fbpx

Căutare

Share this article

Oana Drăgulinescu este om de televiziune, de comunicare și a fost mintea care a creionat parte din turneele și conceptul Stradivarius atașate lui Alexandru Tomescu.

Acum o știm din campaniile de comunicare pentru Hope and Homes for Children România, pentru Cantus Mundi sau Corul Național Madrigal-Marin Constantin, ori din pasiunea ei pentru vinuri și punerea în pagină a unei istorii fabuloase a vinurilor românești.

Acum conduce Connect Media și pune la cale un Muzeu al Abandonului. Aflați în continuare ce înseamnă această idee și cum va fi pusă în proiect.

Ce știm noi despre tine, pasiunea pentru vinuri, pasiunea pentru muzică, cum le împarți în acest business?

 Oana Drăgulinescu: E o chestiune de echilibru. Cred că fiecare face o alegere la un moment dat, dacă este mai mult vorba de afacere sau mai mult despre un confort sufletesc și mental pe care și-l dăruiește. Eu am ales, de la început, acest confort sufletesc.

Totdeauna, când îmi elaborez un plan de acțiune sau de afaceri, mă gândesc atent dacă subiectul pe care îl tratez este unul cu care rezonez, dacă echipa cu care voi lucra este una pe care o simt compatibilă moral, ideatic și dacă, punând aceste două lucruri în balanță, reușesc să echilibrez și un al treilea aspect, cel pecuniar, adică dacă reușesc sau nu ca la final de an să trag linie și să pot plăti dările, salariile și să pot trăi decent din banii câștigați.

Din fericire, mi se pare că am reușit, în acești mai mult de 10 ani de antreprenoriat, să fac asta. Nu știu dacă am găsit o formulă magică, cert este că am reușit să obțin un echilibru.

Accept realmente doar subiectele unde mă simt confortabil, provocări culturale, sociale. Cât despre vin, pasiunea mea pentru conexiunile pe care acesta le are cu percepția oamenilor despre viață, cu o cultură a locului de unde vine, îmi dau certitudinea că vinul este tot un subiect cultural.

 Aș vrea să îmi spui de ce ai luat decizia să intri în acest tip de antreprenoriat cultural când era atât de simplu să rămâi la TVR și să îți faci treaba, să promovezi într-o zonă confortabilă ceva ce era confortabil pentru tine?

Oana Drăgulinescu: Așa este. De obicei, ne place să ne simțim eroi, dar adevărul este că viața ne împinge către niște alegeri pe care le acceptăm sau nu.

Începutul meu în televiziune a fost, ca al tuturor, pornit din pasiune. Știu foarte puțini oameni nepasionați de munca lor, o dată ce au ajuns în televiziune. E un microb.

După un număr de ani de lucru în televiziune, cred că vreo 10, mi-am dat seama la un moment dat că mecanismul în care mă aflam, acela editorial, al deciziilor de rating, planurile financiare ale trustului în care lucram îmi limitau foarte mult alegerile. Iar aici ajung la ce spuneam mai devreme: antreprenoriatul îți oferă această libertate de a decide, dar și riscul de a alege ce carte joci. Nu este o alegere simplă, pentru maniera în care selectez clienții și subiectele pe care le tratez, se va simți în balanța financiară. La final de an niciodată nu voi avea, probabil, succesul financiar al cuiva care comunică orice alt subiect în care eu nu cred. Problema este că dacă eu nu cred în el, nici nu îl pot vinde.

Oana Drăgulinescu, Victor Rebengiuc și Robert Ion, Hope and Homes for Children

Așa că am preferat să las siguranța unui job, care era plătit chiar peste medie în România, la vremea aceea, pentru a putea să fac acestei alegeri, să pot să spun la un moment dat că mă retrag, fiindcă parteneriatul respectiv nu mă mai reprezintă.

Deci tu, de fapt, ai ales un alt tip de confort cum ar veni. Zi-mi care a fost primul proiect cu care ieșit din TVR și cum s-a simțit succesul?

Oana Drăgulinescu: Înainte de a-ți răspunde aș vrea să mai spun ceva: am ales un alt tip de confort dar și un alt tip de stres, fiindcă la finalul zilei eu am responsabilitatea unor angajați cu familii de întreținut. Ca angajat al unui trust media puteam să las totul oricând aveam nevoie să intru în concediu medical; era dreptul meu legal. Ca antreprenor nu ai această libertate.

Chiar zilele acestea am avut o situație de criză, iar eu am fost prima care s-a trezit la 5:00 dimineața să facă baza planului de criză, fiindcă este responsabilitatea mea, ca lider al acestui grup: să am grijă de confortul clientului, de cel al colegilor mei și de eficiența business-ului.

Dar dacă mă întorc la întrebarea ta, aș zice că lucrurile nu au fost atât de bine separate. Primul succes a venit când încă eram angajată TVR  și a fost un punct important în viața mea, colaborarea cu Alexandru Tomescu, un om fabulos, care cred că rămâne un reper de profesionalism, de creativitate și de opțiune de a face lucrurile la cu totul alt nivel.

Pe Alexandru îl știam din istoria mea personală, fiindcă eu am studiat întâi muzică. Am fost colegi, apoi l-am întâlnit din perspectiva jurnalistului specializat în proiecte culturale, iar el era un muzician în plină ascensiune, pentru ca apoi să decidem să lucrăm împreună în proiectul Stradivarius.

Oana Drăgulinescu, Marius Manole și Gabriel Scîrleț

Am lucrat împreună în proiecte creative la care nu cred că vom mai ajunge vreodată, fiindcă atunci aveam un curaj nebunesc, să facem niște lucruri care nu se mai făcuseră vreodată în România și care probabil nici nu se vor mai face: spectacole cu piese de teatru atașate, o veritabilă piesă de teatru construită pentru muzica interpretată de Alexandru sau proiecte video construite pentru muzica lui Alexandru, niște succese, o spun cu mândrie, încă neatinse de nimeni altcineva în România. Să ai sold out la 3.000 de CD-uri și DVD-uri în trei luni de zile nu s-a întâmplat până acum, în zona muzicii clasice, în spațiul românesc. Și mă bucur enorm că le-am trăit împreună.

Cum se simte asta, având în vedere că pui în acest succes și multe dificultăți care, de regulă, nu se văd și nu se povestesc dar și multă schimbare pe care o provoci în publicul tău?

Oana Drăgulinescu: Eu am o relație foarte prietenoasă cu dificultatea. Cred că totul este dificil pe lumea asta, până și a te ridica de pe canapea. Când bebelușul face primii pași, nu-și pune problema dacă e dificil sau nu să se ridice, ci pornește pur și simplu, repetând de mii de ori mișcarea, până iese. Dacă s-ar gândi la efort, nu ar mai încerca.

Nu am câștigat nimic în viață cu ușurință, nu sunt vreo norocoasă; nu am primit de la părinții mei o casă, o mașină sau vreun job; dar îmi place foarte mult să muncesc, iar asta îmi aduce o mare satisfacție.

Da, sunt lucruri foarte dificile cele pe care le-am făcut noi, iar aceste puncte de marcaj sunt importante pentru o întreagă generație. Dacă există aceste proiecte culturale, există fiindcă niște „nebuni” au avut curajul să facă pentru prima oară ceva nemaifăcut. Iar Alexandru a fost unul dintre acești oameni.

Oana Drăgulinescu și Alexandru Tomescu

Cum s-a încheiat proiectul cu Alexandru?

Oana Drăgulinescu: Proiectul cu Alexandru nu s-a încheiat, iar, între timp, Alexandru a devenit realmente o instituție. Asta ne-am și dorit. Ne-am „cățărat” pe forța brandului Stradivarius și am repoziționat brandul Alexandru Tomescu, care acum este de sine stătător și care creează în continuare o număr impresionant de evenimente. El avea nevoie de o echipă permanentă pe care și-a format-o, colaborăm în continuare pe lucrurile care ne-au unit de la început, adică responsabilitatea socială, pe care, recunosc, am învățat-o foarte frumos de la Alexandru, care în fiecare ediție sau turneu Stradivarius prelua câte o altă cauză socială, căreia îi dedica respectivul eveniment. Așa am ajuns să cunosc cauzele hipoacuzicilor sau ale nevăzătorilor, de pildă.

Din exterior s-a simțit trecerea ta de la tot ce însemna brandul Alexandru Tomescu către charity, HHC, apoi către vinuri. Cum o vezi tu? Ca o evoluție personală, ca pe o explorare sau cum?

Oana Drăgulinescu: Este și o evoluție personală. În România, proiectele culturale de așa anvergură sunt foarte complicate. Adică, dacă nu există un om de rigoarea lui Alexandru și de partea cealaltă a baricadei, este foarte greu să faci ce făceam noi atunci: impresariat, construcție de brand, de proiecte culturale fără precedent.

A fost și o evoluție personală, fiindcă am putut să mă ocup și mai mult de proiectele sociale, nu doar de cele culturale și continuu să lucrez în proiecte culturale, în sensul în care acum coordonez comunicarea Corului Național Madrigal sau proiectul Cantus Mundi.

Și nu doar atât. În urmă cu patru ani am lucrat la prima carte a vinurilor românești care era, mai degrabă, o mapare a unei istorii fabuloase pe care România o are în privința producției de vinuri.

Este o foarte frumoasă filozofie în spatele vinurilor, care cred că poate fi scalată, fiindcă un vin de calitate se naște dintr-o viță de vie care suferă. Adică, dacă via are exces de apă sau prea mulți nutrienți, va dezvolta struguri mulți, dar cu puțină aromă și subtilitate. Vinul bun, cel pe care îl căutăm noi, vine dintr-un sol nu prea bogat și din multă muncă a viei de a se coace. Așa se întâmplă și cu celelalte proiecte culturale sau sociale.

Oana Drăgulinescu, Connect Media

Hai să dăm timpul înapoi și să ne gândim așa: dacă te-aș întreba de ce ai ales tu să faci studii muzicale ce mi-ai spune?

Oana Drăgulinescu:  Nu știu cât poți alege conștient la vârsta la care am început eu, la 6 ani, pianul. Dar ai mei cred că erau exasperați de cât de mult cântam și mă maimuțăream prin casă, așa încât m-au dus la școala de muzică.

Muzica însă, trebuie spus, înseamnă foarte multă muncă. Și eu, și colegii mei, în perioada adolescenței, studiam câte 6-7 ore pe zi, pe lângă obligațiile școlii, care era și ea destul de serioasă, plus alte interese pe care le mai aveam noi.

Tinerii care studiau muzica nu aveau o viață socială. Noi ieșeam afară doar în vacanțe, fiindcă în rest aveam un program strict. Eu, de pildă, am avut agendă de prin clasa a V-a și nu aș fi putut fără ea, fiindcă programul era foarte încărcat.

E drept că nu e opțiunea ta să începi muzica la 6 ani, dar de la 12 ani poți să alegi să te lași de muzică. Tu nu ai făcut-o. De ce?

Oana Drăgulinescu:  Cred că este un amestec de încăpățânare și alegere conștientă a renunțării. Personalitatea mea mă face să rămân mult timp pe un traseu și să încerc sub toate formele să realizez proiectul.

Ulterior, viața mi-a demonstrat că este în regulă uneori să alegi să ieși, fără zbateri suplimentare.

Oana Drăgulinescu

Dă-mi un exemplu în care ai învățat asta?

Oana Drăgulinescu:  Am învățat-o în clasa a XI-a, când m-am întrebat serios dacă, dincolo de frenezia în care intrasem, cu concursuri, examene, studiu, competiții, mă văd făcând asta toată viața.

Maniera în care am formulat are legătură cu bunica mea, o femeie foarte riguroasă, care m-a învățat multe în această lume, dar un lucru îmi rămâne clar de la ea: în viață, să fii cel mai bun în ce faci.

Or, eu nu m-am văzut făcând asta toată viața; expunerea pe scenă, în fața publicului, nu-mi dădea deloc confort. Mă simt mult mai bine în spatele întregului concert sau eveniment, omul de la butoane.

Povestește-mi despre bunica ta!

Oana Drăgulinescu: Bunica găsise un echilibru extraordinar în a îmbina munca ei cu familia. Iar dacă vorbim despre înclinația mea de a mă implica în proiecte sociale, aș zice că bunica era un om care ajuta foarte mult, păstrând în același timp acest echilibru, în ideea că dacă tu ai liniște și stabilitate poți dărui și celorlalți.

Bunica era foarte responsabilă, iar pentru mine asta a venit ca o lecție: e important ca tu să te poți baza pe ceilalți, iar ceilalți pe tine.

De ce, dintre toți oamenii din această lume, ai ales ca lecțiile ei să devină importante pentru tine?

Oana Drăgulinescu:  Poate și pentru că bunica a fost foarte prezentă în viața mea în anii de formare. Părinții mei erau prezenți și ei, dar munceau foarte mult și nu erau în fiecare zi alături de mine.

Cum o chema?

Oana Drăgulinescu:  O chema Niculina și eu îi spuneam mama. Iar la un moment dat a fost o confuzie, fiindcă și mamei tot așa îi spuneam. În cele din urmă sufletul le-a lămurit fiecăreia locul.

Oana, împreună cu bunicii ei

Când ai simțit că e mândră de tine?

Oana Drăgulinescu:  Până la sfârșit. Noi am avut o iubire total lipsită de zorzoane. Era o iubire necondiționată, știam amândouă asta, fără demonstrații ostentative. În ultimele clipe nu mai putea vorbi, dar simțeam că vine dinspre ea o dragoste infinită. O simt și acum.

De ce ai transformat Quartz Media în Connect Media?

Oana Drăgulinescu:  Exista o confuzie. Eu am creat agenția împreună cu Radu Drăgulinescu, fostul meu soț. Quartz Media era proiectul lui, dar am funcționat împreună sub același brand. Connect Media există de aproape 10 ani, dar nu l-am folosit ca brand public. Am constatat că există această confuzie de brand, care ne onorează pe amândoi, pentru că facem proiecte de calitate, dar nu ar fi corect să continuăm așa, pentru niciunul dintre noi.

Pe scurt, Connect Media este doar un nume nou, proiectul fiind amplu și cu vechime, iar activitatea noastră se realizează cu aceeași echipă. Nu s-a schimbat nimic în esență.

Care sunt proiectele pe care le plănuiți?

Oana Drăgulinescu:  Noi lucrăm de un an de zile de la distanță și, în această formulă, am reușit să ne păstrăm o echipă foarte unită. Împreună cu colegii mei am decis să ne implicăm mai mult în proiecte sociale și aș vrea să creăm un Muzeu al abandonului.

Lucrăm de 10 ani cu povești ale copiilor abandonați și ne-am gândit că această comunitate a celor zeci de mii de copii duce lipsă de rădăcini. Știi vorba aia românească? Tu al cui ești? Ei bine, acești copii nu pot răspunde acestei întrebări. Poate reușim să facem această trasabilitate afectivă.

Mi-au ajuns în mâini tot felul de obiecte și povești și ne-am gândit că ar merita să le punem într-un context curatorial și poate să facem o expoziție în care să putem povesti despre acest sentiment de abandon pe care cred că fiecare l-a resimțit la un moment dat.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO