Anna Ungureanu, mâna de fier în mănușă de catifea de la conducerea corului Madrigal - LIFE.ro
Sari la conținut

Anna Ungureanu este de 9 ani conducătoarea celui mai celebru cor al nostru, Corul Național de Cameră “Madrigal – Marin Constantin”.

Anna vine din orașul Sfântu Gheorghe, dintr-o familie în care există și acum niște trompete, acordeoane, piane sau clarinete. Ea s-a format ca violonist și s-a bucurat 22 de ani de instrumentul despre care spune că i-a fost și confident, și prieten și partener atunci când viața și oamenii păreau că nu mai au soluții pentru problemele ei.

Iar într-o zi, când era studentă la Conservatorul din București și se specializa în dirijat cor academic, a primit invitația de a ajuta membrii corului Madrigal să traducă și să interpreteze o piesă în limba maghiară.

Era o zi de iunie, acum 18 ani. Două săptămâni mai târziu a ajuns cu Madrigalul în orașul ei natal, iar maestrul Marin Constantin a ținut un discurs reverențios despre pasiunea și talentul ei, apoi a invitat-o, în fața profesorilor ei, a părinților și a celor mai dragi oameni, să dirijeze corul care a făcut vâlvă ani de zile în România și în străinătate.

De atunci, Anna nu a mai părăsit niciodată Madrigalul.

Cum  a fost momentul când ați realizat că veți deveni dirijoarea celui mai renumit cor din România, Madrigal?

Acum, când mă întrebați, îmi vine în minte parabola broaștei din oala cu apă călduță, care nu-și mai dă seama de ce i se întâmplă, pe măsură ce apa se face mai fierbinte, și nu sare la timp cât să se salveze.

Nu știu de ce mi-a venit în minte această situație, cert este că nu am realizat că dirijez Madrigalul decât când se întâmpla asta deja de ceva vreme. Asta nu înseamnă că nu îmi doream foarte mult.

Prima dată am fost solicitată de prietenii mei, care atunci erau noii madrigaliști, iar noi eram toți studenți la Conservator, să traduc o piesă din limba maghiară, fiindcă știau că eu sunt vorbitoare nativă. M-am întors și, pentru că eram deja studentă la dirijat coral, academic la Universitatea de Muzică din București, am putut că fac mai mult decât o traducere, ci să și lucrez cu ei într-o viziune totală, dirijorală. Nu mi-am dorit acest lucru, ci pur și simplu s-a întâmplat.

Decizia de a merge mai departe a aparținut maestrului Marin Constantin, iar asta s-a întâmplat atunci, în ziua aceea. Colegii mei i-au povestit cât de bine s-au simțit cu metoda mea de lucru, maestrul a dorit să mă cunoască, iar de a doua zi, undeva în luna iunie 2002, eu nu am mai părăsit niciodată corul Madrigal.

Am fost mai întâi învățăcelul corului și coristul din Madrigal, apoi am rămas coristul și dirijorul și am devenit apoi dirijor pe deplin din 2014.

 Dacă facem niște calcule, pare un anagajament ca o căsnicie!

Până acum viața personală mi s-a împletit complet cu viața de dirijor, într-un angajament total. Fiul meu, Daniel, mă întreba de curând: „mami, tu când mai pleci în turneu, să știu când mai rămân doar eu cu tati acasă?”. Iar aceste cuvinte m-au pus puțin pe gânduri, fiindcă dacă este să vorbim despre sacrificii, acesta ar fi: să nu reușesc să îmi rezerv tot timpul liber familiei.

Anna Ungureanu, alături de fiul ei

De câte ori a stat Daniel în spate, între spectatori și cum vă influențează acest lucru?

De fiecare dată, la concertele mari, cele de Crăciun sau de Paște, acum a fost și la concertul Madrigal cântă copiilor, în amfiteatrul Mihai Eminescu, unde desfășurăm o serie de concerte estivale. El îmi stă „în spate”, la fel ca și soțul meu, ori de câte ori se poate și este în București. Iar asta este o mare bucurie pentru mine. Mai ales că îmi spune foarte direct și sincer ce a simțit și a gândit în timpul concertului.

El cântă?

Cântă, da. Este foarte talentat. A învățat singur să cânte la pian, citește partituri, cântă la chitară și la tobe, dar am sentimentul că se simte mai în largul său cu dansul.

Eu îi respect ritmul după care vrea să învețe toate aceste elemente, mă abțin să îi impun ritmul meu, altfel ar fi fost dirijor deja. (râde)

Soțul dumneavoastră cum se împacă în această idee, de a vă împărți cu Madrigalul?

Soțul meu este antreprenor, nu are legătură profesională cu muzica și mă bucur foarte mult de asta fiindcă nu cred că am fi avut loc în casă amândoi în căutările noastre artistice.

Dar el este un ascultător de muzică bună și, la fel ca Daniel, este autodidact la pian.

Ne-am întâlnit la o petrecere în studenție și în primii ani de colaborare ai mei cu Madrigalul mă aștepta ore întregi după ce terminam repetițiile, până când terminam de vorbit cu maestrul. Fiindcă în fiecare zi, după repetiții, când maestrul nu era prezent, îl sunam și detaliam fiecare nuanță, voia să știe fiecare abordare a mea în detaliu, soluțiile pe care le găseam la diferite situații muzicale din partituri.

Soțul meu rămânea în mașină și mă aștepta uneori și 3 ore, până pe la 10.00, 11.00 noaptea, când terminam de vorbit cu maestrul meu.

Așadar, răbdarea soțului meu a fost forma lui de a-și arăta „fidelitatea” față de Madrigal și față de dorința mea de a fi în acest proiect.

Exact acesta este riscul, când ai două „căsnicii”. Angajamenutl emoțional este atât de mare în amândouă încât e greu să alegi care este mai important. Cum faceți?

Sigur că mi-aș dori ca ziua să aibă 48 de ore, dar știu sigur că nu doar eu vreau asta.

Ce pot să spun este că am avut norocul, sau Dumnezeu a vrut așa, ori este ceea ce au visat și plănuit pentru mine mama și bunica, cert este că sunt înconjurată de oameni în familia mea care consideră că Madrigalul este și al lor, și ei sunt parte din acest cor. Așa încât deplasările mele dese și destul de lungi sunt luate complet fără resentimente și văzute în lumina lor naturală, firească.

Nu simțim că am sacrificat ceva.

Anna Ungureanu, dirijoarea corului Madrigal

Când ați decis să deveniți dirijor și de ce așa, de ce nu solist, instrumentist?

Eu am fost violonistă 22 de ani, asta înseamnă că am mâncat vioara pe pâine: 3-4 ore pe zi am studiat acest instrument, fără să iau în calcul celelalte studii necesare la școală. Iar asta a fost o bucurie pentru mine.

De ce vioară?

Nu știu, pentru că părinții au decis asta pentru mine, la 6 ani, când am mers prima dată la cursurile de muzică. Dar mi-a fost foarte bine și nu am protestat.

Chiar niciodată? Fiindcă studiul zilnic poate deveni sâcâitor pentru un copil, nu?

Nu. Iar dacă mă gândesc acum mai bine, realizez că în copilăria mea ziua chiar avea 48 de ore, altfel nu-mi dau seama cum de făceam două școli: una normală, ca toți copiii, iar a doua muzicală, care venea cu foarte multe teste. Așa încât literalmente stăteam de dimineață până seara la școală.

Dar este asumat acest lucru și nu devine o corvoadă, fiindcă muzica este o pasiune prin care te descoperi pe tine, iar toate aceste descoperiri ajută.

La 14 ani, când eram în plină perioadă de adolescență tulbure, în care copilul se transforma în domnișoară, în anii aceia deloc ușori vioara m-a ascultat de fiecare dată.

Ea a fost sprijinul meu: acolo puteam plânge, acolo puteam visa, în timp ce exersam. Vioara este chiar un partener foarte bun și un confident extraordinar.

V-a trădat vreodată?

Niciodată. O am și acum, este o vioară de meșter, un instrument pe care tata a dat un întreg salariu.

Anna Ungureanu în prima orchestră, în care a fost prim-violonist

Cine cânta în familia dumneavoastră?

Mama cântă și acum în cor, de două ori pe săptămână, în orașul Sfântu Gheorghe; are o voce puternică, superbă.

Tatăl meu cânta la saxofon și avea o voce de bariton foarte caldă, la care și acum mă raportez când vreau să obțin o culoare specială sau o lejeritate vocală.

El mergea la tot felul de evenimente, nunți, botezuri și alte aniversări, cum se făceau în anii 80 și tot timpul aveam casa plină de instrumente muzicale. Pentru că locuiam la parter, la noi acasă se vărsau instrumentele bandului, de la microfon, stative și până la tobe.

Deci era absolut normal, mai ales că aveam și un pic de talent moștenit de la bunici și părinți, să merg într-o direcție muzicală, și eu, și sora mea. Iar după mine toate verișoarele.

În casa noastră toate întâlnirile de familie sfârșeau cu dans și muzică, iar pentru asta se foloseau toate instrumentele pe care le găseam în casă. Chiar acum câteva săptămâni i-am sărbătorit pe bunicii mei, care au trecut de 80 de ani, și la fel s-a întâmplat: a răsunat muzica de la cele 4 instrumente pe care le-am găsit în casă.

Dacă aș veni acum la dvs în casă ce instrumente aș găsi?

Vioară, pian. La bunicii mei mai sunt două trompete, un clarinet și un acordeon. Nu au legătură una cu cealaltă, dar toată lumea, la nivel de amator, cântă.

Poate pare un clișeu, ca un dirijor să pornească dintr-o familie de muzicieni, dar cred că acest lucru facilitează ambiția și iubirea unui copil pentru sunet.

Dacă ne întoarcem la întrebarea de mai devreme, de ce am devenit dirijor, răspunsul are legătură cu faptul că am făcut atâția ani vioară, iar în liceu, împreună cu colegii mei, am decis în clasa a IX-a, împreună cu profesorul nostru de muzică de cameră, să alcătuim o mică orchestră, în care eu aveam rolul de prim-violonist, concert-maestru, adică un suplinitor sau un mare ajutor al dirijorului. El preia o mare parte din intențiile de a conduce colegii lui.

De atunci, în liceul meu din Sfântu Gheorghe funcționează neîntrerupt această orchestră. Între timp a mai apărut una.

Dacă mă gândesc bine la acei ani, am realizat că nu am văzut niciodată rostul de a cânta singură pe scenă, cred că îmi era și un pic teamă de asta, însă mă simțeam bine în echipă, pe care eventual să o și ghidez muzical.

Anna Ungureanu, în concertul „Madrigal cântă copiilor”

Deci ideea de a dirija a apărut și s-a conturat în anii liceului, iar dorința a continuat și în timpul facultății, unde desigur am fost concert-maestru al orchestrei.

În acest context cred că m-a văzut profesorul meu, Dan Mihai Goia, dirijorul Corului Academic Radio, că-mi sclipeau ochii când făceam exerciții de dirijat, mai ales cu corul. Iar experiența cred că i-a spus ceva în acest sens și l-a convins să insiste și să mă îndrume ca în anul III să merg la concursul de dirijat coral academic.

Apoi am colaborat cu maestrul Petre Crăciun, ca finalmente să ajung în preajma maestrului Marin Constantin, iar alături de el am stat zi de zi, vorbind, lucrând și simțind muzica, privind și ascultând muzica Madrigalului său, timp în care m-am dezvoltat, fără să știu, precum broasca din parabola de mai devreme că pentru acest drum foarte serios mă pregăteam.

Cu ce așteptări ați început această muncă alături de Mardigal și de maestrul Marin Constantin?

Aș folosi tot o parabolă aici. Gândiți-vă la un gândăcel lângă un elefant, care, pentru că stă foarte aproape, nu îl vede la adevărata lui dimensiune. Așa am trăit și eu în preajma maestrului Marin Constantin, neînțelegându-i dimensiunea reală.

Dar pentru că am lucrat alături de el și de cor, am reușit să parcurg acei ani și să îi descopăr, pe el și pe toți membrii corului dincolo de cine sunt ei, să le înțeleg viziunea, dorința, sentimentele lor.

Am fost primită, ca orice nou venită cu rezerva firească, am fost pusă la încercare, la fel ca toți discipolii care au ajuns acolo ca și mine. Iar maestrul ne testa continuu: personalitatea, nivelul de educație, cultura, sensibilitatea, relația cu familiile noastre. Maestrul avea o relație specială cu mama dânsului și asta făcea ca să dea o atenție anume și relațiilor noastre cu familiile.

Dați-mi două exemple de astfel de teste!

Primul test a fost cu Matona, mia cara, o piesă renascentistă celebră care, în România, se confundă cu Madrigalul. Eu auzisem o dată piesa dar nu eram familiarizată cu partitura. Cu toate astea, la una dintre primele întâlniri cu corul, maestrul mi-a spus să dirijez.

Am înțeles foarte repede că, în fața acestor genii, dacă spui o singură dată că nu știi sau că nu poți, a doua șansă nu mai există. Instinctul îmi spunea să încerc, chiar dacă eu habar nu aveam cum arăta partitura. Știam o strofă și un referen, dar nu știam de pildă câte strofe avea piesa.

Îmi amintesc că m-am dus în fața corului și ei își doreau foarte tare să colabărăm și să mă ajute, iar sprijinul colegial între membrii corului înseamnă enorm așa că am început să dirijez.

Vorba vine! Mai degrabă mișcam mâinile în timp ce ei cântau. (râde)

La un moment dat îi întrebam câte strofe mai sunt, iar ei îmi răspundeau din ochi sau din degete că mai erau două sau trei.

Am dus la capăt piesa, cred că am trecut testul, chiar dacă pentru el era evident că nu știam partitura deloc. Dar cred că a apreciat acest curaj, de care ai nevoie, ca și de un pic de nebunie în artă.

Aceea însă a fost o lecție pentru mine, fiindcă apoi niciodată nu mi s-a mai întâmplat să merg la cor nepregătită, chiar dacă nu era rolul meu să cânt. Atunci am cerut tot repertoriul și am încercat să mă familiarizez cât mai repede cu fiecare partitură.

Mai vreau un exemplu!

Eram într-o zi la maestru acasă, numai noi doi, cu partiturile pe celebra masă din mozaic, primită cadou de maestru de la un admirator, care a ales să reprezinte în plăci de mozaic întregul cor Madrigal.

Acolo lucram noi, studiam partituri. Și la un moement dat maestrul meu mi-a zis: „acum tu cânți, iar eu te dirijez!”

Felul în care a abordat actul dirijoral pe mine m-a fascinat. Nu a dirijat cu mâinile, iar toată intenția lui sensibilă a venit doar din expresia chipului.  Asta făcea și cu Madrigalul, era o comunicare non-verbală între ochii lui și sufletele celor cu care colabora. Din acest motiv este foarte greu de descris relația cu geniul Marin Constantin.

Anna Ungureanu și maestrul ei, Marin Constantin

Brâncuși zicea despre relația lui cu Rodin: „nimic nu crește la umbra copacilor falnici!” Pare foarte greu să te dezvolți în preajma personalităților copleșitoare. Nu credeți?

Eu aș zice că dimpotrivă, m-a fascinat.

Pentru mine, întâlnirea cu maestrul meu a fost cheia magică ce mi-a dat voie să deschid uși despre care nu știam că există.

Nu aș folosi cuvântul „greu”, nici în cazul meu, nici al celor care au mai colaborat cu dânsul. Nu a fost o greutate, ci a fost mereu o admirație și revelația că se poate și așa, fiindcă maestrul te ducea în anumite sensuri muzicale și în trăiri umane de care tu nici nu știai că ești capabil. Or, să descoperi despre tine alte și alte valențe și să aduci părți din sufletul tău în fața publicului, acestea sunt descoperiri magice.

În preajma maestrului meu mă simțeam mereu fermecată.

În ce context ați ajuns în această colaborare cu Madrigalul?

Era o deschidere a maestrului să lucreze cu studenți. Pentru foarte puțini, este adevărat. Am păstrat și acum această tradiție și o dată sau de două ori pe an avem studenți care vin și cântă în cor.

Atunci însă eram 4 studenți la dirijat care am devenit discipolii dânsului.

Când am ajuns eu, am și rămas acolo, iar peste un an am fost angajată. Dar până atunci, am activat ca orice alt corist, iar din când în când făceam repetițiile de dinaintea concertelor.

Iar momentul în care maestrul a găsit oportun să mă încurajeze să dirijez a fost la puțin timp după ce am venit să le traduc piesa și să îi ajut puțin la interpretare.

S-a întâmplat când Madrigalul a ajuns în orașul meu natal, la Sfântu Gheorghe, iar pe mine m-a invitat maestrul să îi însoțesc.

Înainte cu 15 minute de concert, doamna Sanda, mâna dreaptă a maestrului, o femeie exraodinară, a venit să îmi dea rochia. Celebrele rochii baroc ale membrelor corului Madrigal.

Anna Ungureanu în Madrigal

Eu am fost uimită de acest lucru. Cred că aveam două săptămâni de când venisem în cor.

Atunci am aflat că eu voi dirija piesa în limba maghiară, asupra căreia lucrasem împreună cu corul.

Maestrul a ținut un scurt discurs care pe mine m-a pus într-o lumină, în niște reflectoare de-a dreptul, pe care cred că la acel moment nu le meritam dar care și astăzi îmi luminează calea, în fața spectatorilor printre care se aflau și părinții mei, profesorii de la liceu și toți mai marii orașului cărora le cântasem atâția ani la rând. Acum toți erau mândri de mine că am revenit cu Madrigalul.

Era prima oară când ne întâlneam pe scenă, față în față, eu și maestrul meu, iar privirea de la final, când mi-a spus din ochi că am făcut bine, că mi-am dus misiunea la bun sfârșit a fost ceva ce nu voi uita niciodată.

Am apreciat foarte mult că dincolo de personalitatea sa imensă și de geniul său, a dat o șansă unor oameni foarte la început în cariera lor, așa cum am fost eu.

Ce s-a întâmplat cu ceilalți discipoli?

Unii dintre ei sunt în Madrigal, alții sunt profesori universitari și dirijează coruri; toți sunt foarte, foarte bine pregătiți.

Toți au abilități dirijorale excepționale și cred că pe noi toți ne-a marcat lucrul alături de maestrul Marin Constantin și cu un intrument atât de valoros, cum este corul Madrigal.

Dacă grupul este deja închegat, corul știe exact partitura, oamenii sunt pregătiți, ai zice că dirijorul ar rămâne fără obiectul muncii. Nu credeți?

De obicei, dirijorul vine cu un bagaj de experiențe care îi permit să găsească soluții diferite, dar în egală măsură îi permit să schimbe chiar dacă el, cu doar o zi înainte, credea altceva. În artă asta este frumusețea, să descoperi în fiecare zi noi dimensiuni.

Dirijorul stă cu mintea și cu sufletul deschis să culeagă tot ce vine spre el, dar în același timp caută și studiază el singur.

Ce rol are dirijorul într-un organism în care toată lumea știe ce are de făcut? Vă răspund și eu cu o întrebare: după dorința cărui solist ne vom ghida? Sunt 30 de artiști foarte bine pregătiți, deci 30 de viziuni în cor. Și fiecare are dreptul să își impună propria viziune După care ne ghidăm? Cine ne dictează tempo-ul? Cine ne dictează dinamica sau frazarea?

Ce se întâmplă când au în față un dirijor? Cu bunăvoință și cu dragoste pentru artă, soliștii cedează parte din dorințele lor, din ego-ul lor, cu încrederea că dirijorul va putea să realizeze o sonoritate singulară, unitară și poate personală, dar care să le fie tututor un adevăr și să simtă fiecare că a contribuit la ea în așa măsură încât să fie fericiți la final.

Anna Ungureanu, coordonatoarea corului Madrigal

De câte ori v-ați gândit să vă dați demisia?

Niciodată nu m-am gândit la asta. Pandemia ne-a blocat, ne-a ținut acasă o vreme, și tocmai atunci vorbeam cu colegii mei, iar mulți au fost de acord cu mine că și dacă nu ne-ar plăti cineva, am face cu aceeași pasiune și dăruire ce facem acum.

Greutăți vin, fiindcă este un organism dinamic, cu mulți oameni, cu multe dorințe și ego-uri. Intri în acest rol știind că vei fi și tată, și mamă, și psiholog, și pedagog, și muzician, și cântăreț, și frate, și soră, și prietenă, dar câteodată și adversar în opinii.

Ideea e să găsești soluții pentru fiecare situație complicată, să ții o mână de fier într-o mănușă de catifea, nu să dai bir cu fugiții fiindcă ți-ai imaginat că totul va fi lapte și miere. Iar după ce găsim soluții, suntem și mai sudați, ca într-o familie. Deci cred că aceste obstacole sunt bine venite.

Cât de complicată este munca de dirijor?

La fel ca orice profesie pe care o faci cu pasiune, nu se termină niciodată: cu ea te culci, cu ea te trezești. În cazul meu, te culci și te trezești cu piesele pe care le studiezi.

În noi muzica este încontinuu.

Este însă foarte important să ai un plan, un ritm de muncă, fiindcă dacă totul ar fi haotic nu ai mai putea duce partituri întregi în concerte.

Pentru noi, muzicienii, această muncă și pasiune se traduc într-o căutare continuă a sensurilor pentru ca să poți fi atât de liber într-o piesă încât să poți găsi sensurile și dimensiunile noi ale ei.

Dacă noi nu mai suntem aceiași de la o secundă la alta, cum ar putea fi interpretarea noastră neschimbată?

Care este scopul suprem? Ce vă doriți, cu ce rămâneți?

Nu am un singur scop. Ci doar bucuria și mulțumirea că pot trăi ce trăiesc.

Acum am pus bazele, împreună cu maestrul Ion Marin și cu câțiva colegi, proiectului național Cantus Mundi, devenit program național prin hotărîre de guvern, prin care putem da ocazia tuturor copiilor, indiferent din ce zonă sunt, să cânte împreună, iar prin asta să descopere că ei sunt egali. Este, credem noi, baza unei societăți mature, în care toată lumea să simtă că are aceași șansă chiar dacă nu pornește în viață de pe aceleași poziții.

Scopul suprem este să am acea energie, putere și împreună cu colegii mei, să deschiem poarta artei către cât mai mulți oameni care, astfel să se descopere pe ei înșiși. Noi nu facem pentru noi ceea ce facem.

În artă scopul nu este să fii fericit. Asta vine oricum, de la public: admirația, bucuria, energia senzațională a mulțumirilor lor.

Scopul este să facem lumea mai fericită prin simplul fapt de a le arăta niște căi prin arta noastră.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora