Life StoriesMusic
Processed with VSCO with m5 preset
Life StoriesMusic
Drumul unei artiste: în copilărie dădea concerte în ogradă; când a mai crescut a pus o piesă pe Youtube; când se va face mare va străluci, pentru că muzica bună are vocea Valeriei Stoica
Ramona Raduly
|Reading time: 8 mins
Processed with VSCO with m5 preset
Share this article

Valeria Stoica are 22 de ani și cântă. Cântă atât de frumos încât nu are nevoie de nici un PR. Drept dovadă că, așa cum stătea ea în camera de cămin de la Chișinău și s-a gândit să înregistreze două piese pe care mai apoi să le urce pe Youtube, în scurt timp a fost căutată de cineva de la Hahaha Production să semneze un contract. Când a ajuns în România a aflat că Radio Guerrilla îi difuza piesele pe radio.

După ce i-am ascultat prima piesă, am spus că trebuie să o cunosc și să aflu cine este și ce face această fată. Nu că aș fi eu vreo specialistă în muzică, ci pentru că pur și simplu mi-a plăcut la nebunie.

Așa că m-am întâlnit cu ea și am rămas profund impresionată. Valeria face muzică doar din pasiune și și-a jurat că dacă va trebui vreodată să schimbe ceva la muzica ei, atunci se va lăsa de meserie. O poveste frumoasă pornită dintr-o mică ogradă din Nisporeni, Republica Moldova.

De când faci muzică?

Oficial de 3 ani, neoficial, am descoperit la 16 ani că pot să cânt. Cam târziu, știu, dar la 9 ani am început să cânt la chitară.

Te-au îndrumat părinții?

Da. Nu aveam auz muzical, nici înclinație, am încercat să caut în gene, dar nu am găsit. Deseori făceam concerte în ogradă. Am locuit într-un orășel tare mic, mai mult un sat mare numit Nisporeni. Acolo ne-am mutat la o casă pe pământ unde aveam o mini scenă în ogradă și îmi țineam eu concertele mele.

Câți ani aveai pe atunci?

5-6 ani, cam așa. Improvizam mult. Între două cărămizi fixam o greblă ca să am stativ pentru microfon. Părinții nu mă băgau în seamă pentru că într-adevăr cântam prost. Într-o zi, tatăl meu m-a luat de mână, m-a îmbrăcat în haine de sărbătoare și a zis: „Hai cu mine”. El a fost mereu susținătorul meu  număr 1 în tot ceea ce am făcut. Așa că m-a dus la școala muzicală, m-a înscris la chitară…

În ce clasă?

În clasa a treia. Am făcut șase ani chitară, după care am și predat un an chitară.

Școala de muzică era aproape sau a trebuit să te muți de acasă?

Nu, era la noi în oraș.

Voi în Republica Moldova aveți câte o școală muzicală în fiecare oraș?

Cam așa. Cam toată lumea cântă. E cumva în sânge, suntem foarte pasionali când vine vorba de muzică. Iar dacă nu cântă, atunci când aude un ritm, începe să-l bată din picior.

Mai ai frați?

Da, un frate și o soră.

Ei cântă?

Nu, sora mea e designer vestimentar, ea e creatoarea tuturor rochiilor mele din clipuri, iar fratele meu e student la Iași.

Să revenim la tine. Cum adică ai predat chitară?

Eram în clasa a noua când profesorul meu de chitară s-a îmbolnăvit și când directorul școlii l-a întrebat cine ar putea să predea în locul lui. Iar el m-a recomandat pe mine. Nu știu atât de bine chitară, dar pentru ce era nevoie atunci, eram suficient de pregătită.

Până acum 3 ani, de când faci oficial muzică, ce credeai că o să te faci?

Mi-am schimbat de atâtea ori job-ul. În clasa a zecea voiam să mă fac psihiatru. Am lăsat lucrurile să curgă normal pentru că nu credeam că o să fac muzică, nu credeam că voi putea, mai ales că nu sunt adepta show-bizz-ului care îți impune să faci anumite chestii, îți impune reguli. Am zis că așa ceva nu e pentru mine, eu trebuie să rămân liberă.

Ca să-mi mulțumesc părinții care mi-au spus cp trebuie să fac facultate, am zis ok, voi face o facultate. Muzică nu-mi permiteam să fac, să merg undeva peste hotare ca să învăț muzică de calitate cum îmi doream eu, iar altă facultate de muzică am refuzat să fac pentru că nu vreau să fac ceva ce nu-mi place, preferam să rămân acasă la țară, așa că am ales regie-film. Sunt în ultimul an acum.

Dar asta te poate ajuta și în muzică…

Sigur, în procesul de creație mă ajută foarte mult imaginile. Compun prin imagini. Deseori mă poate inspira o floare, o fereastră, ceva, și de la asta să pornească o idee care să se transforme într-o piesă. Pot compune piesa având întâi în minte clipul.

Cum ai ajuns acum tei ani în postura aceasta de „oficial”?

Eram în Chișinău, eram anul I de facultate, eram visătoare, mă gândeam la ce aș putea să fac. Vorbeam cu prietenul meu pe care abia îl cunoscusem; el e acum director de imagine pentru toate clipurile mele și regizor de multe ori…

Adică totul se întâmplă în familie?

Da. Cred că de asta am ajuns și la concluzia că pot să fac muzică pentru că am oamenii care cred eu că înțeleg ce fac și cred în proiect.

Dar poate mâine nu mai e iubitul tău?

O să fie director de imagine al proiectului. Noi delimităm job-ul de viața personală.

Atunci, acum trei ani, eram în camera de cămin, eu cântam la chitară un cântec de jale, iar el a spus: „Eu o să-ți fac un clip și tu o să lansezi prima piesă. Eu o să merg pe linia mea de imagine, dar tu mergi pe muzică. Hai să creștem ceva împreună”. Și așa a ieșit primul clip și prima piesă. El, de fapt m-a impulsionat.

Am fost la nunți, am filmat și am fotografiat ca să putem strânge bani pentru clip. Am lucrat mult doar pentru un singur clip. Nu știam cu ce se mănâncă, nu știam ce trebuie să faci.

Nicu era fotograf, el terminase fotografia, pe mine mă lua ca asistent și tot așa.

Piesa o aveai deja?

Da, în general toate piesele de pe primul album erau deja scrise. Dar piesa am înregistrat-o tot în vara aceea. De fapt, piesele eu doar le aveam în cap și i le cântam lui Nicu, iar el îmi spunea că trebuie ca lumea să le asculte.

Este primul album în care eu mi-am pus baza, cel în care am căutat, m-am descoperit și am aflat ce fac pe lumea asta.

Așa… A ieșit primul clip și?

L-am pus pe Youtube, dar nu a avut foarte mare impact. Am lansat al doilea clip peste un an, la fel, fără prea mare impact.

În timpul acesta nu ați încercat să ridicați și voi mâna, să bateți la ușă?

Nu sunt genul. Le-am pus pe Youtube și nici nu speram nimic. Erau două piese la care eu țineam foarte mult și mi-am dorit să le lansez. Nu mă gândeam la faimă, nu mă gândeam la câți oameni de uită. Abia ieri când mă gândeam că o să vin la interviu cu tine, am intrat pe Youtube și m-am uitat la clipuri pentru că nu mai țineam minte cum arată.

După aceste piese am renunțat la muzică, am zis că nu are nici un sens, nu e pentru mine lumea asta, o să fac piesele pentru mama, pentru tata pentru că ei le ascultă.

În momentul în care am renunțat am fost contactată de o casă de discuri din România.

Când asta?

Acum doi ani. Deja s-au făcut doi ani de când am primit acel telefon.

Dar ce ți-au zis?

Vino la București să discutăm. Nouă ne place ce faci și putem face mai mult.

Tu i-ai crezut sau au zis că e o glumă?

I-am crezut, dar nu am vrut să merg. M-au convins ai mei. Am zis că nu vreau.

Auziseși de Hahaha Production?

Da, și îl știam pe Smiley. Dar știam piese de-ale lui foarte vechi, nu eram la curent cu noutățile. Eu sunt off internet și off televizor. Dar știam evident de Vocea României, Românii au talent pentru tata se uită la emisiunile astea. Când i-am spus lui tata, el a zis: „Du-te, cum să nu te duci?”

Eu eram mai sceptică la contracte, schimbare… Ce vor ei de la mine? Vor să mă lase așa cum am fost eu creată? Dar a meritat. M-au lăsat și mă lasă în continuare.

De atunci câte piese ai mai scos?

Am scos 3, dar mai am vreo 10 care urmează să fie lansate.

Acesta e drumul tău acum?

Da, muzica și filmul de licență.

Psihiatru te mai faci?

Nu, mi-am dat seama că pot să tratez și prin muzică.

Dar nici în România nu prea se știe de muzica ta. Înțeleg că ești doar pe radio Guerrilla….

Da, dar nu mai știu cum am ajuns acolo. Înțeleg că ei difuzau primele două piese ale mele, înainte ca eu să știu.

Acum câștigi bani din muzică? Ți-ai scos investiția în primul clip?

Nu, dar e spre bine. Nu mi-am propus să fac bani din muzică, de aceea am ales regia. Am zis că nu vreau să schimb ceva în muzica mea doar ca să fac bani.

În plus, mie nu-mi trebuie mult pentru existență. Nu sunt materialistă.

Ai început să ai concerte?

Anul acesta am avut vreo 8-9 concerte, am fost la festivaluri…

Te-ai gândit să mergi la un concurs de talente?

Am fost, în Republica Moldova. A fost o experiență. Nu sunt adepta concursurilor. Bine, hai să-ți spun. Eram mică, de fapt atunci am descoperit că pot să cânt, pe scenă, direct. Părinți mei nu știau că pot să cânt.

Într-o zi, un coleg de clasă atât de tare m-a enervat când mi-a spus că atât mă laud că pot să când, când de fapt eu nu pot să cânt și că dacă vreau să demonstrez să merg la concursul de talente care vine în orașul nostru. Așa că m-am dus. Mama era dată peste cap că o să primesc că o să primesc trei de X și că o să ajung acasă demoralizată. Tata a zis: „du-te!”.

Și ai trecut mai departe?

Am ajuns în finală. Doar că așa de tare m-a schimbat ca imagine, ca tot, lucru care m-a maturizat și m-a adus cu picioarele pe pământ. M-a făcut să realizez ce înseamnă de fapt industria. Am fost dezamăgită pentru că nu industria asta nu încearcă să ia de la un om ce are și să facă mai bun, încearcă să schimbe tot.

Ce-ți dorești tu? Ce vis ai tu?

Să cânt pentru oameni.

Acesta nu e un vis?

Pentru mine încă e un vis. Nu-mi planific nimic pentru că nu vreau să fiu dezamăgită.

Te muți la București?

M-am mutat de jumătate de an, dar nu pot să spun că m-am adaptat. Abia după ce am ajuns în România mi-am dat seama cât de tare îi iubesc pe ai mei. Mă duc foarte des acasă. Cu ultimii bani mă urc în trei, merg 8 ore până acasă, stau cu ei o zi și jumătate și mă întorc. Mă încarcă. Asta pentru mine e fericire.

Life StoriesMusic
Share this article