Căutare

Share this article

Pe Oana Botezatu e foarte posibil să o ştii din ziar, de pe Facebook sau Internet. Este jurnalist, blogger şi de câţiva ani, la început fără ca măcar să ştie, antreprenor. Este în acelaşi timp soţie şi mamă de băieţi plini de energie şi idei. Drumul în antreprenoriat a început din mai multe idei şi curiozităţi puse cap la cap şi dorinţa de a face ceva ce nu exista în România: lumânări ambientale parfumate realizate din ceară de soia. Cup&Candle by Oana Botezatu n-a crescut peste noapte, dar a crescut în arome de poveste şi sinceritate. O poveste colorată cu multă iubire, reuşite, muncă până la extrem, dar şi greşeli şi un strop de noroc.

De unde a pornit ideea cu lumânările?

Ideea a venit dintr-o pură întâmplare. Nu mi-am promis nicio clipă să fac un business, pur şi simplu acum 7 ani, în toamnă, sora mea s-a mutat din Bucureşti în Londra. N-a venit de Crăciunul ăla acasă şi mi-a trimis cadou o lumânare micuţă, într-un pahar de tip shot. Era o lumânare care mirosea foarte fain, ţin minte că era cu vanilie şi ceva tabac şi pe ea scria că e lumânare cu ceară de soia. Sceptică fiind şi foarte curioasă, defectul meseriei, am căutat pe Google să văd ce e aia lumânare de soia că eu ştiam că soia se mănâncă, se fac şniţele din ea sau ce mai mâncam noi. La momentul ăla erau foarte puţine articole, dar am găsit menţionat pe blogul Marthei Stewart că lumânarea ambientală, dacă nu vrei să fie toxică, se poate face din ceară naturală şi acolo erau înşiruite ceara de palmier, de cocos şi de soia.

Am rămas cu această informaţie în cap, mi-am văzut de lumânarea mea care mirosea foarte fain. În aceeaşi perioadă eram interesată de tot felul de articole de home deco. Eram atunci la Marie Claire şi mă mai ocupam şi de secţiunea de deco şi tot căutam articole şi bloguri de home&deco, de design interior şi atunci am descoperit că Martha Stewart scrie foarte fain şi despre how to use resturi prin casă, how to să-ţi faci un colţişor de citit. La un moment dat, tot pe blogul ei am citit ce să faci cu resturile de lumânare dacă nu vrei să le arunci: le topeşti şi torni alte lumânări. Ea înşiruia acolo o serie de recipiente pe care poţi să le foloseşti şi zicea: o cană veche, o cutie de conserve, un borcan, un pahar.

La momentul ăla nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat în capul meu, dar cumva informaţia de ceară cu soia şi miros fain s-a confundat cu această ceaşcă veche. Eu şi iubitul meu de atunci, actualul meu soţ, mergeam într-adevăr prin târgurile de vechituri. N-aveam bani să cumpărăm tot ce ne plăcea, dar le colindam şi fără să îmi propun, m-am trezit că mă uitam după ceşti vechi prin târguri. Primul târg la care am fost a fost celebrul târg de la Valea Cascadelor şi de acolo am luat cea mai urâtă ceaşcă de espresso. E adevărat, era porţelan de Bavaria, dar era urâtă cu spume, ceva bej cu roz şi floricele.

Prima lumânare făcută de Oana Botezatu

O mai ai?

Am vândut-o dacă-ţi vine să crezi. Trăiam din salarii şi îţi dai seama că nu aveam mulţi bani de investit şi oricum nu ne pusesem în cap să facem ceva din asta, dar am cumpărat diverse ceşti şi i-am zis soră-mii să-mi trimită de la Londra o pungă cu un kilogram de ceară. Era scumpă, foarte scumpă. Şi acum este, e preţul cam de 5 ori mai mare decât parafina. Am cumpărat fitil de la un magazin de art hobby şi am făcut pentru noi primele lumânări cu vanilie, că n-am avut bani decât de o sticluţă de parfum de 50 de mililitri.

Am făcut 2 lumânări şi miroseau frumos. Peste vară Eugen îmi tot zicea să fac o pagină de Facebook. Eu lucram la revistă, aveam foarte multă treabă. Nu aveam timp să fac alte chestii pe lângă. Dar am început să caut un nume pentru pagină.

Sunt 2 variante de oameni: ăla care o ia pe de-a dreptul şi unul care se complică, vrea să iasă perfect. Eu sunt ăla. Şi am început: Cup Candle, Cup şi Candle, toate variantele. Şi Eugen zice: „Dar nu vrei tu să-i zici doar Cup&Candle”?

Apoi au cumpărat 2 colege de la revistă. Le-am cerut o sumă modică, nu-mi venea să le iau foarte mulţi bani. Şi a fost bine pentru că una dintre ele a venit a doua zi şi mi-a spus: „Miroase foarte mişto, dar nu arde, se stinge.”

Eu cumpărasem un fitil oarecare, pe net nu găseai informaţii. La noi a fost mereu: încercare, greşeală, reuşită. După foarte multe căutări am reuşit să aflăm că fitilul se punea în funcţie de diametrul ceştii. A început Eugen să facă socoteli, să stabilească densitatea, ca să ştim ce să comandăm de la unii din Germania care aveau 30 de tipuri de fitiluri.

Pe 5 decembrie am participat la primul târg organizat de The Institute. Cred că s-au gândit să invite oameni pe care îi cunoşteau. Noi n-am plătit taxă, ei au făcut ceva foarte mic, nu ne puteau garanta că o să avem public. Eugen, avocat de drept comercial fiind, mi-a făcut firmă, mi-a zis că n-am cum să mă duc fără tot ce e nevoie. Şi am cumpărat noi de pe Olx primele recipiente.

Primele lumânări vândute

Cum arătau?

Erau foarte frumoase, doar ceşti vintage, Bavaria. Le ţin minte. Am avut o ceaşcă Rosenthal care era cu detalii în relief şi cu interiorul roz. Am avut şi 3 hidoşenii albastre pe care le-am vândut primele. Am cumpărat şi un ceainic în care am pus flori uscate, trandafiri şi ce mai aveam prin casă.

Ceainicul l-ai luat ca să arate frumos?

Da, am făcut frumos. Am vândut până şi decorul, tot, tot, tot. Dar fiind primul târg, mi-era foarte jenă că sunt acolo şi vând ceva.

Există această concepţie pe la noi.

Există această jenă. Eu am avut-o. Nu ştiu cum e la alţii, dar eu am avut-o pentru că ai mei aveau un bar în sat şi trebuia să îi ajutăm, că nu aveau bani să plătească vânzător. Şi aveam această jenă că sunt vânzătoare. Adică eu eram mare şmecheră cu liceu şi uite ce am ajuns, vânzătoare de bar. Şi cred că asta mi-a rămas cumva pentru că la primele târguri îmi era jenă să mă întâlnesc cu cunoscuţi. Mă gândeam la ce o să spună, că am rămas fără bani şi vin să vând lumânări.

Acum nu mai am asta, dar atunci o aveam. Şi Eugen a avut-o. Când trebuia să mă duc eu la toaletă, trebuia să stea el la stand şi îmi zicea mereu să mă grăbesc, că poate îl vede cineva. Ziceai că suntem la furat.

Oricum, la acel târg, trecând peste toate, am descoperit că mă simt foarte bine. Turuiam în continuu despre ce am descoperit eu: ceara de soia. Aveam doar 2 variante de parfumuri: iasomie și vanilie. Acum am peste 70-80 și lumea îmi zice: ”Doar atât?”

Am ajuns la târg pe la ora 6. În prima oră nu a venit nimeni şi apoi au început să coboare din clădirea de birouri. Până la 9 seara am vândut alea 22 de piese, dar şi decorul. Ţin minte că a venit o doamnă şi mi-a spus că vrea 2 ceşti, dar vrea şi ceainicul. Erau din acelaşi set.

Am făcut mulţi bani atunci. Ne-am luat prietenii care veniseră să ne susţină şi ne-am dus să mâncăm o pizza şi să bem un pahar de vin. Dar nu-mi venea să cred câţi bani erau, trei sferturi din salariul meu de atunci.

Oana Botezatu

Atunci ţi-ai dat seama că poţi să faci un business din asta?

Nu. Doar m-am şocat când mi-am dat seama că noi facem o chestie nouă, chiar nu exista aşa ceva în România. Şi de Crăciun au urmat alte comenzi, că eu tot puneam poze pe Facebook. Dacă te uiţi acum la poze, aoleo, îmi vine să le şterg.

Dar nu aşa sunt începuturile?

Da, începutul este important. Apoi au cumpărat prietenii. Îmi trebuie cadou pentru mama, tata, naşa. Aşa că primele ceşti le-am vândut unor prieteni şi cunoscuţi. Prima ceaşcă pe care am luat bani, înainte de cele de la târg, a fost cumpărată de Maria Dermengiu, pictoriţa. Era un porţelan roşu englezesc Myott, o ceaşcă pe care am avut-o în cover-ul de la Facebook foarte mult timp.

Business-ul ăsta a crescut organic. Noi n-am avut bani să băgăm în promovare şi nici acum nu prea băgăm pentru că eu, până să promovez pe Facebook vreo postare, nu mai am ce să promovez.

Am observat. Încă suspini după nişte piese.

Da, se vând imediat. Cred că ar trebui să angajez pe cineva, dar nu e momentul potrivit. Şi aşa, mă întreba cineva: „Bine, am înţeles, tu scrii despre lumânări, le vinzi, dar de făcut cine vi le face?” Nu credeam că mă întreabă aşa ceva. Eu, care cât am fost gravidă a doua oară, a turnat Eugen lumânările pe balcon. 9 luni, cât am stat eu în pat, el le-a făcut. E adevărat că încă eram sezonieri, nu ne ocupam 100% numai de asta. Când era Cristian alăptat, înainte de târgul de Crăciun, pe când avea 3 luni, îl alăptam, apoi mă duceam să fac lumânări, iar îl alăptam şi tot aşa. Şi înaintea târgului mereu se trezea mai des decât de obicei.

Sigur, acum poţi să le cumperi de afară, stoc, sunt toate la fel şi tu vii şi le pui eticheta. Doar că noi chiar suntem, vorba lui Eugen, ăia 2 chinezi care fac. Noi le facem, noi lipim etichetele, noi le ambalăm.

Oricum, a fost cu ups and downs. Am fost la un târg la care am vândut 2 lumânări la 2 cunoscuţi. M-am prins atunci că sunt târguri la care te potriveşti şi târguri la care nu te potriveşti. Am fost la toate târgurile din Bucureşti. Ştiu unde mi se potriveşte produsul.

Standul Cup&Candle, la primele târguri

Trebuie să spunem şi că taxele de participare la târguri nu sunt deloc mici.

Dacă ar fi să socotesc, la un târg la care nu am fost pentru că nu mi-am permis, în toamnă-iarnă, ar fi trebuit să vând 30 de lumânări doar ca să acopăr taxa.

Și tu cam cât vinzi în felul ăsta?

Am și târguri la care vând 100 de lumânări, dar noi mai facem o greșeală. Noi socotim doar investiția, fără să mai luăm în calcul și timpul pentru că eu când merg la un târg sacrific și timpul băieților. Ei în timpul ăla mănâncă doar mâncare rece, pizza sau alte chestii, a doua zi de târg plâng după mine. Nu mă victimizez sau ceva, dar eu ar trebui să iau în considerare mai multe elemente și să văd dacă chiar merită.

Asta e valabil pentru orice business, până la urmă.

Da. Și mai există și tendința asta, sunt oameni care vin pe la târguri și îmi zic: ”Şi dacă îţi iau 2 ce reducere îmi faci?” Prima tendinţă e să spui că faci reducerea, dar nu e OK. Până la urmă vinzi un produs. Dacă te duci la Zara îl întrebi pe cel de la casă ce reducere îţi face? Nu. OK. Atunci nu-mi cere nici mie reducere. Gândeşte-te un pic, în afară de ceşti noi avem recipiente reciclate. Cineva a luat o sticlă, a tăiat-o, a şlefuit-o manual, a finisat-o, arată ca o sticlă nouă deşi e reciclată şi dai înapoi ceva. Eu am spălat paharul, am luat fitilul, l-am prins, l-am lipit, am luat un parfum, am turnat lumânarea aia, am tăiat fitilul, am împachetat-o şi ţi-o aduc ţie perfectă şi tu vii să-mi ceri reducere.

Aveam această tendinţă la început, recunosc. Lipsa de experienţă, teama că o să plec de la târg fără să vând nimic şi am pierdut şi timpul şi banii. Şi chiar ruşinea – era o ruşine şi o teamă că omul respectiv nu va mai cumpăra niciodată de la mine pentru că nu i-am făcut reducere. Aşa că la început făceam reducere la toată lumea.

În timp m-am mai învăţat, iar acum ai putea să mă numeşti puţin nesimţită pentru că dacă nu ai cumpărat niciodată de la mine, dacă eu te citesc şi ştiu că nu o să fii clientul meu pe termen lung, dacă eşti sceptic şi îmi zici că vând lumânărici şi nu te interesează povestea, dacă tu eşti acolo ca să mă iei peste picior eu prefer să nu-ţi vând. Şi dacă mă întrebi cât costă două, o să-ţi spun 79×2 sau 86×2. Dar astea le-am învăţat foarte greu, în 7 ani, abia acum pot să stau dreaptă la stand şi să spun că ăsta e preţul pe care l-am stabilit. Dacă-ţi convine, bine. Dacă nu, nu.

Mi se pare că din momentul în care ai început să înţelegi că nu trebuie să vinzi cu orice preţ, ai început să vinzi mai mult.

Da, aşa este. Şi ştii de unde m-am inspirat legat de asta? Dacă te uiţi la artiştii bijutieri, cei care au făcut o şcoală de design de bijuterie, îşi stabilesc un preţ şi ăla e. Şi eu am reducere de fidelitate – eu îi zic reducere de prietenie pentru clienţii fideli – pentru oameni care m-au cumpărat de la început şi care au cumpărat şi când aveam doar 2 variante de parfumuri şi un singur recipient, oameni care au fost alături de mine pe tot parcursul. Le-am şi spus că ei vor avea reducere de 10% cât timp o să existe business-ul ăsta.

Eu am avut o perioadă în care am avut produsele cam cu 20% mai scumpe şi apoi ne-am blocat. Ne-am trezit că avem produse pe raft şi nu mai vindeam. E şi o lumânare care se consumă greu. Nu e ceva care să îţi cumperi în fiecare săptămână. O cunoştinţă, specialistă în marketing, mi-a zis să ţin preţul sus. Şi l-am ţinut noi aşa, un pic şi Eugen a zis că decât să stăm cu astea blocate mai bine scădem puţin preţul şi le vindem. La noi totul a fost cu încercări, dar am mers mai departe.

Am avut şi marele noroc că Eugen a crezut foarte tare în business-ul ăsta, mai tare decât mine. Eu am vrut să renunţ de mai multe ori, că mă gândeam că nu am cum să le fac pe toate: lumânări, muncă, copii, blog. E adevărat că în primii 3 ani noi am fost supersezonieri. Vindeam lumânări doar la târgurile din decembrie. Mergeam la 3 târguri şi mai vindeam pe Facebook pentru că aveam în continuare job full-time şi între timp, şi pe David.

David, fiul Oanei

Pentru fiecare produs în parte puneam poză, apoi stăteam pe mesaje cu oamenii care voiau să ştie ce parfum am, cum arde şi aşa mai departe. Mânca foarte mult timp. În 2016 am făcut site, dar eram foarte sceptici. Mă gândeam că nu vrea nimeni să cumpere lumânări ambientale pe care trebuie să le miroşi, să le simţi, să vezi cum funcţionează. Şi am avut o megasurpriză. Cei mai mulţi bani atunci i-am făcut, în noiembrie 2016, când am lansat site-ul. Pe toţi i-am băgat în marfă, dar probabil apreciezi mai mult lucrurile când se întâmplă aşa, cu paşi mici. Eu nici pagina de Facebook nu o întreţineam. Reveneam la ea doar în noiembrie, înainte de târguri.

Ai făcut, practic, toate greşelile de marketing posibile.

Da. Pe toate. Pentru că eu nu mi-am propus să fac un business din asta, ci am zis să fac şi eu nişte bani de facturi, de vacanţă sau să cumpărăm cadouri pentru bunici, de Crăciun.

Şi când s-a făcut switch-ul?

Atunci când am lansat site-ul. Deja stabilisem că nu mă mai întorc la Marie Claire din concediul de maternitate. M-am întors la altă revistă, editor-coordonator, dar am stat destul de puţin. Recunosc că m-am întors pentru că aveam mare nevoie de bani. Eram speriată de ideea de a avea un copil şi cheltuielile care sunt, citeam ca toate mamele toate blogurile alea, de la lista cu ce să te duci la maternitate – îţi trebuia un geamantan întreg. Ţin minte că m-am dus la spovedit înainte de Crăciun şi m-a întrebat preotul ce am pe suflet şi eu am început să plâng şi să-i spun că nu cred că o să am bani să-mi cresc copilul.

Dar am lansat site-ul, David avea un an şi ceva. Am împrumutat nişte bani de la o prietenă şi cu banii ăia am făcut 3 colecţii pe care le-am lansat 3 zile la rând. Am lansat Good Mood, lumânările alea tradiţionale şi Cities. Am făcut noi multe greşeli, dar am făcut şi lucruri bune. Ele sunt catalogate drept lucruri smart, de manual, dar noi nu le-am ştiut. Şi am făcut un boom din ăsta, de vorbea toată lumea despre noi. Am atins 3 tipuri diferite de public şi o săptămână întreagă s-a vorbit despre noi. Bine, în bula noastră, dar era oricum foarte important. După ce am văzut vânzările pe luna aia cu site-ul, ne-am gândit că am putea face lucrul ăsta mai serios.

Dar nici atunci nu am început pentru că au fost colici, puseu de creştere, începutul grădiniţei, semidepresie postnatală, din aia de n-am ieşit din pijamale 3 luni – aveam impresia că dacă există o mamă pe lumea asta care n-o să se descurce, aia sunt eu. Nu mă duceam nicăieri fără copil că dacă se întâmpla ceva şi nu eram eu acolo, alăptat la cerere, dacă îi e foame şi nu sunt eu acolo şi tot tăvălugul ăsta care vine odată cu maternitatea s-a suprapus peste ideea de business. Toată lumea zicea să ne facem un plan de business. Îhî!

Acum avem şi plan de business, că ne-am înscris la tot felul de competiţii la care n-am câştigat niciodată nimic. Ni s-a spus că nu e un business profitabil şi că poate oricine să facă ce facem noi.

Uite că noi chiar facem bani din lumânări. Şi noi niciodată nu am avut infuzie de capital din asta importantă, noi tot timpul am băgat din ce am câştigat. Nici nu avem vreun angajat. Voiam să angajăm acum, dar a venit pandemia asta şi nu era cazul să băgăm pe cineva în casă. Noi chiar am respectat treaba asta cu carantina şi toate regulile.

Că tot a venit vorba, cred că te-a speriat foarte tare perioada asta.

Eram foarte speriată de toată treaba asta pentru că soră-mea locuia în Italia, fix în zonă roşie şi lucrează într-un spital. Pe lângă asta, eu abia începusem workshop-urile. Aveam martie şi aprilie, erau pline cu târguri, workshop-uri corporate. Făcusem unul în iarnă şi toată lumea a vorbit despre el. Toate companiile făcuseră de flori, de altele, dar de lumânări nu mai făcuse nimeni. Toţi au fost foarte încântaţi. Şi am avut şansa să mai facă încă unul, cu o companie mare, cu 60 de oameni şi au fost şi ei superîncântaţi şi mai aveam încă 3 stabilite. Care nu s-au mai întâmplat, evident. Urca valul cu mine. Probabil există un Dumnezeu care zice: „Ţi se urcă la cap chestia asta. Ia, dă-te puţin jos de acolo!”

Aveam programat un workshop chiar atunci când a început nebunia și nu știam ce să fac, dacă să îl mai țin sau nu. Aveam nevoie de bani, îți dai seama. Dar i-am zis lui Eugen că nu pot să fac bani cu orice preț. Nu pot să zic: ”Mi-e milă de Italia” și să le număr morții și apoi, pe pagina de business să vin și să spun ”Diseară vă aștept la workshop.” Așa că l-am anulat. Le-am scris oamenilor și a fost foarte mișto. Cumva se întâmplă ca oamenii care cumpără de la noi, care mă citesc pe blog sau care vin la workshop-urile astea să fie genul ăla de public care zice: ”Nici nu mă așteptam la altceva din partea ta.”

Urma să am și eveniment la Cărturești, stabilisem cum așezăm, să aduc mai multă marfă. Evenimentul trebuia să aibă loc sâmbătă, iar vineri s-a anunțat interzicerea evenimentelor, mai era voie cu 20 sau 50 de persoane, nu mai știu exact. Mi-a fost clar că nu pot să-l mai fac. S-a ridicat problema să merg acolo și să fac live. Cum să mă duc când eu le spun oamenilor #stațiacasă? Am lansat până la urmă live din atelierul meu de acasă.

Eram foarte fericită că în sfârșit aveam logo-ul pe ele. După ce am terminat i-am spus lui Eugen că mă duc să stau cu băieții, nu mă uit în shop că dacă nu se vinde nimic. Și Eugen îmi spune: ”Ai o comandă.” Și eu zic: ”Ce?” Mă gândeam la ce lumânare, dar el îmi spune: ”Toate.” De la 5, când am terminat live-ul și până seara am avut 27 de comenzi, era huge. A doua zi am turnat toată ziua lumânări și din momentul ăla, ori oamenii au stat mai mult acasă ori i-a impresionat faptul că eu le-am zis că trăiesc din business-ul ăsta și le-am spus că mi-e frică, ori din milă deși sper că nu a fost asta, de atunci au venit comenzi în continuu. Noi, în afara perioadei de târguri, suntem destul de liniștiți. Nu avem foarte multe comenzi de martie, când se vând mai mult flori, vindem ceva de Paști, dar noi vindem foarte, foarte bine în decembrie.

Mi-a fost foarte frică. Nu suntem genul ăla de popor care să nu existe să nu aibă în case lumânări parfumate pentru vinul de seară. Nu suntem nici nordicii care au nevoie în permanență de căldură și atunci au peste tot lumânări. Nu suntem nici londonezii care au piață de 3 milioane de lire pe an pe lumânări. Oricât de multă lume mă știe pe mine, dacă oamenii trebuie să renunțe la chestii, vor renunța la cele care nu le trebuie neapărat. Dar nu știu cum, prin ce minune de la Dumnezeu, oamenii au stat mult în casă și au avut nevoie să-și facă un colțișor al lor. Au cumpărat flori, lumânări și cărți.

Iar la noi s-au și așezat lucrurile. Colecția asta trebuia să iasă la începutul anului, dar au fost întârzieri la fabrică și a ieșit abia la începutul lui martie. Și mai ales de Paști toată lumea și-a trimis lumânări cu Iubirea, Dorul, Alintul, Iubirea și cu mesaje superemoționante și foarte mulți dintre cei care au primit ne-au devenit clienți.

Mesajele astea ți-au venit pentru că le simți tu la rândul tău?

Voiam să fac demult niște lumânări cu mesaje, cu niște cuvinte. Am scris pe un caiet ”Ce ne face fericiți?” și am început să răspund cu câte un cuvânt. Le-am scris pe toate articulate cu articol hătărât în timp ce răspundeam, am avut vreo 20 și ceva de cuvinte și Eugen – el este editorul meu și la blog și peste tot, care vine și-mi taie bullshit-ul – a venit și a început să taie. Mi-a lăsat 7 cuvinte și din alea am zis să fac 5, că mi-era că nu le vând.

Pe tine ce te face fericită?

Pe mine mă face fericită uimirea copiilor mei – când nu mă enervează cu toate întrebările pe care le pun. Știi că uneori îți vine să vorbești doar la superlativ despre copii, dar mi se pare OK să acceptăm și că uneori te enervează copiii și vrei să ieși la alergat și chiar dacă nu poți, mai alergi un kilometru că știi că e liniște.

Mă face fericită alintul. Știi, sunt niște cuvinte în care poți să înglobezi o grămadă de amintiri mișto, de bucurii și fericiri pe care le-ai trăit și-n copilărie și pe care le trăiești și acum. Când spun alint spun și alintul de când eram eu mică, inclusiv alintul de când mergeam la bunica și stăteam sub vișin și citeam o carte. Lucruri simple la care poate nu ne mai gândim așa de des.

Mă face fericită gândul că a fost o perioadă în care eram doar eu cu soţul meu şi ne alintam şi mergeam în parc şi beam şampanie cu sticla şi n-aveam nicio grijă.

Mă face fericită bucuria pe care o văd în jur şi nu e vorba doar de bucuria copiilor mei. Poţi să fii bucuros şi fără să ai copii şi nu e nicio problemă.

Mă face fericită dorul. Dorul este preferatul meu şi a fost făcut cu gândul la surorile mele. În afară de toate lucrurile de care ţi-e dor: mi-e dor să fiu mică, să n-am nicio grijă, să n-am rate, dorul ăsta te intrigă: te şi doare, dar îţi şi place.

Oana Botezatu cu Cristian, băiatul cel mic

Eşti printre puţinii oameni care au ceva de spus pe internet şi sunt asumaţi, care nu se teme să vorbească despre lucrurile frumoase, dar şi despre lucrurile grele. Nu te ascunzi.

Asta mi se trage de la faptul că înainte să devin mamă citeam foarte multe bloguri scrise de oameni pe care îi cunoşteam, cu care mă întâlneam şi-i vedeam cât de nefericiţi sunt şi apoi citeam ce roz este totul în jurul meu. Şi am zis: OK, dacă voi scrieţi bullshit-urile astea, eu o să scriu altfel. Poate nu o să le anulez, dar sigur alea nu ajută pe nimeni. Am scris despre faptul că nu sunt o mamă perfectă, am scris despre lucruri reale.

Jurnalism cum ai ajuns să faci?

Eu asta mi-am dorit dintotdeauna. Tata a fost fan Coposu şi un anticomunist covins şi deşi era muncitor la fabrica din Bârlad avea abonament la România Liberă. Era foarte implicat, a fost în sindicat, se lupta să le apere drepturile. Şi mă gândeam când eram mică ce tare ar fi să fiu numele ăla din ziar, că tata zicea mereu: „Ia uite ce bine a scris cutare sau cutare.” El a început să citească Evenimentul Zilei pentru că m-am angajat eu acolo.

Eu am fost mereu genul ăla tocilar, am stat mereu în prima bancă şi mi-am dorit să fiu la fel ca Mihaela, colega mea de bancă.

Ţi-a plăcut sau ţi se spunea acasă?

Ai mei şi-au dorit foarte tare de la noi să învăţăm carte pentru că ei n-au avut şansa să facă o facultate. Mama a fost al 11-lea copil şi n-au mai fost bani de şcoală la ea şi tata a trebuit să renunţe la facultate pentru că a murit tatăl lui şi trebuia să se întoarcă, să aibă grijă de maică-sa şi de fraţii lui. Dar tata are o caligrafie senzaţională. Dacă îmi iau pauză o jumătate de zi nu pot să scriu la fel de frumos ca el şi el a făcut şcoala la ţară, la Iveşti şi nu a făcut cursuri de caligrafie. Mama şi-a dorit să fie pedagog, dar după 2 ani au trebuit să o retragă de la liceu pentru că nu mai aveau bani să o ţină.

Ne-au spus tot timpul că dacă vrem să avem ceva în viaţă trebuie să muncim şi să învăţăm. Nu au pus însă niciodată presiune pe mine. Eu am învăţat de plăcere. Şi am avut şi noroc că am avut aceeaşi colegă de bancă din clasa I până în clasa a XII-a. Noi eram foarte bune prietene, dar ne impulsionam una pe alta să facem şi mai bine.

Oana Botezatu în clasa I

Cum a fost copilăria ta?

A fost foarte mişto. Ai mei mergând în fiecare weekend la ţară s-o ajute pe bunică-mea, eram şi noi mereu acolo. Am fost la scăldat, aveam un maieu pe care l-am legat cu sfoară în faţă şi-n spate ca să port sutien. Am fost fugită la furat de pepeni cu alţi copii şi ne-a prins o ploaie cu furtună şi ne-a salvat de puhoi un nene care era paznic la pepeni.

Am făcut câteva luni şi la grădiniţa de acolo. Şi mă duceam şi făceam schimb: le dădeam pâinea mea cu unt şi marmeladă şi ei îmi dădeau mămăligă prăjită şi unsă cu usturoi. Am fost la prăşit. Mă luau ai mei şi mă lăsau la o umbră acolo, să mă joc cu păpuşi din alea de porumb. Apoi m-au luat şi să prăşesc, dar eu habar n-aveam. Aveam mare nevoie de ajutor că nu aveau bani să plătească oameni.

Am fost la cules de urzici, de bureţi. Eu ştiu ce înseamnă să mănânci mâncare din asta foarte, foarte bună, s-o vezi pe bunică-ta că-ţi face fasole făcăluită de zici că-i la blender făcută şi ea a făcut-o doar cu lingura din lemn.

Mi se pare foarte interesant că tu nu încerci să-ţi ascunzi originile.

Am avut şi eu o perioadă, în liceu, când am suferit puţin că în timp ce colegii mei povesteau de vacanţe sau weekend-uri pe cine ştie unde, eu le petreceam mereu la ţară. Dar a trecut repede. Am reuşit să-mi iau nişte părţi foarte mişto de acolo şi dacă am nevoie mă duc un pic în trecut, acolo şi simt că mi-au prins foarte bine toate lucrurile alea. Eu, dacă rămân fără tot ce am acum, eu nu intru în depresie. Mă ridic, o iau de la capăt, muncesc, fac bani şi trăiesc.

Vorbeam şi cu Eugen, când a venit pandemia, că noi înainte de copii am avut momente când trăiam şi cu 10 lei pe săptămână.

De ce ţi-e dor?

Mi-e dor de o săptămână fără copii, dar nu din asta să mi-i ia cineva şi să mi-i ţină o săptămână. Mi-e dor de momentul ăla de dinainte să am copii când singura noastră grijă era să ne urcăm în maşină şi vedem unde plecăm sau dacă nu aveam bani, ne duceam în parc şi nu ne interesa cât e ceasul sau dacă nu aveam nimic de mâncare sau nu aveam chef să facem, nu mâncam. Sau de momentul când am fost la Vadu şi aveam o pungă cu cereale cu miere, 4 nectarine şi 2 cafele reci pentru o zi întreagă.

Oana Botezatu

Mi-e dor de o perioadă pe care am trăit-o şi simt că am avut prea puţin parte de ea.

Mi-e dor de mama, de surorile mele, de nepoţica mea pe care am văzut-o de la o lună şi un pic şi acum face 7 luni şi a început să mănânce şi pe care nu ştiu dacă o văd vara asta. Normal că mi-e dor de familie. Într-un fel sau altul tuturor ne e dor de familie, chiar dacă ne-au deranjat sau ne-au supărat.

Ce reprezintă Vadu în viaţa voastră?

Este primul loc în care m-a dus pe mine Eugen. Mi-a zis într-o vineri după ce am plecat de la redacţie că mergem la mine, îmi fac bagajele şi mergem la mare. Eram entuziasmată pentru că nu mai trăisem niciodată genul ăsta: fac bagajele şi plec la mare. Mi-a zis că mă aşteaptă la maşină şi i-am zis că e OK, că-mi fac bagajele repede. Doar ştiam şi eu ce-mi trebuie când plec la mare, gen: sandale cu toc, pantofi cu toc, rochie albă cu volane, rochie roşie cu volane, nu ştiu ce cu spatele gol, fustă de nu ştiu care, costum de baie, prosop, pălărie, trusa de farduri, toate într-un troller verde.

Nu mi-a zis că o să stăm la cort, nimic. Noi eram oricum leşinaţi, terminaţi unul după altul, pluteam. Am ajuns noi la mare. Am văzut eu că nu e niciun hotel, dar am zis că mă duce, îmi arată marea şi apoi mă duce şi pe mine la hotel, ca pe un om. Şi el începe şi scoate cortul, umbrele. Eu eram perplexă, dar n-am spus nimic. Se apucă să-mi arate stelele, să-mi vorbească despre ele. La un moment dat îl întreb: „Dar aici dormim?”. Şi mi-a zis că da. Până la urmă n-am dormit că am stat să văd stelele, răsăritul, am avut foarte multă treabă. Şi iată-mă a doua zi cum mă duc spre maşină să-mi iau trollerul. Mi-a fost ruşine să-l dau jos. Mi-am luat de acolo o rochiţă şi ce mai aveam nevoie, am stat desculţă că doar nu eram nebună să-mi iau sandalele cu toc la cherhana.

Acolo ne-am făcut prima poză împreună. Acolo am fost în fiecare an, de mai multe ori. Tot acolo am fost înainte de nuntă, am fost gravidă cu David, cu David foarte mic, cu David mai mare şi cu burtă şi acum cu amândoi. Cumva, Vadu e locul nostru deşi e locul tuturor. E locul la care ne ducem cu foarte mult drag.

Dar din perioada aia de la început, şi acum, dacă mă transpun acolo, eu tot plutesc şi plutesc.

Pe tot parcursul interviului Eugen, soţul Oanei şi cealaltă parte esenţială din business, mai trecea pe la noi. Ne mai aducea ceva de băut, nişte fructe proaspete, mai întreba de o livrare, Oana îi mai spunea una-alta. Deşi nu stăteau unul lângă altul în acel timp sau poate tocmai din acest motiv, păreau ca două jumătăţi care sunt într-o continuă căutare a momentului în care să se reîntregească.

Ce vă mai doriţi?

Oana: Să mergem la Vadu.

Eugen: Eu vreau la munte.

Oana: Eu merg oriunde cu tine.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO