Căutare

Share this article

Silvia și Ionuț Popescu sunt doi dintre cei mai populari localnici din satul Runcu, sunt tinerii care au construit centrul de echitație Potcoava.

Se întâmpla acum vreo șapte ani când Ionuț începea să aducă mașini cu nisip, balast și cărămizi pentru a ridica clădirea ce avea să-i devină casă și business, Potcoava. Povestea începe de fapt acum vreo 12 ani când s-a urcat pentru prima dată pe un cal și a învățat să călărească. De atunci a spus că el asta vrea să facă toată viața.

Stelele s-au aliniat și puțin mai târziu, tot la călărie, o întâlnea pe Silvia. Ea se afla în boardul de conducere al unui IFN, el lucra în domeniul IT, job-uri extrem de apreciate și bine plătite. Doar că Ionuț avea alte planuri pe care deja se temea să le mai dezvăluie pentru că toți îl credeau nebun. Și-a cumpărat o pajiște în vârful unui deal, „o pajiște pe care pășteau oi”, a scris un proiect pentru o finanțare europeană, a împrumutat bani de la „cei trei F” (friends & family & other fools) și s-a apucat de treabă. A construit un adevărat paradis pentru iubitorii de cai și natură.

Dar mai bine să urmărim povestea lor în interviul de mai jos:

Ce fac căluții?

Ce să facă, foarte bine. Viață frumoasă, nu? Acum că s-a terminat vara e mai puțină muncă, începem să lucrăm mai puțin și să mâncăm mai mult 😀

Când ați deschis voi Potcoava?

Am deschis pe 1 decembrie 2015.

Ionuț Popescu și o parte dintre căluții săi

Unde anume vă găsesc oamenii?

În comuna Runcu, satul Runcu, la centrul de echitație Potcoava.

Înainte să deschideți Potcoava cu ce vă ocupați voi, tu și soția ta?

Eu am lucrat în IT mulți ani, vreo 18-19 ani și în ultima vreme mă ocupam de vânzări soluții informatice, iar soția mea făcea parte din boardul de conducere al unui IFN.

Adică aveați niște job-uri foarte bune?

Era bine, da. Îmi amintesc că acum vreo doi ani, în martie au fost așa de mici încasările încât nu acopereau nici măcar venitul unuia dintre noi din salariu. Și atunci Silvia m-a întrebat: „Ce fac, îmi caut de lucru?” 😀

Era bine financiar, dar am vrut altceva.

Toamna la Potcoava

Sunteți bucureșteni amândoi?

Eu sunt din București, Silvia din Ploiești.

Și unde și când v-ați întâlnit?

În București. Ba nu. Ne-am întâlnit la Prod, la Cross Country Farm, la revelionul din 2010. Ne-am întâlnit la călărie pentru că amândoi eram pasionați și întâmplarea a făcut să ne întâlnim la centrul acela de echitație de lângă Sighișoara, în satul Prod.

Păi și cum ai ochit-o tu că stătea cel mai bine în șa?

Nu știu să-ți răspund… Ne-am contrat puțin pe acolo, amândoi fiind caractere puternice, după care mi s-a părut interesant să continuăm discuția 😀 Dintr-una într-alta lucrurile s-au legat așa.

Ionuț împreună cu Silvia și cei trei copii ai lor

Tu ai renunțat la job-ul tău în 2015, când ați deschis Potcoava?

Nu, eu am renunțat la IT în 2011. Eu am început să călăresc prin 2008. Am ajuns întâmplător la Cross Country Farm, mi-a plăcut mult și după câteva zile cu caii am spus că eu asta vreau să fac. Mi-am făcut eu un plan în capul meu legat de cum ar trebui să arate ca să nu ceară bani de acasă activitatea asta, să se susțină singură, așa că am început să caut activ teren. În 2009 am cumpărat terenul, în 2010 am scris proiectul de finanțare și am amânat începerea construcției până în 2013 pentru că nu aveam bani. A fost un vis de om nebun pentru că toți banii pe care îi aveam eu erau blocați în imobiliare – mulți dintre acei bani au rămas și azi blocați, nu am reușit încă să-i recuperez.

Am început cu gândul: „lasă că văd eu pe parcurs cum o să mă descurc cu banii, de unde îi scot”.

Și Silvia, o femeie care se afla în boardul unui IFN, auzindu-ți visul nu a fugit? Nu s-a gândit că o duci la sapă de lemn?

Nu știu să-ți zic… de fugit nu a fugit, asta e clar 😀. Acum avem trei băieți, ne-am mutat aici… Poate i-a plăcut nebunia asta din mintea mea.

Oricum, tot ce s-a întâmplat aici am făcut cu bani de la cei trei F (friends, family and another fools) 😀. Din fericire lucrurile funcționează și nu am rămas cu datorii. Am avut și o linie de credit la bancă, dar toți banii care s-au băgat aici au fost împrumutați. Dar să nu uităm că au fost și bani europeni în joc, iar faptul că am avut posibilitatea să primesc niște bani nerambursabili a reprezentat triggerul.

Silvia, soția lui Ionuț

Doi ani ți-a luat construcția?

Da😀. Când m-am apucat am spus că vreau să fac turism, dar nu orice fel de turism. Vreau să fac un turism de nișă, turism ecvestru… Ei bine, aproape că am ajuns constructor. Nu știam nimic despre construcții și e foarte complicat domeniul acesta, mai ales atunci când nu ai bani să plătești un antreprenor general responsabil de întreaga lucrare. A fost un fel de încercare a puterii. În mod normal proiectul se poate realiza într-un an. Adică dacă l-aș începe acum știu exact cum să fac să se întâmple într-un an și pot să-l fac să mă coste și mai puțin. Dar asta e experiența pe care am căpătat-o după facultatea în domeniul construcțiilor, pentru că se poate spune că cei doi ani au fost ca o facultate practică. Doar că a costat scump facultatea asta 😀.

Ei, am terminat mai repede de doi ani, doar că a durat foarte mult partea de autorizații: din mai până în decembrie, ceva de necrezut, dar asta e.

Vara la Potcoava

Acum te las să te lauzi și să-mi spui ce ai construit acolo. O pensiune și centru de echitație?

E un centru de echitație care are și unitate de cazare și restaurant. Nu e o pensiune. O pensiune are și cineva care are trei camere în paralel cu casa lui și pe care le închiriază. Noi avem 18 salariați, sunt vreo 15 cai, serviciile pe care le oferim ne străduim să fie cât mai bune. O familie care lucrează împreună cu doi oameni plătiți la negru tot o pensiune au. Nu ne comparăm nici la taxele pe care le plătim, nici la serviciile pe care le oferim. În realitate eu nu mi-am dorit să construiesc o unitate de cazare, eu mi-am dorit să construiesc un grajd cu un manej, cu două-trei foișoare unde să putem să mâncăm și să stăm la umbră și cam atât. Numai că atunci când am început să pun cifrele pe hârtie am realizat că nu ies banii. Din activitatea de călărie, deocamdată în România, într-un an bun, abia acoperim costurile. Cumulat cu cazare și cu mâncare lucrurile nu stau deloc rău. Dacă vrei să ai cu adevărat grijă de cai, să nu-ți bați joc de ei, să nu-i tratezi ca pe sclavi, atunci ai nevoie de bani și banii din activitatea de călărie nu acoperă toate costurile lor. În nici un caz nu aș putea fi de acord cu genul acela de tratament aplicat animalelor. Eu consider că ei sunt partenerii, colegii, colaboratorii mei și au nevoie de un tratament potrivit cu viața lor.

80% din timp și-l petrec liberi pe pășune pentru că ei au nevoie de asta, la fel cum au nevoie de viață socială pentru a rămâne întregi la cap, echilibrați. O viață în care ei stau în grajd, într-o boxă -oricât de mare și de frumoasă ar fi- și ies de acolo doar ca să plimbe oamenii în manej, este o pușcărie. Trebuie să primească mâncarea care trebuie, trebuie să vină veterinarul care trebuie, potcovarul care trebuie, la timpul care trebuie. Toate lucrurile acestea îți dau un cost serios.

Așa arată panorama dintr-o cameră, la Potcoava

Unitatea de cazare ce înseamnă? Câți oaspeți puteți primi?

Avem 13 camere. La un moment dat erau 13 camere, 13 cai, 13 angajați 😀

Numai prosperitate și noroc se anunța… 😀

Exact! 😀. Am pus o potcoavă deasupra intrării și am rezolvat problema 😀

Am mai auzit că la restaurant serviți o mâncare foarte bună, gătită în specificul locului…

Iarăși pentru că nu vrem să fim cunoscuți drept pensiune, restaurant și așa mai departe și singurul focus este pe călărie, nu gătim a la carte. Bine, mai este și motivul că e foarte dificil să facem mâncare a la carte aici, în vârful dealului pentru că nu putem să păstrăm ingrediente suficiente și proaspete astfel încât să gătim a la carte. Astfel că noi avem un fel de a servi masa de genul: all you cane eat. Micul dejun e foarte bogat, la prânz ai două feluri de ciorbe – una cu carne, una fără – , două feluri de carne, două feluri de garnituri, salată, dulce, etc. Fiecare găsește ceva ce poate mânca din meniu. Dacă vrei să mănânci din toate, noi îți garantăm că-ți dăm până nu mai poți. Pentru noi varianta aceasta s-a dovedit mai ușor de gestionat logistic. Oamenii care lucrează în bucătărie nu sunt neapărat bucătari profesioniști – deși eu cred că au devenit între timp. Au fost gospodine angajate din sat, care au învățat să lucreze în bucătărie. La început nu am avut tehnologia potrivită, dar acum am cumpărat și noi cuptoare din acelea scumpe, plite, accesorii care te ajută foarte mult. La început a fost ca o bucătărie mai mare dintr-o casă.

Și dacă le dai oaspeților să mănânce până nu mai pot, nu ți-e teamă că nu se mai urcă pe cal?

😀 bună precizarea. Puțin mi-e teamă pentru că dacă nu se urcă pe cal înseamnă că nu prea e potrivită activitatea pe care am făcut-o eu aici. Dar nu prea se întâmplă. Anunțăm de la început: de la +90 de kilograme nu mai ai voie pe cal.

Căluții Halfingeri de la Potcoava

Când ați avut primii oaspeți? Primii oaspeți care au plătit, nu prietenii?

Pe 1 decembrie 2015. A fost plin acel 1 decembrie. Noi am terminat construcția prin mai și între lunile mai și decembrie ne-au vizitat prietenii că nu puteam să stăm singuri ca nebunii. Au venit la un grătar, le-am cerut păreri, sfaturi pentru că nu știam nimic despre turism atunci. Eu am vrut să fac turism, dar cum am spus mai devreme, întâi am învățat cum e treaba cu construcțiile. Abia după ce a fost totul gata am început să fac și „facultatea” asta 😀 Pe 1 decembrie a fost plin și au mai venit de încă vreo două ori numărul celor cazați la noi, ne-au vizitat oameni cazați la alte pensiuni în zonă. Erau cazați în alte pensiuni și după două zile i-au întrebat pe proprietari ce mai pot vizita. „Duceți-vă și voi la cai, sus la Potcoava”. Și au venit să călărească, însă noi abia făceam față oamenilor cazați deja la noi.

Și de atunci ați avut mai tot timpul oaspeți, nu? S-a propagat vestea?

Din punct de vedere al gradului de ocupare, da. Lucrurile au evoluat. Anul trecut am avut un grad de ocupare de peste 72%.

Anul acesta?

Anul acesta nu putem să-l luăm în calcul. Pot să spun că sunt mai tânăr cu un an pentru că nu mai calculăm și 2020 😀

Potcoava anul trecut, în octombrie

Copiii când au apărut? Deja acolo sau s-au născut la București?

În aprilie 2013 s-au născut gemenii și în septembrie 2015 s-a născut cel mic.

Adică cel mic s-a născut după ce vă mutaserăți deja la Potcoava?

Nu. În primii doi ani Silvia nu a vrut să ne mutăm aici și eu făceam naveta de la București la Runcu. A fost o provocare treaba asta. În 2017 Silvia a spus: „Hai să mergem pe la Runcu să stăm o săptămână, să vedem care e treaba”. De atunci nu am mai plecat 😀 A trecut o săptămână, ea nu spunea nimic de întoarcerea la București, eu nici atât, iar după două săptămâni a zis: „Hai să mergem pe la București să mai luăm niște haine”. Imediat m-am urcat în mașină, de teamă să nu se răzgândească.

Ce face o doamnă manager sus în vârful dealului, cu trei copii?

Se bucură de viață. Provocările sunt diferite în momentul acesta, dar din ce-mi spune mie este mult mai bine. Suntem mult mai conectați cu realitatea. Uneori ni se pare că ce era în București, toate nebuniile alea cu bugete, planuri de risc sau alte lucruri din corporații, îți consumă destul de mult viața și nu mai apuci să te bucuri de ce e important. Silvia acum se ocupă de rezervări, ea gestionează clienții, mie îmi place să spun că eu știu unde punem bălegarul în curte, de unde luăm lemne de foc, mâncare pentru cai 😀. Fiecare pentru ce s-a pregătit în viață.

Știu că ați ales sistemul home schooling pentru copii…

Da, am fost cumva împinși de la spate de tot ce s-a întâmplat. Era greu să ne descurcăm altfel.

Nu e școală în sat?

Ba da, dar e relativ departe. Noi credem că e mai bine așa deocamdată. Vom vedea ce va fi mai departe.

Ionuț și fii lui, pe cai

Copiilor le place la Potcoava?

Sunt foarte fericiți aici, nu au telefoane, tablete, nu au gadget-uri. Ne-am uitat noi în jur și am constatat că tehnologia e o problemă foarte serioasă. Sunt foarte mulți copii care ajung aici și sunt complet dependenți de telefoane. Îi vezi că se ascund pe unde pot ca să nu-i vadă părinții și să poată sta pe telefoane. Proprietatea fiind destul de mare nu-i poți găsi dacă nu vor să fie găsiți și stau cu telefoanele și o zi întreagă, până se descarcă bateria și trebuie să se întoarcă la o priză. Pe de altă parte tehnologia pare și foarte intuitivă, iar asta am văzut de la Matei, fiul meu cel mic care o dată a pus mâna pe telefon și s-a descurcat să facă nu știu ce prin el, fără să-l învețe nimeni.

Îmi amintesc că a venit unul dintre gemeni și mi-a zis. „Tati, mi-a spus un băiețel că noi nu avem telefoane că suntem de la țară”. „Și?”. „Păi e bine, e rău? Că nu înțeleg ce mi-a spus”, Atunci l-am întrebat cum se simte el, iar el a răspuns: „Mă simt bine așa, dar mi-ar fi plăcut și mie să mă joc ce se juca el pe telefon”. Atunci i-am spus: „Tu în loc să ai jocul acela pe telefon, ai vreo 15 cai prin curte, ponei, vaci, câini, pisici, grădină de legume în care lucrăm împreună… Du-te și tu și întreabă-l cât de mare e curtea lui, câți cai are, asta dacă simți că e ceva în neregulă cu asta. Dacă nu, lasă-l în pace”.

Cred că anul trecut îmi amintesc că ei le povesteau altor copii că a venit vulpea și ne-a mâncat rățoiul. Copiii nu-i credeau că e o poveste care nu se întâlnește la oraș.

Dar vă vedeți până la pensie acolo?

Eu mă văd pentru totdeauna.

Silvia?

Și ea. Sigur că ne dorim să avem o casă mai frumoasă, să călătorim mai mult, dar aici e casa noastră.

Părinții voștri au rămas în București, respectiv în Ploiești?

Ai ei sunt în Ploiești, iar ai mei s-au mutat în Dâmbovița, în casa bunicilor. Și ei s-au mutat la țară.

Ce au spus ei când voi ați lăsat corporațiile din București și v-ați mutat în vârful dealului?

Nu știu să-ți spun pentru că eu nu prea am auzit multe lucruri în perioada aceea, eu îmi vedeam de ale mele. Probabil toată lumea și-a imaginat că am înnebunit, însă în ciuda oricăror păreri pe care le-au avut sau nu, părinții au fost unii dintre membrii familiei care au contribuit financiar la realizarea proiectului.

Bănuiesc că cele mai multe încurajări le-ați primit de la prietenii care își imaginau că vor avea unde să vină la relaxare…

O parte foarte mică de prieteni ne-au încurajat pentru că părea ceva imposibil de realizat. Când am cumpărat terenul era ceva în vârful dealului, fără drum de acces, fără curent, fără apă. Era o pășune unde pășteau niște oi. Îmi amintesc că după ce am cumpărat terenul, la scurt timp am venit la o pensiune din zonă cu mai mulți prieteni pe care i-am adus să vadă și terenul. Unul dintre prieteni era un om de afaceri deja de succes și după ce i-am povestit ce vreau să fac a spus: „Vezi că ești cam nebun. Nu ai drum, nu ai apă, nu ai curent, nu ai bani… Te pregătești de o mare dezamăgire”. Atunci nu am înțeles deloc de ce a spus asta. Acum, după experiența prin care am trecut, deloc ușoară, pot să înțeleg, dar dacă aș da timpul înapoi, tot aș face-o.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO