume de bani. Şi noi am plecat în ’89, valorând 500 de dolari fiecare. S-a decis să plecăm în mai 1989. Mama a cerut să plecăm după ce terminam şcoala, terminam clasa a zecea, dar a chemat-o Şeful Securităţii din Câmpina, nu o să uit niciodată, şi i-a spus că trebuie să plecăm cât mai repede pentru că se vor închide graniţele! Deci ei ştiau din luna mai că va fi ceva în acel an!

Cu ce ai plecat?

Cu trei pisici şi cu foxterrierul Harry. Eu nu ştiam în ebraică decât „shalom”. Mai fusesem în Israel doar o dată, prin ’86 cu mama, într-o vizită.

Noemi Meilman, alături de mama sa, la 2 luni după emigrarea în Israel. Foto: arhiva personală

Unde aţi emigrat?

În Kiriat Yam. Aveam cu noi o ladă şi câteva bagaje. Când am ajuns, au vrut să ne dea bani să stăm la hotel, dar prietenii mamei ne-au spus să cerem Merkaz Klita. Acesta era un centru de acomodare în care am şi ajuns în final. Am primit o garsonieră cu o chicinetă şi fără balcon. Crescută fiind într-o casă imensă din Câmpina, am avut un şoc… Ţin minte că ne-am luat în braţe, eu şi mama, şi am plâns.

Ce ai făcut?

Am început să învăţ limba. Nu a fost uşor… Îmi aduc aminte că nu aveam bani, lada din România nu ne venise încă… Mergeam la şcoală amândouă, 8 ore pe zi, ca să învăţăm limba intensiv. Aveam un  ajutor financiar de bun venit, dar care era ca un salariu mic, în ebraică îi spunem stipendie. Îmi aduc aminte că ne cumpăram o jumătate de pâine când mergeam la magazin, dar nu râdea nimeni de nimeni din cauza asta, fiindcă toţi eram acolo la fel! De aceea nici nu m-am simţit vreodată ciudat sau rău…

Şi ce ai făcut când a căzut Ceauşescu?

Ah! Nu am să uit niciodată! Ne-au bătut vecinii argentinieni în uşă să ne uităm la televizor că e revoluţie la noi!

Şi ce aţi făcut după aceea?

Mama a devenit profesoară suplinitoare, eu mi-a continuat şcoala, am făcut liceul Rodman. Şi în clasa a douăsprezecea am început pregătirea pentru armată! Pe 19 noiembrie 1991 m-am înrolat. Nu îmi povestise nimeni nimic din ce se va întâmpla… Nouă, celor care emigraserăm, nu ne-a povestit nimeni, că nu aveam prieteni sau fraţi care să ne spună. Înainte să mă înrolez, am fost baby-sitter, am făcut nişte bani de buzunar. Când am terminat clasa a douăsprezecea, am intrat muncitoare în fabrica de brânză Strauss, pentru că trebuie să spun, în Israel copiii munceau! Şi am muncit toată vara până în ziua înrolării…

Mama şi-a refăcut viaţa?

Da, l-a întâlnit pe Dan. Într-o staţie de autobuz. Noi eram cu tortul pentru ziua mea, împlineam 18 ani. El era în staţie, ne-a văzut, ne-a auzit vorbind româneşte, am intrat în vorbă. L-am invitat la ziua mea, el a venit şi de atunci mama şi Dan sunt împreună! Sunt nişte ani…. Era în 1990!

„Pe 19 noiembrie am intrat în armată. A fost ziua în care nu ştiam ce avea să mi se întâmple”

Şi cum a fost cu înrolarea?

Pe 19 noiembrie m-au dus mama şi Dan la unitatea militară din Haifa. Şi aceea a fost una din puţinele zile din viaţa mea în care nu am ştiut ce o să mi se întâmple. Mie îmi place să ştiu ce o să urmeze, sunt cam control-freak. Ne-au îmbarcat într-un autobuz, pe noi, fetele. Eram îmbrăcate în civil şi ne-au dus la Tel Aviv într-un loc unde se făcea primirea-predarea efectelor personale. Ne-au dat uniformele şi sacul cu mânere în care erau două uniforme şi sandale. Nu aveam voie bijuterii (cu excepţia unui ineluş mic, fără piatră sau a unor cercei pe lobul urechii, nu din cei care atârnă). Părul trebuia să îl purtăm strâns. Ne-au dat şi puşcă, am avut un Uzzi. Cred că cel mai ciudat a fost că, după ce ne-au dat să mâncăm, ne-au dus la unitatea militară unde, pentru 3 săptămâni, intram în instrucţie. O instrucţie în care învăţat de toate, ba chiar suportai şi nişte umilinţe care nu-şi aveau rostul deloc! Ţin minte că mergeam cu un autocar care avea şi o plasă. După aia am aflat la ce foloseşte plasa aceea…

Revital,Noemi şi Lilach,Israe (in the army),1992. Foto: arhiva personală

La ce folosea plasa?

Când treceam prin teritorii, erau copii de 7-8 ani care aruncau cu bolovani în autocarul care ne transporta… Dar aruncau complet aiurea, era modul lor de a se răzvrăti, desigur. Era 1991, începuse Intifada… Ne spuneau să stăm cu capul între genunchi, iar eu mă întrebam ce mama mă-sii caut eu aici…

Care a fost umilinţa pe care ai suportat-o?

Îmi aduc aminte că întârziase fata care mă schimba la postul de pază, iar atunci când am părăsit postul, m-am întâlnit cu una care era căpitan. Am salutat-o şi am trecut mai departe. Şi ea m-a oprit şi mi-a spus să stau pe loc şi că voi pleca doar atunci când îmi va spune ea să plec. Şi ploua cu găleata! Şi m-a ţinut în ploaie nu ştiu cât…. M-a ţinut până când mi-au degerat picioarele, curgea apa şi prin chiloţi, eram toată numai o apă! Eram murată! A fost prima conştientizare a faptului că cineva se poate răzbuna pe altcineva fără motiv. Atunci am realizat pentru prima dată chestia asta!

Dacă te-ar fi atacat cineva sau dacă ai fi nimerit în război, ai fi tras?

Da, cred că da… Eram învăţate ca mai întâi să strigi „Stai”, dar, pe bune, cine strigă? Nu e ca în filme. Acum vedem şi noi ce se întâmplă live! Dar primul război transmis la tv a fost cel din Golf, înainte să mă înrolez eu… Îmi aduc aminte că ni se dăduseră tuturor măşti de gaze, că Saddam ameninţa că ne gazează… Îmi făceam poze cu masca şi trimiteam în România la prieteni… Atunci era fun… dar nu a mai fost fun când au sunat sirenele într-o noapte. Eu învăţam pentru bac… Au venit vecinii şi ne-am înghesuit 7 oameni în camera noastră ermetică. Aveam proviziile făcute, la tv se transmiteau apoi câteva zile să avem grijă, să fim atenţi… Dar nu am mai stat în casă, mi-am pus masca în gentuţa mea roz, şi am plecat la şcoală! Şi dacă sunau sirenele ne băgam în buncărul şcolii! Şi vedeam deseori cum explodau bombele pe cer, chiar ca un foc de artificii. De atunci nici nu mai suport focul de artificii, am rămas cu nişte sechele…

Ce ţi-a dat şi ce ţi-a luat această experienţă, această tinereţe pe care ai avut-o?

Mi-a dat forţă, dar mi-a luat inocenţa. Mi-a dat convingerea că nu o să fiu niciodată ca fetele acelea cochete şi frumoase, lipsite de griji… Că nu voi sta niciodată pe pantofi cu tocuri de 10… Nici nu pot porta tocurile, de altfel. M-a învăţat să nu mă ataşez de lucruri. De altfel şi Omama îmi spunea să nu mă ataşez de lucruri, că lucrurile nu pot vorbi cu mine…

Ai terminat armata…

Da, în 1993. Am primit o bursă din partea Fundaţiei Culturale Române şi am venit în România la facultatea de drept. În primul an nu m-am angajat, apoi însă am început să îmi caut job şi am ajuns la El-Al, să dau un test de angajare. Dar am picat acolo, în schimb am ajuns la Ambasada Israelului unde am lucrat 8 ani!

Maternitatea

Un selfie cu Avi (mai, 2017). Foto: arhiva personală

Cum este o mamă evreică?

Ca un Rotweiller. Există un banc care o să-ţi răspundă la întrebare… Zice aşa: „Care este diferenţa dintre un Rotweiller şi o mamă evreică poloneză? Rotweillerul mai dă drumul la dinţi”. Mama o să citească şi nu o să se supere fiindcă ştie cât de mult o iubesc. Dar mama mă sună de nu ştiu câte ori pe zi, se supără dacă nu află ea prima lucruri despre mine! Eu de multe ori nu îi spun ca să o menajez…

Şi tu eşti acum mamă.

Da, dar încerc să nu fiu aşa. Încerc să nu repet modelul, deşi nu cred că reuşesc mereu, dar încerc să îl înţeleg pe Avi mai mult… La noi în casă mama a fost mai severă, dar acest lucru m-a ajutat mult fiindcă mi-a arătat că viaţa nu e roz. Şi făcând asta, mi-a fost mai uşor să trec peste multe, că dacă aş fi crescut în ideea că totul e o bombonică, nu cred că azi a fi fost aşa…

Care sunt cel 5 lucruri care definesc evreii?

Umorul, familia, stabilitatea, puterea de a o lua de la capăt, optimismul (e o vorbă care uneori o enervează pe Adriana Chiper, colega mea, pe care evreii o spun des: o să fie bine!)

După atâtea neamuri în familia ta, atâtea războaie, atâtea întâmplări, în ce crezi?

Cred în ceva… Aţi observat că atunci când oamenii păţesc ceva spun „Dumnezeule”, nu  spun…. „copacule” sau mai ştiu eu ce? Dar respect toate religiile, toate religiile având şi ceva bun şi ceva rău… Din cauza religiilor s-au întâmplat lucruri care au nimicit milioane de oameni, dar uite că ele există în continuare. Deci cred în ceva… dar cel mai mult cred în mine, să ştii!

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO