Cine este Vlad de la Pro TV: Povestea lui Adi Nartea, de la meditațiile la volei, în liceu, la lupta de a deveni Agentul 007, până la serialul care i-a schimbat viața

Adi Nartea este actorul care interpretează rolul principal în serialul Vlad, de la ProTv. Este primul rol de asemenea calibru din cariera sa, mai ales că și-a construit aparițiile publice după ce a făcut volei de performanță tot liceul, a încercat doi ani la rând să devină ofițer SRI, pentru ca ulterior să intre la facultatea de Psiho-Pedagogie și ulterior la Drept.

Adi Nartea vine din Brașov, a copilărit între Porumbacu de Jos și Avrig, a început să facă modelling dintr-o întâmplare, când l-a descoperit Catinca Roman, are un copil și joacă squash la nivel de performanță.

Iar poveștile care-l animă și-i dau sens le afli în următoarele câteva minute de lectură!

Cum ai ajuns să joci squash?

A fost o alternativă la antrenamentele mele cardio, mai ales că atunci, ca toată lumea, voiam să arăt „împachetat”.

Făcusem sport de performanță din clasa a V-a, în liceu am fost voleibalist, iar când am ajuns în București, încercam să mă țin în formă. Doar că mersul la sală nu mi se mai părea suficient, până când un prieten al meu mi-a pomenit de squash.

De ce pare o fiță squash-ul?

Pentru că squash-ul este considerat un sport englezesc nobil, practicat de gentlemani, iar în România era preocuparea expaților. Românii cu care mă mai întâlneam la sală erau Basarab Panduru și Bogdan Stelea. Prin 2007-2008, când am început eu, cred că eram vreo 20 de jucători în tot Bucureștiul.

Tenisul pare mai popular totuși.

Sigur că da, dar știi de ce? În squash există un singur unghi de unde publicul poate urmări meciul.

Este complet nemarketabil squash-ul.

Exact. Între timp s-a dezvoltat în sensul că există un perete de sticlă ce permite o mai bună vizibilitate, însă mingea zboară cu o atare viteză încât este aproape imposibil să fie urmărită.

Pentru un sport atât de puțin ofertant vizual, să fie atât de elitist este o reală victorie. Deci englezii știu să vândă.

Squash-ul s-a dezvoltat pe la 1800 când elitele englezești din închisoare nu aveau unde să joace tenis. Cum în pușcărie spațiile sunt foarte înguste, au început să folosească ce aveau la dispoziție: mâinile cu care loveau niște mingi din cârpă. Și loveau la perete, cum făceam noi când eram mici, cu peretele vecinei de la parterul blocului.

Squash-ul m-a învățat o lecție importantă: fiind pe același teren trebuie să îți respecți adversarul. E foarte simplu să îl împingi, să dai cu racheta sau cu mingea în el. Dar regulile te-ar descalifica imediat.

Când ți-ai dorit prima dată să fii celebru?

Cred că de la grădiniță. Eu sunt în zodia Leului, adică vanitos. Îmi place să fiu în centrul atenției, dar să-mi asum și misiunea de șef de echipă.

Ei bine, cum se manifestă treaba asta la grădiniță?

Îți spun îndată: când se dădea pauza de masă toți copiii se buluceau la baie, să se spele pe mâini. Eu, cu avantajul înălțimii și fizicului, mă așezam pe culoar, întindeam brațele și toată grupa mare se alinia în spatele meu, cuminte. Nimeni nu trecea, spre bucuria și recunoștința educatoarelor de atunci. (râde)

Așa se petreceau lucrurile la memorabila grădiniță 39, din Brașov. Ce mică e curtea ei acum și cum era atunci, gigantică!

Iată o situație care dădea și rost de bătaie de la colegi!

Nu mi s-a întâmplat, eram chiar avantajat de statura mea. M-am aflat în multe situații periculoase, dar nu se atingea nimeni de mine, cred că eram impozant. (râde)

Ca să revin la întrebarea ta, de atunci voiam să fiu celebru, în centrul atenției. Iar la sport, în volei, aveam aceeași atitudine.

De ce te-ai apucat de volei?

Dintr-un motiv practic. Am intrat la Liceul Sportiv în clasa a V-a fiindcă mama era la serviciu până pe la 4.00-5.00 după-masa, ceea ce făcea aproape imposibil să ne controleze, pe mine și pe sora mea, Cristina.

Dacă ne-ar fi dat la un gimnaziu oarecare, unde orele începeau pe la prânz, însemna ca noi să stăm singuri diminețile. Ceea ce era de neimaginat, fiindcă eu și soră-mea, singuri câteva ore, închiși într-o casă, produceam scântei. De fiecare dată.

Singura școală cu program de dimineață până seara era Liceul Sportiv.

Bunicii unde se aflau?

Bunicii materni erau în Porumbacu, iar ceilalți la Avrig dar ajungeam la ei doar în vacanțe. Și multe lucruri spectaculoase se întâmplau atunci.

Amintirile mele de copilărie cam așa sunt împărțite: între lumea de la țară și viața de la bloc. La oraș mă jucam la borduri, cu pițule (niște chestii rotunde, din aluminiu, cu gaură în mijloc) și capace de Brifcor, făceam tobogan din Daciile vecinilor și dădeam cu rachetele Reghin la peretele vecinului de la parter.

Iar în vacanțe, mă duceam la țară, la bunici, unde aveam bivoli, găini, porci, fân, cartofi, porumb. Mergeam la moară cu bunicul, ne întorceam, apoi mă așezam la ușa grajdului, cu cana în mână să iasă bătrânul, să-mi toarne lapte proaspăt muls. Nu îmi dădea voie să intru în grajd fiindcă inhibam bivolița și nu mai dădea lapte. (râde)

Andreea Esca știe despre ce vorbesc, fiindcă ea e din Porumbacu de Sus. Eu vin din cel de Jos, unde locuiau bunicii din partea mamei, familia Nistor.

Am păstrat gospodăria așa cum era, bătrânii nu mai sunt, dar toate amintirile noastre sunt acolo: de la fotbalul din curtea școlii, cu toată gașca de puștani veniți la bunici sau de-ai locului, la furat de… cine știe ce ne trebuia.

Apoi erau bunicii paterni, mai nobili. Tata Mitică, fie odihnit, era electricianul satului. Practic făcea toate schemele de alimentare ale caselor din sat, iar în paralel repara biciclete. El mi-a încropit o bicicletă din nimic, luând piese de ici și colo.

De ce ieșeau scântei între tine și Cristina, sora ta?

Din aceleași motive pentru care ies scântei între toți frații. Dar disputele s-au stins când am ajuns la vârsta liceului, când eu deja îi dădeam sfaturi în dragoste surorii mele, cu un an și jumătate mai mare decât mine. (râde)

Hai să ne întoarcem la volei!

Oricând. (râde) Am intrat la Liceul Sportiv în clasa a V-a, iar profesorul de handbal m-a luat în echipa școlii. Și am rămas acolo până în clasa a VIII-a, când secția s-a desființat și i-a luat locul una de volei. Acolo m-am dus și eu. Am dat admitere, cu probă de volei. Dar, cum nu jucasem niciodată, ca să fac față examenului, am luat meditații. (râde)

Cum arată o oră de meditații la volei?

Ca orice oră obișnuită: încălzire, antrenament, joc. Cu domnul Viorel Raicu. Timp de vreo două săptămâni. Apoi m-a chemat în echipa mare.

Aveai potențial. Ce a văzut el în tine?

Cred că înălțimea. (râde) Aveam fizic de sportiv, aveam ce să fac.

De dimineață aveam orele teoretice, iar orele de sport, care la celelalte secțiuni se țineau în liceu, le făceam seara, la antrenamente, la Tractorul Brașov. Așa am ținut-o tot liceul.

Ce a însemnat liceul ăsta pentru tine?

Disciplină.

Un cuvânt deloc prietenos pentru un adolescent.

Nu, nu era. Primul cantonament l-am făcut la Năvodari, iar eu nimerisem într-un colectiv deja format, ceea ce mă făcea stingher față de restul. Dar nu asta voiam să accentuez, ci exact ceva legat de disciplină. Când m-am întors din cantonament mama, care mă urmărise cum mi-am făcut bagajul la plecare și care s-a uitat în valiză și când am revenit, mi-a spus că totul era mult mai ordonat când m-am întors.

Intrasem într-un program care începuse să mă formeze. Aveam un orar de la care nu se abătea nimeni: trezire, antrenament, mic dejun apoi relaxare până pe la prânz. Urma somn, o pauză de masă și relaxare, iar de la 7.00 seara alt antrenament. La 10.30 noaptea se dădea stingerea.

Dacă nu te integrai plecai acasă. Dacă întârziai 5 minute nu mai făceai nimic. Stăteai, nu jucai, dar nu primeai nici masă.

Acasă aveam aceeași disciplină. Și o respectam. Ce era să fac? Să mă duc pe străzi?

Alții s-ar fi dus sau chiar au făcut-o!

Nu aveam cum. Când ajungeam acasă, mama mă lua la întrebări: dacă nu am fost la antrenament și nici la școală, unde am fost? Nu era de glumit cu mama.

Ea era șefa în casă?

Mama era șefa, da. Tata era locotenent-colonel în armată, dar nu avea nicio treabă cu autoritatea acasă. Acolo era supus. (râde)

Mama era inginer chimist și terminase șefă de promoție la Facultatea de Chimie din Cluj. A muncit în departamentul de cercetare la Nivea, apoi a lucrat în laboratoare de analize.

E straniu cum nu te-a inspirat și nu te-a orientat spre ce făcuse ea!

Eu am vrut să mă direcționez spre ce a făcut tata și m-am dus spre SRI. Eram fascinat de spioni. Dar cine nu era?

După ce am terminat liceul am avut două tentative să dau la ANI (Academia Națională de Informații). Prima tentativă s-a soldat cu un eșec, fiindcă am picat la proba eliminatorie de limba engleză. Am făcut contestație, iar în paralel am dat admitere la Facultatea de Sport, la Brașov.

Luasem Bacalaureatul cu nota 9.00 așa că mi-era simplu să merg mai departe cu sportul. Am intrat, am avut bursă, am învățat (și nu e puțină materie de învățat acolo, numai la biologie când mă gândesc!) Dar era o muncă foarte frumoasă.

Cum ai reușit să împarți antrenamentele de performanță cu școala, așa încât să iei nota 9.00 la Bac?

Am învățat. Mi-a plăcut fizica, mi-a plăcut și matematica, nu prea era pe sufletul meu româna, dar m-am descurcat. Prindeam foarte bine lecția din clasă, nu trebuia să învăț prea mult acasă.

Pe de altă parte, un puști care căuta gloria de la grădiniță, cum a ales un sport de echipă în care era obligat să împartă laurii?

Cred că mă hrăneam din gloria colectivă. Un moment special a fost când am câștigat titlul de vicecampioni, la Juniori. Am pierdut cupa în fața echipei din Buzău. Dar simplul fapt că am fost pe podium ne-a dat un sentiment așa de fain. Poate nu aș fi știut să mă bucur așa de bine fiind singur.

Ce ai făcut până la urmă cu spionajul?

În al doilea an am încercat din nou la ANI. Am trecut de probele eliminatorii și am ajuns la testul mare, ce presupunea trei ore de lucru, cu un set de 300 de întrebări care pornesc de la fonetică, trec prin istorie și geografie și ajung la analiză matematică. Întrebări grilă, în care ai una, două sau patru variante de răspuns.

La acel examen am văzut pentru prima dată cum s-a bruiat semnalul GSM: aveam un Nokia 310 și nu puteam să-mi sun părinții să le spun ce am făcut, pentru că nu aveam semnal. Am aflat ulterior că a revenit semnalul când toți candidații au terminat de scris.

Am picat și a doua oară. Examen greu, 25 de candidați per loc, eu am fost al 27-lea sub linia admișilor.

M-am împăcat cu ideea și am mers mai departe, fiindcă mai aveam o șansă să fiu încadrat la SRI, după câțiva ani, când aș fi terminat o altă facultate.

M-am dus la Facultatea de Psihologie din Brașov. Iar un an de zile am făcut în paralel și Psihologie, și Sport. Dar după un an de zile nu mi s-a mai părut o treabă așa de interesantă să fiu spion.

Am terminat Sport, am dat licența (sunt profesor de educație fizică și sport), apoi am venit la București, unde am dat la Drept.

Ai încercat Sport, ANI, Psiho-pedagogie, apoi Drept. De ce? Ce căutai?

M-am dus la Drept fiindcă voiam o facultate solidă. Eram în București și aveam nevoie de un job pe care să mă bazez.

Am plecat spre București, de fapt, pentru că iubita mea de atunci venea aici la facultate, iar eu aveam deja niște contracte pentru niște promoții. Începusem să joc în reclame.

Cum ai început munca în modelling?

 

Eram în 2000, la aniversarea Radio Brașov și venise Catinca Roman, cu o prezentare de modă. Ea m-a remarcat. Venisem cu iubita mea de atunci, care era manechin. Dar Catinca m-a văzut, avea nevoie de mai mulți băieți pe podium și m-a chemat.

Îți bănuiai vreun potențial în prezentare de modă până atunci?

Niciodată. Cel mult mă gândeam la atuurile de sportiv și îmi proiectam o carieră în zona asta.

M-am îmbrăcat, am defilat, iar după aceea au început confirmările în zona asta: prezentări de modă, festival de modă, la București.

Cum este Nartea îndrăgostit? Cum este băiatul care se mută de la Brașov la București pentru iubita lui?

Aș zice că nu am venit pentru ea atunci în București. Ea a fost factorul care a înlesnit plecarea mea de acasă. Eram decis să plec și să încerc mai mult în modelling și mi-era clar că trebuia să fiu aici. Mai ales că atunci făceam naveta, uneori de 2 ori pe zi pentru un casting.

M-a sunat într-o zi cineva de la MRA, eram în vârf, pe Postăvaru, cu placa în picioare, și mi-a zis: „la 5.30 trebuie să fii la probă în București, fiindcă te vrea clientul”. Am lăsat tot, autobuz, duș, microbuz, hai la București. Am dat proba și am plecat acasă. N-am luat-o, bineînțeles. (râde)

Cum e Nartea îndrăgostit? Uneori pămpălău, alteori șarmant. De cele mai multe ori pămpălău. (râde)

Și intri într-o lume glamorous care poate să-ți ia mințile. Ți s-a întâmplat?

Cred că am avut rădăcini puternice, cât să nu mă duc pe câmpii. Iar asta cred că vine din educație, că trebuie să muncești și să-ți găsești rostul, nu să o iei razna.

Am terminat o facultate, iar asta îmi dădea o siguranță, apoi am încercat să fiu ofițer SRI, nu a mers și am încercat ceva mai consistent decât aveam deja, adică Dreptul. Dar s-a dovedit că lucrurile consistente veneau exact de acolo de unde mă așteptam mai puțin: din apariții publice.

Mă întreabă mulți copii, studenți, părinți ai tinerilor care vor să devină actori și tuturor le răspund ce mi-am spus și mie la acea vârstă: fă ceva consistent! Fă ceva ce-ți va folosi! Păstrează-ți această pasiune, hrănește-o, dar nu uita să nu-ți pui baza pe ea, fiindcă dezamăgirea te poate nărui.

De ce spui asta?

Așa este industria creată. Mergi la sute de castinguri, la care ești sigur că ai fost impecabil, dar nu te mai sună nimeni. Apoi cazi în depresie și te întrebi de ce nu ai fost suficient de bun. Mi s-a întâmplat și mie, așa cum li s-a întâmplat sutelor de oameni ca și mine. Apoi te duci la o audiție unde ți se pare că ai fost jalnic și iei rolul. Vorbim despre o loterie! Nu depinde de tine acel casting sau nu depinde atât cât crezi, nu în proporție covârșitoare.

Mi se pare sinucidere să îți ghidezi cariera sau viața după această loterie.

Am dat, acum mulți ani, o probă pentru o emisiune de cooking la un post național de televiziune. Am trecut de ea, am început repetițiile, am dat a doua probă, iarăși repetiții și am început filmările pentru prima ediție. Și brusc s-a oprit tot, iar producătoarea a venit la mine să-mi spună, ridicând din umeri neputincioasă, că trebuie să ne oprim fiindcă nu mă place cineva din televiziune. N-am înțeles nimic din ce se întâmpla. Aia a fost o depresie. Nu înțelegeam ce ar putea fi în neregulă cu mine.

Și cum îți revii după o astfel de fază?

Nu-mi dau seama. Îți vine să demonstrezi că n-au avut dreptate. Ceea ce am făcut: de atunci am lucrat ca MC în evenimente de toate felurile. Înainte de Vlad din asta îmi câștigam banii. Aș zice că întâmplarea aceea a fost un șut în fund ce mi-a dat aripi în altă zonă.

Cum ți-ai câștigat celebritatea? Acum, o dată cu „Vlad”?

Acum în mod sigur mi-am câștigat-o, înainte de Vlad, nu știu ce să zic. Oamenii păreau că mă știu: „Ai făcut Caragiale”?”, „Ai legături cu Târgoviște?”, „Te știu de la televizor! Cum îi zice? De la România, te iubesc!” (râde)

Ai mai intra la SRI acum?

În niciun caz. Am amici de atunci care au dispărut cu anii în cine știe ce misiuni. S-au întors și îmi admiră mie munca. Avantajul meu e că pot să fiu spion și să mă știe toată lumea. (râde)

Cum ți-a schimbat viața serialul Vlad?

Radical. Mi-a influențat-o în cele mai frumoase sensuri, dar mi-a și dat o mare responsabilitate: toată lumea mă recunoaște, toată lumea are așteptări, toată lumea vrea poze cu Vlad. E măgulitor. Uneori pare și obositor, dar primesc și o recompensă uriașă.

Ai luat ceva din personaj?

Puterea. Am învățat de la Vlad că informația, secretele înseamnă putere.

Ce-o să se întâmple când se termină serialul?

Mă sperie un pic. M-am gândit, dar asta e, viața merge mai departe! O parte din mine s-ar bucura să aibă mai mult timp și libertate, iar altă parte ar vrea să continue faima și modul în care am făcut lucrurile în serial.