O scriitoare, un cățel subiect de trilogie și câteva povești dintr-o rulotă prin Europa

Laura Baban are 30 de ani, este  scriitoare. Acum mulți ani, când și-a dorit să facă un cadou special, un bichon, l-a ales pe Tic, cel mai zglobiu cățel. Doar că Tic nu a mai ajuns niciodată cadou cu fundiță la gât, ci cel mai bun prieten al Laurei și al lui Andrei, iubitul de atunci al fetei. Împreună cu ei doi, Tic a devenit cel mai titrat bichon într-o trilogie narativă.

Iar când Andrei și Laura s-au despărțit, iar fata a plecat într-o lungă călătorie prin Europa cu rulota ei albastră, Zen, pentru care strânsese bani din studenție, Tic a devenit cavalerul ei protector. Până într-o zi când o pană de motor a lăsat-o pe Laura fără casa-mașină într-un oraș din Spania. Atunci a apărut Iulian, bărbatul visurilor ei.

Acum Laura trăiește împreună cu Tic și cu Iulian în Spania, a lansat un audiobook al primului volum din trilogia lui Tic și lucrează la romanul aventurii ei cu rulota. Și cu Iulian.

Urmează o poveste fascinantă a unui om pe măsură: Laura Baban, „mama” lui Tic, stăpâna lui Zen și dragostea unui bărbat care a salvat-o într-o zi de 8 martie.

Cum a intrat Tic în viața ta? De ce l-ai păstrat și cum te-a schimbat?

Întâlnirea cu Tic s-a întâmplat într-un moment din viața mea în care nu voiam un câine, deși toată copilăria mea mi-am dorit unul, însă mama și tata nu erau de acord. Clasica poveste a copiilor.

Imediat ce am crescut și am plecat de acasă la facultate, mi-am luat un câine. Stăteam la bunica într-o cămăruță și-am reușit să o conving pe buni să mă lase. Așa a apărut Mica în viața mea, o mogâldeață de pe stradă, pe care am adoptat-o în două minute. Din nefericire, atunci nu știam cum trebuie să ai grijă de un câine și s-a întâmplat nenorocirea. Mica avea doar trei luni când o mașină a omorît-o. Am plâns mult și-am fost foarte furioasă pe mine. Atât de furioasă încât m-am pedepsit cu promisiunea că nu voi mai avea niciodată câine.

M-am ținut de promisiune câțiva ani, până a apărut Tic. Era cadou pentru verișoara mea, venea ziua ei și își dorea un bichon. Am plătit puiul de cățel, l-am luat la subraț și l-am dus acasă la bunica. Însă n-am mai putut să-l dau cadou, mă îndrăgostisem deja de el și el de mine.

Au trecut aproape 7 ani de atunci și foarte multe peripeții. Am învățat să am grija de un câine și mai ales am învățat să am grijă de Tic, pe care l-am luat cu mine peste tot din prima zi.

De ce l-am păstrat? Pentru că era al meu, din prima clipă a fost Ticul meu și-am știut că, fie ce-o fi, mă voi descurca și-i voi fi mereu alături.

Pe atunci eram în anul II la master în Iași, îmi doream mult să călătoresc, să mă stabilesc în Spania, să-mi fac un rost în străinătate. Îmi doream să mă căsătoresc, să fac copii și să fiu… fericită. Lucram la cantina Universității din Copou, curățam cartofi de la 6 dimineața și, când nu aveam cursuri, fugeam la bibliotecă și citeam cărți de Publicitate.

Apoi lucrurile s-au întâmplat de-a valma și știu sigur că toate au început cu intrarea lui Tic în viața mea, pentru că atunci m-am îndrăgostit de cel mai frumos personaj al meu și-am devenit scriitor. Am început să scriu despre Tic, cu Tic, lângă Tic și, datorită lui Tic. E mai mult decât cel mai bun prieten al meu, e însuși sufletul meu. De 7 ani, zi de zi, ne împărțim viața, așa cum e ea. Și-am făcut multe împreună, tare, tare multe.

Cum a devenit Tic personaj de roman?

A fugit de acasă. Într-o vară, pe când eu eram la nunta prietenei mele cele mai bune din Norvegia, Tic a rămas cu bunica. Doar 10 zile am fost plecată, însă în a treia zi Tic a păcălit-o pe bunica și-a zbughit-o pe poartă. Și dus a fost. Intrase prima oară în călduri.

S-a rătăcit, l-a luat o altă bunică și l-a ascuns într-o plasă, l-a dus cu autobuzul vreo 30 de km și l-a dat cadou nepoților. Ar fi fost aproape imposibil să-l găsesc dacă nu mă ajuta întreg Facebook-ul și presa ieșeană. Dar l-am găsit! Am avut noroc cu carul amândoi.

Când ne-am reunit, am început să scriu. A fost o terapie de vindecare prin scris. Scriam un fel de jurnal al câinelui meu despre care mi-am dat seama mai târziu că era de fapt jurnalul meu. Însă era mai ușor să scriu despre Tic decât să scriu despre mine.

S-au întâmplat de atunci cinci cărți cu Tic alături, trei îi poartă numele, „Domnul Tic”, în a patra carte e călătorul din coșul tandemului (am pedalat 33 de zile, 1.111 km prin România și-am scris jurnalul fiecărei zile), iar în a cincea, cea la care lucrez acum, Tic e tovarășul meu de dubă pentru că noi am locuit un an pe drumuri, într-o rulotă. Eu și Tic, prin Europa, patru anotimpuri, până când ni s-a stricat casa, ne-am îndrăgostit la prima vedere și-am decis să rămânem la ocean.

Cum ai devenit bonă de câini?

Când am hotărît să mă mut în Germania, mi-am dat seama că șansele mele să mă întrețin acolo sunt foarte mici, dat fiind că nu cunoșteam pe nimeni și nici nu vorbeam limba. Așa că mi-am pus mintea la treabă și-a ieșit ideea de-a mă face bonă de căței. Mi-am creat un flyer pe care l-am imprimat în vreo 200 de exemplare și-am început să-l dau oamenilor de pe stradă care erau însoțiți de câini. În nici o lună aveam două job-uri, unul în Germania, unul în Elveția. Plimbându-i pe Janosch și pe Toby, noii mei șefi, am reușit să îmi plătesc chiria, facturile, mâncarea și călătoriile.

Firește c-am continuat să îmi scriu jurnalul pentru că răspunsul cititorilor mei mi-a dat încredere că am ceva de spus. Trăiam aventură după aventură, eram mereu ba pe bicicletă, ba pe motocicletă, ba în tren, iar Tic mereu după mine. Așa se face că s-au adunat texte pentru alte două volume pe care, tot cu ajutorul cititorilor mei, le-am tipărit, am făcut lansări de carte, turnee, interviuri, emisiuni. A fost o călătorie foarte frumoasă și-s extrem de mândră de trilogia Domnul Tic, jurnalul fericirilor mele pe parcursul a trei ani: 2014, 2015 si 2016.

Cum a apărut rulota ca promisiune de libertate, de hoinăreala și cum îți ostoiai aceste nevoi până atunci?

Visul cu rulota a fost dorința mea de-a reuși să călătoresc cât mai mult, cu costuri cât mai mici.

Pe Zen, coliba mea albastră, am cumpărat-o din economiile pe care le-am strâns încă din facultate. Din momentul în care am plecat din casa părintească din Gheorgheni, am început să imi pun toate bursele și salariile în pușculiță, pentru ca într-o zi să-mi pot lua o rulotă.

Am fost o studentă care nu cheltuia mai nimic, mereu am trăit econom și-am agonisit pentru visurile mele. Abia după 10 ani am reușit, dar am știut că e cel mai bun moment în viața mea să fac asta. Trăiam într-o țară care nu-mi plăcea. Germania n-a fost niciodată potrivită pentru mine, nici ca structură socială, nici ca limbă, nici ca spirit. Voiam să plec cu orice preț de acolo pentru că nu eram fericită.

Nevoia de libertate mi-o ostoiam cu călătoriile în țară pentru cărțile mele, în fiecare an eram plecată câteva luni doar eu și Tic, cu cărțile în sacoșe. Însă ne era greu prin tren, microbuze, autobuze. Dormeam pe la prieteni și mereu, mereu târâiam cărți după noi. Visam încă de pe-atunci să pot să vin în România cu tot cu casa mea. Aveam nevoie de o rulotă ca să pot să ajung peste tot pe unde voiam să ajung.

Înainte s-o cumpăr aveam multe altele de făcut. Am documentat toate aspectele vieții pe patru roți, mi-am convins prietenul de atunci să mă urmeze și să vină cu mine, am dat de permis, am făcut chiar și școala moto, am căutat zile la rând pe internet rulota perfectă și când am găsit-o, am plecat la Cluj după ea. După ce m-am urcat la volanul mașinii mele, nimic nu m-a mai putut opri.

Cum a fost proiectul Pe Tandem?

Pe tandem am trăit clipe minunate, românești 100%. Asta mi-am și dorit. Ideea a fost tot a mea și, într-un timp, nu mă mai lăsa să dorm. Mi-era dor de România cu atât mai mult cu cât viața în Germania mă usca. Din nou mi-am convins prietenul de atunci să cumpăram o bicicletă dublă și să plecăm. Și, din nou, cititorii mei au răspuns și m-au încurajat: în nici o lună reușisem să „vând” toate zilele de pe tandem, iar cu banii strânși am putut face proiectul. Iar fiecare cumpărător a primit o scrisoare și o poveste din călătorie.

Am rămas cu amintiri pentru toată viața, am scris o carte minunată care s-a depănat mai mult singură datorită românilor care ne-au ieșit în cale, datorită ospitalității lor și bucuriei de-a face parte din povestea noastră. Eram trei suflete pe o bicicletă, târâiam după noi o căruță cu echipament de camping, pedalam, făceam poze și scriam.

A fost o nebunie superbă și m-am bucurat de fiecare clipă, chiar dacă multe au fost grele, grele de tot. Însă așa e la drum lung, iar eu atunci am învățat să locuiesc pe drumuri și-atunci am învățat cât de fericită mă face asta.
Laura, fata din rulotă, s-a născut pe tandem. Mă uitam la bicicleta noastră lungă și-mi spuneam: „Ce bine ar fi dacă ar fi o căsuță și n-ar mai trebui să-mi rup picioarele s-o mișc. Ce bine ar fi să nu-mi mai dârdâie câinele când plouă și să pot dormi fără să-mi fie frică de nimeni.”

Ce s-a întâmplat când ai plecat singură cu rulota: spaime, curaj, depășirea unor limite. Cine ți-a fost alături, cui îi ești recunoscătoare, ce ai învățat din acea experiență?

În timpul documentării mele, deși eram un cuplu, m-am focusat și pe viețile fetelor singure care erau plecate la drum.

Lucrurile nu mai mergeau în relația de atunci, omul de lângă mine mă dezamăgea tot mai mult, eu îmi puneam toate eforturile și economiile pentru o viață pe drumuri în doi, în timp ce el umbla după alte fuste.

Într-o zi nu l-am mai putut ierta, l-am părăsit, mi-am luat casa și cățelul și-am plecat singură. Știam să plec și singură, cel mai mult așa călătorisem. Și, de fapt, n-am fost niciodată singură, căci îl aveam pe Tic. Eu și Tic, pentru totdeauna noi doi. Aveam suportul emoțional al familiei, aveam cea mai dragă companie cu patru picioare, aveam economiile mele și aveam în sfârșit o căsuță numai a mea. Sigur că am plecat! Am plecat să mă vindec de trecut și să-mi întâlnesc viitorul.

Cu adevărat nu mi-a fost frică niciodată pentru că mereu am fost în siguranță. Pe drum înveți multe, te sensibilizezi, te întărești, îți cizelezi gusturile la oameni, îți crește încrederea în tine, în puterile tale. Și te descurci! Nu trebuie decât să treci de pe o zi pe alta.

Pe drum nu există decât ziua de azi, ce faci azi, ce mănânci azi, unde dormi azi și cu cine alegi să îți împarți timpul azi. Și când nu ești fericit, pornești motorul casei și pleci.

Pe dubă m-am reîntâlnit cu mine, am redescoperit cine sunt, ce vreau și ce pot. Am stat mult de vorbă cu mine însămi, am scris mult, am făcut poze și-am mers, am mers, am mers parcă până la capătul lumii.
Am mers până mi s-a stricat motorul și mi-a rămas casa în pană. Și bine a făcut, căci abia atunci am înțeles câtă nevoie aveam să fiu salvată, iubită și ocrotită. Cu adevărat.

Și, ca să îți răspund la toată întrebarea, cea mai mare recunoștință o am pentru familia mea, a cântărit enorm sprijinul lor emoțional. M-au înțeles și m-au ajutat mereu, știam că orice s-ar înâmpla, am un „acasă” unde mă pot întoarce.

Să povestim despre pana dubei și despre cum ai fost salvată. Ce s-a întâmplat? Cum te-a schimbat bărbatul pe care îl iubești acum? Sau cum l-ai schimbat tu pe el? Cum este Laura îndrăgostită?

Ah, de Iulian ți-aș putea povesti un an, încontinuu. Zâmbesc doar când îi spun numele. Nu știu ce-am făcut să merit un om atât de frumos pe dinăuntru, atât de blând, de cald și protector. M-a ocrotit din prima zi, când nici nu știam câtă nevoie aveam de el.

Eu m-am îndrăgostit atunci, pe 8 martie, de el. El mi-a mărturisit că mă iubea de mult mai mult timp, îmi iubea scrisul și zâmbetul, însă n-a făcut niciodată niciun gest, nu mi-a scris niciun rând, niciun comentariu, n-am știut de existența lui, deși eram prieteni pe Facebook de aproape patru ani.

Când a venit să mă ajute cu Zen-ul meu stricat, el nu știa că nu mai sunt într-o relație pentru că nu anunțasem nicăieri, nu consideram că este treaba cuiva, nu voiam să dau explicații și cu atât mai puțin nu voiam să mai vorbesc vreodată de fostul.

Nu pot decât să-mi închipui ce însemnam pentru Iuli: fata de pe internet, fata care scrie despre fericire, fata aia care zambește ca nimeni alta. Pe fata aia a venit într-o zi s-o ajute pentru că asta simt să facă oamenii ca el. Dezinteresat, cu mult, mult bun simț și cu foarte multă generozitate. Ah, dacă știam că sfârșitul călătoriei mele însemnau brațele lui, aș fi plecat spre el de câțiva ani. Dar așa a fost să fie. Ca toate destinele, și al meu a fost croșetat de ursitoare poate la naștere sau poate la renașterea mea din dubă.

Singurul lucru cert este că ne-am întâlnit și-ți pot spune, acum, după ce-au trecut mai bine de 9 luni de când am rămas la brațul lui, că el e bărbatul pe care l-am căutat dintotdeauna. Și nu mă înșel, după toate relațiile mele eșuate, după toți bărbații care nu m-au meritat și și-au bătut joc de mine, ei bine, acum, astăzi, bărbatul meu de la ocean e singurul care mă merită și sper din tot sufletul că și eu îl merit pe el.

Am trecut prin atât de multe împreună, nefiresc de multe și grele pentru o relație la început. Nimeni nu își poate închipui cu ce ne-a încercat viața sufletele și trupurile, câți oameni au încercat să ne facă rău, dar mai ales, câți ne-au făcut bine. Eram doi oameni care abia se cunoșteau, dar am trecut toate examenele și cred că asta înseamnă iubirea adevărată. Închipuie-ți că eu n-am crezut niciodată în dragoste la prima vedere, iar astăzi o trăiesc pe cea mai frumoasă.

Ne-am schimbat amândoi pentru că ne-am căutat unul pe altul, ne-am făcut promisiuni, am făcut sacrificii, când n-a mai putut el, am putut eu, când n-am mai putut eu, a putut el. Ca două jumătăți care s-au găsit ca să se sprijine una pe alta. E incredibilă povestea noastră și o parte din ea am scris-o în a cincea carte, cartea „Rămân”. Nu știu când vom reuși să o tipărim, e o carte scrisă în doi, cu mâinile mele. O lungă declarație de dragoste cât o promisiune pentru toată viața.

Laura îndrăgostită e cea mai frumoasă Laura pe care o cunosc. Am descoperit feluri de-a mă dărui pe care nimeni nu le atinsese în mine și-abia după ce l-am cunoscut pe Iulian am înțeles că eu păstrasem cea mai frumoasă iubire a mea pentru el, să i-o așez lui în palme cu siguranță că va ști să aibă grijă de inima mea chiar mai bine decât aș ști eu vreodată. Am întâlnit la ocean, în satul unde motorul dubei mele a explodat, bărbatul visurilor mele, în țara visurilor mele. Ce poate fi mai frumos? Ce-mi pot dori mai mult?

Ce mai scrii, la ce mai lucrezi: proiectul de audiobook, noi cărți, cum putem susține visul Laurei?

Am în lucru cartea „Rămân”, cea mai puternică și cea mai frumoasă carte pe care am scris-o vreodată. Am crescut, am 30 de ani. Am trecut prin multe, am bătut multe cărări, am cunoscut mulți, foarte mulți oameni. Știu câte ceva despre viață, în toate luminile ei. Abia aștept să ajungă cartea la voi, deși încă nu știu când și cum, desigur. Dar eu mereu m-am descurcat!

Iar toamna asta am lucrat la înregistrarea primei mele cărți, „Domnul Tic”, volumul 1, în lectura autoarei. Am creat două variante, una pentru copii, jurnalul meu prescurtat și adaptat pentru ei, și o variantă integrală, în care mi-am citit cartea, alături de Tic, cap-coadă. A fost și prima oară când am citit-o intregral căci, chiar dacă eu am scris-o, eu am pus-o laolaltă, eu am tipărit-o și eu v-am așezat-o în mâini, n-am avut niciodată parcă starea s-o iau din raft și s-o citesc așa cum citești în mod normal o carte.

De aceea audiobook-ul este foarte emoționant, am păstrat toate reacțiile mele, am plâns la unele părți, am râs la altele, am făcut și greșeli și bâlbâieli, dar nu-i nimic, mi-am spus, este normal și toată lumea va înțelege. Mi-ar plăcea mult ca varianta audio a cărții să ajungă în casele copiilor românilor, să le bucure serile, să-l invite pe Tic în viața lor și să-l lase să-i lingă pe obraji. Asta știe să facă audiobook-ul meu: te face fericit fără să-ți dai seama pentru că eu sunt dintre acei scriitori care au avut putere să scrie doar despre jumătatea plină a paharului, despre jumătatea plină a inimii și-a oamenilor. E felul meu de-a da mai departe bunul din viața mea.

Încheiere cu filozofii și semnificații: ce înseamnă rulota, de ce nevoia asta nepotolită de libertate? Ce îți aduce, cum te împlinește? 

Pe rulotă am înțeles mai bine lumea asta, am înteles oamenii și m-am înțeles pe mine. Lucrurile astea sunt comori pe care nu le are oricine. Toate lecțiile le port cu mine și le voi da mai departe copiiilor mei, altă bogăție n-am.

De ce nevoia asta nepotolită de libertate? Pentru că viața nu e făcută să locuim într-un pătrățel: de acasă, pătățelul mașinii care ne duce la serviciu, cel al biroului și pătrățelul din mintea noastră. Să pleci e cel mai frumos cadou pe care ți-l poți face. Și mai ales… te rog să pleci de lângă oamenii care îți fac rău.

Să fii mereu curios, să fii mereu deschis, să știi să te descurci, să te mulțumesti cu puțin, să dai celor din jur tot ce ai mai bun și să înveți să ceri ajutorul când nu mai poți.

Să iubești, să iubești, să iubești. Și când nu mai ai ce să iubești să cauți un pic mai încolo pentru că s-ar putea ca, la nicio aruncătură de băț, să te întâlnești cu viața ta, așa cum ai visat-o. Nu te aștepta să fie ușor, fericirea nu e simplă, dar tu fă tot ce poți și-ai să vezi că, pe parcurs, vei afla că poți mult mai mult decât credeai.

Libertatea îți aduce încredere în tine. Pentru mine, libertatea s-a tradus în cărți, în țările prin care am locuit, în viața pe tandem și apoi viața în rulotă. Libertatea a însemnat să-mi iau viața în mâini și să aleg eu pentru mine. Am ales când să plec și-am ales când să rămân. Viața e plină de alegeri, libertatea pentru care am luptat atât mi-a dat putere să-mi aleg destinul.