Lecția unei veți împlinite: profesorul Peltecu, maestrul chirurgiei ginecologice, medicul plecat din țărână. Cât contează să înveți toată viața și să ai mentorii potriviți - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Gheorghe Peltecu este unul dintre cei mai renumiți chirurgi ginecologi de la noi, un om care a pornit dintr-o familie de economiști de la un IAS (o fermă tipică din perioada comunistă) de lângă Constanța și a ajuns profesor și specialist recunoscut în câteva dintre centrele universitare notorii de chirurgie ale lumii.

A visat să devină chirurg, dar viața l-a forțat să intre în ginecologie, o specializare peiorativ denumită în acele vremuri, mamoș.

Se zice că dacă viața îți dă lămâi, fă limonadă!, așa încât Gheorghe Peltecu a făcut excelență din chirurgie în ginecologie, avându-i ca mentori pe profesorul Ion Juvara și profesorul Dan Alessandrescu.

Gheorghe Peltecu a transformat Maternitatea Filantropia în centru de renume în chirurgia ginecologică, asta chiar în perioada Decretului din 1967 privind controlul nașterilor, iar când a venit Revoluția din 1989 a adus cu ea și accesul la educație de specialitate.

Așa a ajuns în Anglia, Franța, Elveția, Africa de Sud, dar s-a întors acasă de fiecare dată. Iar când fiul său a terminat studiile în Anglia, cu specializare în Afaceri, a înțeles că menirea lui era să facă, împreună cu el, și cu toți specialiștii pe care îi formase de-a lungul vremii, cei mai buni, o clinică dedicată celor care își doresc un altfel de tratament, Clinica Nativia.

Iată povestea unui drum ambițios care duce spre excelență.

Care este motivul pentru care ați deschis această clinică?

Gheorghe Peltecu: Este un motiv altruist, legat de o echipă pe care am creat-o. De când am intrat în învățământ și, mai ales, în urma completării formării mele profesionale, am realizat că, dacă ești cadru didactic, ai o menire: aceea de a forma oameni. Și acest lucru s-a accentuat și mai mult când am ajuns în SUA, la clinica Mayo, unde am văzut cel mai frumos model de mentoring din tot periplul meu profesional, care nu a fost unul neînsemnat.

Timp de aproape 6 ani, între 1990 și 1996, eu am fost plecat din România. Iar la această clinică am văzut că mentoringul este ridicat la rangul de principiu pentru că fiecare învață de la cineva și are menirea să transmită mai departe.

Mentoringul se asociază și cu ideea de grup-familie în care fiecare membru nu trebuie să primească numai meșteșugul meseriei, ci și principii de conduită, caracter, formare de caracter.

Gheorghe Peltecu, Profesor în Obstetrică-Ginecologie la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davilla, la Clinica Nativia. Foto: Raduly Laszlo

Toate aceste lucruri mi s-au întipărit atât de bine încât atunci când m-am întors în România, am început să mă ocup și de formarea de rezidenți, fiindcă atunci, în 1996, am primit și prima invitație de a mă alătura corpului medical al Universității de Medicină Carol Davilla. Am devenit cadru universitar și am intrat direct pe poziția de conferențiar în obstetrică-ginecologie la Filantropia, prin concurs.

Toată perioada în care fusesem plecat în străinătate, în Elveția, Anglia, SUA, Franța Africa de Sud, acumulasem un bagaj de publicații mai mult decât suficient pentru a fi eligibil pentru postul de profesor.

Treptat, am început să selectez oameni dintre rezidenții care veneau la Filantropia pentru specializare în obstetrică-ginecologie, pe cei mai buni i-am reținut la sfârșitul rezidențiatului și le-am propus să îi trimit în străinătate, să se specializeze, convins că numai cei care aveau o educație de „străinătate” vor fi cu adevărat oameni care să devină lideri aici.

De ce spuneți asta?

Gheorghe Peltecu: Pentru că după 50 de ani de comunism, în care munca nu era valorizată ca un criteriu de selecție, oamenii nu erau obișnuiți să muncească. Nu știu să muncească nici acum.

Munca nu este văzută ca o plăcere și o datorie de toată lumea. Munca este un loc în care ajungi strict pentru a realiza planurile pe care le ai acolo. Munca nu este un loc unde socializezi, spui bancuri sau ce filme ai mai văzut.

Gheorghe Peltecu, Profesor în Obstetrică-Ginecologie la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davilla. Foto: Raduly Laszlo

Deci noi avem materialul necesar acestui tip de educație, dar ne lipsește contextul.

Gheorghe Peltecu: Exact. Nu avem școală care să formeze oamenii în acest spirit.

Tuturor celor pe care i-am selectat și format, apoi trimis în străinătate la specializare, eram convins că la întoarcere le voi asigura un loc în sistem. Ceea ce s-a și întâmplat, iar ei s-au întors.

Din acest motiv am crezut, am scris despre asta și nimeni nu a găsit un contra-argument, că în Filantropia s-a format un model, acela de a forma oameni, a-i trimite la supra-specializare și a-i reprimi în clinică.

Ce face un mentor?

Gheorghe Peltecu: Formează un profesionist, un om și un dascăl.

Nu cărțile o fac?

Gheorghe Peltecu: Nu. Cartea este o parte a acestei formări. Poți da o carte bună oricui, dar dacă nu îi deschizi ochii și mintea cum să o folosească, nu ajunge la rezultatul de succes la care ajunge cu ajutorul mentorului.

Gheorghe Peltecu, Profesor în Obstetrică-Ginecologie la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davilla. Foto: Raduly Laszlo

Cine v-a fost mentor?

Gheorghe Peltecu: Am avut mai mulți mentori în școala medicală. Am făcut parte din sistemul vechi de formare, sistemul francez, cu internat. La sfârșitul facultății, la începutul anului VI am susținut un concurs de intrare în internat, pe specialități chirurgicale, iar la fiecare șase luni treceam printr-o altă specialitate, conexă chirurgiei. Am făcut medicină internă, o parte integratoare, am făcut anestezie, obstetrică-ginecologie și chirurgie. Toate acestea erau în completarea pregătirii chirurgicale.

Mi-a fost mentor profesorul Ion Juvara și am reușit să mă apropii de el și sufletește, nu doar să îl văd în operații. Mentor înseamnă să îți apropii învățăcelul de tine, să îl înveți altruismul. Iar acesta este un lucru pe care nu toți îl stăpânesc. Altruismul înseamnă să dai tuturor fără să simți că sărăcești.

Asta a făcut profesorul Juvara cu mine.

De la distanță, părea un om auster, dar îi descopereai căldura imediat ce te apropiai de el.

Mă ruga să îl conduc acasă. Profesorul avea un ochi foarte atent și critic în a vedea cine muncește, mai ales că și el era adeptul meseriei practicate cu pasiune.

Eu munceam mult în perioada internatului: la 6.00 dimineața eram în spital și mai plecam târziu în noapte, după ce se termina tot.

Eram singurul intern din clinică, ceea ce spune ceva despre concurența din acele vremuri: dintr-un an de 400 de oameni eram 10 interni.

Internul era cel mai muncit dintr-o clinică. Dar îmi plăcea să muncesc. Lucru pe care probabil și profesorul l-a remarcat.

Când făcea contra-vizita de după-masă, pe care o făcea cu religiozitate, întâmplător (dar nu era chiar întâmplător) trecea și mă găsea completând toate datele pentru a doua zi de operații, știind toate pacientele din serviciul de chirurgie pe dinafară.

Îmi spunea: „domnule intern, când termini te aștept în birou la mine să mă conduci acasă.” Îl conduceam pe jos de la Cantacuzino până pe strada Cristofor Columb, lângă biserica Anglicană, unde locuia. Și nu m-am așteptat niciodată să îmi povestească lucruri din viața lui, care i se întâmplaseră atunci când era ca mine.

Mi-a povestit cum l-a remarcat profesorul Hortolomei, care a fost mentorul lui. Îmi povestea lucruri amuzante despre profesorul Hortolomei și-mi povestea cum îl însoțea până acasă, așa cum făceam și eu. „Așa cum faci și mata cu mine!”, zicea, iar cuvintele lui mi s-au părut flatante, să aud aceste povești foarte personale și emoționante de la un profesor idolatrizat în clinică.

Când profesorul apărea în spital toți înlemneau. Or, eu l-am descoperit ca om.

Același lucru s-a întâmplat cu profesorul Dan Alessandrescu, de la Polizu. Cred că a fost cel mai remarcabil obstetrician din perioada post-belică în România.

Gheorghe Peltecu și mentorul său, profesorul Dan Alessandrescu (cca 1996)

Am cunoscut mulți ginecologi, iar ginecologia, până la profesorul Dan Alessandrescu, era un fel de Cenușăreasă a chirurgiei. Ginecologii erau numiți, într-un fel peiorativ, mamoși.

De fapt, eu nu am vrut să fiu ginecolog. (râde)

Când am fost la profesorul Juvara am vrut să fiu chirurg ca el, iar profesorul Juvara a fost atât de mult atașat de mine încât m-a și prezentat profesorului Setlacec și profesorului Prișcu, cu scopul de a fi preluat în chirurgie de ei.

Viața a urmat alt drum însă. Când am terminat eu, în 1982, s-au suspendat toate concursurile de admitere în Universitate din postura de intern.

Dintr-o dată m-am văzut suspendat. Nu dădusem nici rezidențiatul din acel an fiindcă știam că din luna noiembrie urmau concursurile de asistent în facultate. Eram sigur că voi candida fie la Fundeni, la profesorul Setlacec, fie la Municipal, la profesorul Prișcu, unde personal profesorul Juvara mă prezentase.

Când s-a anunțat anularea concursului m-am trezit descoperit. Noi, internii, care eram un soi de creme de la creme a anului universitar, am ajuns că nu mai aveam ce să alegem, fiindcă ceilalți, colegii noștri care terminaseră facultatea, aleseseră tot ce era mai bun.

Așa se face că pentru o perioadă de câteva luni am ajuns într-o comună de lângă Caracal. Mă urcam în tren lunea, la 4.00 dimineața, și mai veneam acasă la sfârșit de săptămână. Lucru ce mi se părea îngrozitor, după doi ani de clinică, într-un mediu academic.

Dar acolo, în acea comună, am văzut cât de greu se putea trăi la țară, iar medicina pe care eu o învățasem nu mă ajuta foarte mult; că trebuie să fie o separație clară între medicina de familie și ceea ce învățasem eu în clinică, medicina academică.

Eu voiam să-mi urmez visul, iar visul meu era să ajung universitar.

În anul următor am dat examen de rezidențiat, la grămadă cu toată lumea, iar singurul post de chirurgie în București era în policlinică, fiindcă toate se dăduseră în anul de dinainte.

Când am ajuns la profesorul Juvara și i-am povestit că în tot orașul exista un singur post bun, dar era de ginecologie, la Filantropia, doar că mie nu-mi plăcea deloc ginecologia, profesorul Juvara mi-a zis: „cu câtă chirurgie ai învățat aici, la mine, ia ginecologia, că-i pădure virgină!” Acum îmi dau seama că într-adevăr, am dezvoltat chirurgia în ginecologie.

Practică studențească la Maternitatea Filantropia în anii 1950

Mai târziu, când am ajuns pentru o perioadă Director Adjunct la Centrul de Perfecționare a Cadrelor Medicale din România, eu am fost dintre cei care au propus ca ginecologii să facă un an de chirurgie, pentru că eram convins că chirurgia schimbă viața unui ginecolog.

Am ajuns la ginecologie, la profesorul Dan Alessandrescu. Și de el m-am apropiat tot așa, rămânând în spital și muncind. Deși eram printre cei mai mici din clinică, probabil că eram mai harnic decât cei mai mari decât mine și plin de inițiativă.

Mi-amintesc că era perioada în care mureau foarte multe femei din cauza avorturilor provocate și multe dintre ele ajungeau la noi cu insuficiență renală. Eu am prezentat o temă care se chema „plămânul de șoc”.

Complicațiile pulmonare pe care le aveau femeile care ajungeau la noi după un avort indus, cu șoc toxico-septic, era asemănător plămânului de traumă pe care îl făceau soldații în Vietnam.

Profesorul a remarcat tema mea și noua perspectivă în care specialiștii trebuiau să se uite la femeia care venea în acest stadiu de șoc toxico-septic. După ce m-a remarcat, am observat că, imediat ce avea un moment liber, mă invita în curtea spitalului, să vorbească cu mine.

Stăteam la soare. Era îndrăgostit de lumină și profita de orice moment după ce termina programul operator, mă chema și pe mine și stăteam de vorbă. Eu eram absolut copleșit de această legătură. Mă chema apoi acasă și continuam discuțiile despre medicină, iar atunci realmente am îndrăgit ginecologia.

M-am îndrăgostit de el, de modul lui de a fi mentor.

De unde veneau curiozitatea, pofta asta de a afla și preferința pentru medicina din mediul academic?

Gheorghe Peltecu: Când plecau prieteni, cunoștințe în străinătate și mă întrebau ce să-mi aducă atunci când se întorc, le spuneam: o carte și spuneam care. Iar într-un an, când a venit în vizită la noi, la un congres, un profesor american, iar eu am fost desemnat să fac oficiile de translator într-un grup de studenți, la plecare profesorul m-a întrebat dacă poate să-mi facă un cadou. Atunci i-am spus că aș vrea un abonament la revista americană de chirurgie. Timp de un an am primit acasă această publicație.

Când prindeam o carte originală, o fotocopiam. Am și acum acasă o mulțime de cărți xeroxate, după care învățam. Iar asta m-a ajutat foarte mult să fiu cu un pas înaintea celor ce se făceau la noi.

Gheorghe Peltecu în sala de operații în 1982

Cine și cum a decis să faceți medicină?

Gheorghe Peltecu: Eu. În familia mea nu fusese niciun medic. Tata terminase Academia de Științe Economice și avusese o viață mai dificilă, mai ales că bunicul fusese închis, din motive politice, ceea ce-l făcuse pe tata să prefere o viață mai discretă.

Tata mi-a spus că trebuie să ai o tradiție în familie ca să te poți face doctor. Dar s-a întâmplat că, la școală, la Constanța, a venit la noi în vizită un medic să ne vorbească despre vocația lui. Mi-a plăcut atât de mult cum era, cum vorbea, despre ce vorbea încât am spus că vreau să mă fac și eu medic.

Eram elev la un liceu cu profil Real, la Colegiul Mircea cel Bătrân, iar de prin clasa a XI-a am decis că fac medicină.

V-ar fi fost atât de la îndemână marina!

Gheorghe Peltecu: Nicio clipă nu m-am gândit la asta. Deși am simțit din liceu că am leadership, fiindcă știam cum să pun problema, știam cum să atrag oamenii, chiar și la nivelul unei clase.

Tata a încercat să-mi descurajeze entuziasmul pentru medicină. Mi-a spus că nu sunt șanse. Credea că nu voi fi competitiv. Prefera să merg la sigur într-o facultate. I-am răspuns să nu-și facă griji, fiindcă aveam de gând să plec să muncesc în cazul în care nu aș fi luat examenul.

Tata ce ar fi visat pentru dvs?

Gheorghe Peltecu: Să fiu economist.

Mi-a spus totuși că alegerea era a mea. Dar m-a întrebat dacă nu vreau să vină cu mine la București. Atunci am aflat că, în vremea în care făcuse armata, tata trăise pe lângă generalul Costescu, comandantul Spitalului Militar Central în anii 50.

Păstrase legătura cu el, pe care nu am știut-o. Așa cum nu am știut niciodată ce făcuse tata. Nu povestea niciodată despre el, tocmai din cauza necazurilor din familie.

După tată sunt macedonean, iar macedonenii au fost asociați de multe ori cu legionarii. Ceea ce era o prostie..

Mai mult decât atât, la liceul Mircea cel Bătrân, la care învățasem și eu, tata fusese coleg de clasă cu un băiat, care se numea Cușa și care fugise în Franța și vorbea la Europa Liberă. Iar tata era de multe ori chemat la Securitate să dea declarații. Iar asta eu am aflat-o de-abia după Revoluție.

Iar tot acest mister în care se învăluise până atunci cum vi s-a părut la acel moment?

Gheorghe Peltecu: Credeam că tata nu este deloc o persoană comunicativă.

La un moment dat mi-a zis să meargă cu mine la București să dau un test cu generalul Costescu, care să desemneze un doctor de acolo, care fusese asistent la Anatomie (una dintre probele de examen), să mă verifice. Am ajuns la doctorul Dănciulescu, ortoped la Spitalul Militar, genul acela de doctor pe care începi să-l respecți doar când îl vezi: ținută impecabilă, auster.

Am primit foia cu test, am scris tot ce știam, iar când a văzut-o, doctorul l-a chemat pe tata și i-a spus atât: „băiatul dumitale nu are nevoie de meditații”. Și am plecat acasă.

Cum vă pregătiserăți?

Gheorghe Peltecu: Citeam acasă. Eram într-o clasă de matematică-fizică, făceam chimie cu unul dintre cei mai buni profesori, iar anatomia o învățam singur.

Am venit la București singur și am dat examen: trei probe scrise, fizică, chimie, anatomie, și o probă orală, unde ajungeai după ce treceai de probele scrise. Mergeam singur la facultate, stăteam singur la o mătușă care locuia pe lângă ASE, într-o casă minusculă. Luam tramvaiul 37 și ajungeam la Medicină.

Când am terminat probele scrise, cu o medie de 9 și ceva, a venit și tata la București. Dar nu mi-a spus nimic. A fost o totală surpriză pentru mine.

Am intrat la proba orală și am luat 10. Când am ieșit, toată lumea era afară, dincolo de poartă, agățați de gard care mai de care.

Am ieșit, m-am uitat spre poartă derutat fiindcă nu mai știam încotro s-o iau. Și am auzit la un moment dat un strigăt: „Gigi!” Și l-am văzut pe tata agățat de gard.

„Ce-ai făcut?”, am citit pe buzele lui. Atunci am ridicat mâinile în sus, cu degetele răsfirate: i-am arătat nota pe care o luasem, 10. Atunci mi-a zis: „de-acum faci ce vrei!”

Mi-amintesc că după aceea, un coleg al lui care avea o fată ce visa să intre la medicină, l-a întrebat: „cum ai făcut, cât ai dat și cui?” Iar tata i-a zis prietenește: „pune-o să învețe”. Colegul lui a crezut că-l minte, dar i-a ascultat sfatul totuși. În al doilea an, am aflat că fata reușise, iar tatăl ei s-a dus la tata și i-a zis: „să știi că acum te cred.”

Gheorghe Peltecu, Profesor în Obstetrică-Ginecologie la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davilla. Foto: Raduly Laszlo

Ce munceau părinții dvs la Cobadin, la țară?

Gheorghe Peltecu: Tata era economist-șef la IAS Cobadin, iar mama era contabilă. Trăiam în comună, iar ei lucrau la această întreprindere mare.

S-au pensionat de acolo și au venit la București. Întâi a venit mama, fiindcă se născuse băiatul meu și aveam nevoie de ajutor, iar tata mai târziu.

Mama și tata au crezut în ideea că școala îți schimbă viața, așa că m-au îndemnat să învăț, iar din clasa a IX-a m-am mutat la o mătușă la Constanța, unde am făcut școala.

Eu sunt rezultatul școlii și al educației din familie. Omul este rezultatul educației lui.

Cum a fost această mutare?

Gheorghe Peltecu: Niciodată nu m-am plâns și am încercat să mă descurc singur.

La Constanța locuiam cu o mătușă bolnavă de inimă. Ea îmi povestea tot felul de istorioare din lumea medicală, fiindcă ea fusese unul dintre primele cazuri de operații pe inimă, făcute în București. Motiv pentru care avea un respect extraordinar pentru medici.

Acolo am învățat să mă descurc singur. O ajutam și pe ea, făceam tot felul de treburi casnice. Știu să calc, să spăl. Mâncarea nu mi-a plăcut niciodată, de-asta sunt așa de slab. (râde)

Atunci am învățat să trăiesc și să mă descurc singur, știind că ce fac acolo mă ajută să îmi ating scopul propus. De pildă, în Africa de Sud am trăit vreo șase luni fără familie.

Cum ați ajuns în Africa de Sud?

Gheorghe Peltecu: Este o poveste lungă și tristă.

În entuziasmul de la Revoluție, după ce am fost pe stradă, iar o săptămână am slujit în Filantropia, fără nicio pauză, mi s-au propus niște funcții politice. Dar eu nu voiam așa ceva, eu voiam acces la educație. Și am plecat la Londra.

Toți străinii care veneau aici, în vizită prin spitale, erau surprinși să mă găsească vorbind fluent franceza.

Tata mă învățase franceza la Cobadin, deși în vremea aceea nu puteam avea cărți străine. Dar primeam un singur ziar francez, L’Humanité Dimanche, publicația Partidului Comunist Francez. Tata mi-l lua cu religiozitate în fiecare săptămână, eu habar nu aveam despre politică, doar citeam cu entuziasm tot ce găseam acolo. Asta m-a făcut să devin fluent în franceză. Când am ajuns în Franța și apoi în Elveția toți mă întrebau dacă sunt belgian.

Gheorghe Peltecu, Profesor în Obstetrică-Ginecologie la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davilla. Foto: Raduly Laszlo

Bun. Totuși de ce Anglia?

Gheorghe Peltecu: În anii ‘90 toți au fost impresionați că România ieșise în lume cu un număr impresionant de avorturi și decese în urma complicațiilor ce vin din avortul provocat. Se pare că legea interzicerii întreruperii de sarcină, care a durat din 1967 până în 1990, a fost cea mai dură pentru România, au murit 10.000 de femei sub 40 de ani.

Iar asta a impresionat lumea. Când străinii au ajuns aici și ne gândeam ce planuri medicale să abordăm, am ajuns la concluzia că trebuie să învățăm românii să facă contracepție. Fiindcă și în 1990, și mulți ani după aceea, veneau încă femei de la țară care își provocau avortul. Așa învățaseră ele.

Erați în prima linie de intervenție în perioada avorturilor, între femeile care aveau nevoie de ajutor și procurorii care aveau mandat clar pentru toată lumea. Cum a fost acea perioadă?

Gheorghe Peltecu: A fost îngrozitoare.

În acea perioadă eu eram în poziție inferioară într-o gardă unde exista un medic primar. Eu eram rezident apoi specialist, deci nu aveam autoritatea să decid în gardă. Dar toți medicii erau terorizați de cazurile în care trebuia să ajuți o femeie cu un avort incomplet.

Exista un fișet de metal, cu două bare în Z, încuiate cu lacăte, iar cheile se găseau la șeful gărzii. Acolo erau trusele de chiuretaj. Scriai la ce oră ai luat trusa, la ce oră ai făcut sterilizare și la ce oră ai pus-o la loc.

Trebuia să anunți procuratura. Primeai femeia la camera de gardă, vedeai semnele unui avort provocat și trebuia să iei mâna de pe ea. Nicio intervenție nu se mai făcea până nu anunțai procurorul de serviciu, care făcea și el gardă.

Sunai procurorul și-i spuneai că s-a internat cineva cu avort. Imediat venea întrebarea: „are semne de provocare?”. Niciodată nu am spus că da. Dar trebuia să mai așteptăm jumătate de oră să vedem dacă vine neanunțat să verifice. Uneori venea, alteori nu.

Încercam să ajutăm femeile, să nu le lăsăm să aștepte zile întregi, cu tratament de antibiotice până se lămuresc dacă sarcina e vie sau nu.

A venit o dată un milițian și mi-a zis: „vezi că femeile vorbesc și nu e bine să se spună că ești prea omenos!”.

În 22 decembrie 1989, înainte de a fugi Ceaușescu, aveam internate multe femei în așteptarea avortului. Eu eram de gardă și atunci am luat decizia să chiuretăm toate femeile care erau internate pentru asta și să le dăm drumul acasă. Peste câțiva ani, pe stradă, m-a oprit pe stradă o femeie și mi-a mulțumit. Fusese în acele zile internată acolo.

Nu erau avorturi la cerere, erau sarcini neviabile, dar noi trebuia să așteptăm aprobare pentru absolut orice.

Maternitatea Filantropia

Filantropia a fost multă vreme un soi de centru de excelență în această privință. Cum ați reușit să-l transformați în asta?

Multă vreme Filantropia s-a hrănit dintr-o glorie străveche, fiindcă a fost prima maternitate din Româna. Acolo lucrau oameni foarte buni, dar după 1990, când am avut tot felul de repere din străinătate, ne-am dat seama că Filantropia era sub standaredele internaționale.

Când a venit primul șoc?

Gheorghe Peltecu: În 1990 am fost bursier al unei fundații care a sprijinit prima tranșă de educație contraceptivă din România, Nuffield Foundation, o organizație creată de nimeni altul decât William Morris, cel care a făcut Mini Morris. Din cauza succesului pe care l-a avut cu această mașinuță, a fost înnobilat de Regină și numit Vicontele de Nuffield.

Nu a avut copii, iar toți banii i-a investit în caritate, în educație medicală și așa mai departe. Așa se face că au ajuns, dintr-o întâmplare, la Filantropia. Eu, vorbitor fluent de engleză, m-am înțeles imediat cu ei.

Cum învățaserăți engleză?

Gheorghe Peltecu: În clasa a IX-am am realizat că la liceu se face engleză, or, eu veneam dintr-un gimnaziu unde nu făcusem deloc engleză.

Am stat cu verișoara mea o vară și am ajuns la nivelul colegilor mei. După aceea, cu mâna pe inimă vă spun, ascultam BBC for foreigners.

Tata îmi încuraja obiceiul fiindcă spera pentru mine să pot pleca din țară.

Așa se face că am acum un British accent și toată lumea din America, atunci când ajung acolo și ajung destul de des, mă întreabă dacă nu vin din Anglia. Și mă întreabă în care parte a țării am învățat acea engleză, iar eu răspund că am învățat-o la radio, în România. (râde)

Gheorghe Peltecu, în timpul lucrărilor de renovare a Maternității Filantropia

Ce ați găsit la Londra încât v-a șocat?

Gheorghe Peltecu: Am ajuns la un spital de oncologie, Royal Marsden Hospital, unde am găsit altă lume decât știam eu din țară și unde am cunoscut un medic cu care aveam să devin prieten peste ani, ca membri ai aceleiași societăți medicale americane.

M-au impresionat disciplina, curățenia tot ce era acolo.

M-am întors în România și în anul următor am aplicat pentru Federația Helvetică. Guvernul Elvețian oferea atunci 24 de burse anuale din diferite zone de interes, printre care și medicina. Eu am ales Lausanne, fiindcă știam că vorbesc fluent franceza.

De ce niciuna dintre aceste ieșiri în străinătate nu v-a provocat să rămâneți acolo?

Gheorghe Peltecu: În Elveția eram pe punctul de a rămâne. Profesorul meu, după stagiul de formare, mi-a spus: „nu te întoarce în România după tot ce ai făcut, învățat și integrat aici!”

Eu aveam o experiență practică formată în România, pe care cei din Elveția nu o aveau. Eu, după o lună acolo, am devenit rezident-șef și treaba mea era să-i instruiesc pe medicii elvețieni.

Cum vă explicați asta?

Gheorghe Peltecu: Elveția are o populație de 6 milioane de locuitori și mulți pacienți au asigurări private. În mediul privat nu poți învăța, motiv pentru care ei nu sunt expuși la practică și aleg să meargă în alte țări, de pildă în Africa de Sud, pentru a se expune la un anumit volum de muncă.

De ce nu ați rămas în Elveția?

Gheorghe Peltecu: Legile lor sunt foarte aspre, în sensul că, dacă primești o bursă de studii într-un canton, nu poți rămâne acolo pentru că ei nu cred că este corect să încurajeze furtul de inteligență.

Profesorul meu m-a îndrumat spre un alt canton, undeva în nordul țării, unde era un fost student al lui și unde se crease un post.

Dar a intervenit karma, care a făcut ca în ziua respectivă să se înscrie pentru acest post și un elvețian. Or, regula acolo este că elvețienii au prioritate la tot. Așa că nu m-am mai înscris și am plecat. Profesorul m-a îndemnat să mai rămân, în speranța că se va mai crea un post. Dar nu am mai vrut. Mi-a spus atunci: „ești prea mândru!”

Avea dreptate?

Gheorghe Peltecu: Da. (râde). Mi-a mai zis atunci profesorul: „nu te întoarce în România, mergi în Africa de Sud!” Știa pe cineva în Africa de Sud care avea nevoie de un ginecolog oncolog, exact ce făcusem eu la Lausanne. Și mi-a aranjat o întâlnire cu profesorul de la Stellenbosch, al doilea mare oraș din Africa de Sud, lângă Cape Town, unde funcționa cea mai mare universitate din țară.

Am zburat într-o zi acolo, ca business man și am simțit la buzunar acest moft fiindcă m-a costat 800 de franci drumul de la Geneva până la Frankfurt și înapoi, în aceeași zi.

A meritat?

Gheorghe Peltecu: Da, pentru că am primit invitația de a merge la Universitatea din Stellenbosch și recunoaștere în Provincia Western Cape să practic medicina, fără să dau examen, ceea ce înseamnă foarte mult.

Dar în Africa de Sud președinte era încă de Klerk și funcționa aparthide-ul. Universitatea era la un nivel de competență extraordinară.

La Cape Town lumea era mai tolerantă, dar la Stellenbosch funcționa nucleul dur al educației sud africane și era încă o lume a albilor.

La Stellenbosch s-a întâmplat ceva ce mi-a schimbat viața.

Eram decis să rămân acolo, să o aștept pe soția și pe copilul meu să mă urmeze și să ne organizăm viața într-o țară africană. Doar că ea era cam îndoită în această privință.

Alături de soția și de fiul său, la Georgetown University, Washington DC (2015)

Soția dvs ce profesie are?

Gheorghe Peltecu: Este stomatolog.

Ce o făcea să se îndoiască?

Gheorghe Peltecu: Faptul că mama ei, deja foarte în vârstă, era singură, nu mai avea nicio rudă în București. În plus, soția mea nici nu era foarte dispusă aventurii așa cum eram eu.

Să revenim în Africa. Am fost prezentat în amfiteatru tuturor doctorilor și, după ceremonie, văd că vine la mine un medic, pe care l-am mirosit imediat că era evreu după cum graseia, care mi-a zis: „de ce ai venit aici?” (râde) I-am spus de ce și mi-a răspuns că soția lui vine din România și, deși nu știe o boabă românește, are o simpatie pentru români.

Eu și Zion am devenit prieteni și am petrecut multe luni în același cămin. Vorbeam mult și despre planuri medicale și personale. Atunci mi-a spus foarte sincer: „tu de ce vrei să rămâi aici? Nu vezi că țara asta o ia în jos? Eu, dacă știam ce faci tu, veneam la București, nu aici. În Israel sunt 4 milioane de locuitori, noi nu avem de unde să învățăm oncologie, din acest motiv am venit aici.” Și m-a convins.

În decembrie 1996, a venit și soția mea după mine, cu copilul, George, care avea 8 ani. El s-a simțit extraordinar acolo. Ca un detaliu, eu nu-mi știam vecinii până a venit George. Socializam doar cu Zion.

Când a venit George am remarcat o mulțime de copii care jucau fotbal la îndemnul lui. El era mare fan Manchester United și știa despre această echipă tot felul de detalii, pe care le împărtășea cu acești copii. A doua seară, mamele acestor copii erau la noi în casă. Dar nu le invitasem eu, ci băiatul meu.

Eu, până atunci, veneam acasă și mă apucam să lucrez pentru a doua zi. Zion, prietenul meu, zicea: „noi, evreii, avem o vorbă – nu munci așa de mult, că n-ai timp să gândești!”(râde)

Am reluat legătura cu Zion acum, după mulți ani. El este ginecolog-oncolog la Hadassah, cel mai mare spital din Israel.

Îmi amintesc o istorioară simpatică din acea perioadă: într-o seară un copil a venit la mine și mi-a zis: „domnule, am înțeles că veniți din România, o țară comunistă. Puteți să-mi desenați și mie un comunist?” (râde) „Că am auzit că sunt urâți și răi!”

Și el era adus tot de băiatul meu care, ca și acum, avea un fler extraordinar pentru networking și a reușit să adune tot cartierul la noi acasă.

Nu ați fost tentat să îl ghidați spre carieră medicală?

Gheorghe Peltecu: Ba da. Dar nu într-un mod persistent. Aveam experiența mea, când tata a încercat să mă forțeze să nu fac Medicină. Atunci am învățat lecția pasiunii: dacă îți place ce faci, poți face ce vrei.

Eu m-am oferit să îl ajut cu ce știam eu în ginecologie, în chirurgie, soția mea, stomatolog, i-a spus că îi poate lăsa cabinetul, dar fiul nostru ne-a spus amândurora: „chiar o viață întreagă să lucrez numai într-o cavitate” (râde) Iar mie mi-a zis că nu-i place deloc ce fac eu, fiindcă mă vedea cum ajung acasă și îmi studiez operațiile pe videocasete. Iar vederea sângelui îl oripila.

Conștient de faptul că școala creionează viața unui om, i-am spus: „la 14 ani vei pleca din țară să studiezi în Anglia!” Acolo era modelul meu de educație.

Gheorghe Peltecu, împreună cu fiul său, George, la Vama Veche (Triatlon fără asfalt)

Nu v-a ținut piept?

Gheorghe Peltecu: Nu. Sigur că nu era la fel de entuziast cum eram eu când plecasem de acasă. Modelul pe care îl avea la școală aici era al unor copii cu părinți foarte înstăriți, obișnuiți să ceară. I-am spus atunci copilului meu că singurul lucru pe care i-l ofer fără limite este educația, nu o mașină, nu o casă.

„Vând casa, dacă este nevoie, pentru educația ta. Accept să rămân în două camere pentru ca tu să poți termina școala pe care ți-o dorești!”, i-am spus atunci și a înțeles mesajul.

A dat examen la o școală din Anglia, una dintre primele 50 de școli din țară, după un examen dat la British School, cu subiecte trimise din școala de origine. S-a descurcat excelent, l-am felicitat și l-am înscris pentru încă un examen.

„Iar examen?!”, a zis. „De ce, dacă aici a fost foarte bine?” Voiam ceva și mai de top.

L-am înscris pentru examen la două alte instituții: Winchester, cea mai veche școală din Anglia, iar a doua, Saint Paul, din 1502. Le alesesem după reputație, voiam cea mai bună educație pentru el.

Prima opțiune a fost Winchester. Trebuia să ajungem acolo iarna. Iar în București fusese o cădere de zăpadă atât de mare, încât s-a anunțat blocaj de circulație în tot orașul. Nu mai mergeau taxiurile. Dar am rugat un prieten să ne ducă la aeroport cu mașina lui 4×4. „Nu va pleca avionul!”, a zis el. „Plec cu British Airways. British pleacă!”, i-am răspuns eu.

A doua zi era examenul la școală, iar așa ceva nu se putea rata.

Când am ajuns acolo, ne-am trezit printre oameni care coborau din Mercedes, Rolls Royce, care erau îmbrăcați în Burberry, în vreme ce noi eram ca nișe rude sărace.

A venit cineva la mine și m-a întrebat: „din România sunteți? Cum ați ajuns aici?” (râde) Apoi a adăugat: ”Sir, you did the best investment!”

Trei zile cât a dat examenul, eu nu am putut lua legătura cu el, nu l-am văzut, nu avea telefon mobil. Ăsta este modelul britanic.

Regulamentul intern cerea o anumită conduită și apariție: costum bleumarin obligatoriu. Atunci i-am cumpărat pentru prima dată costum. Deci, costum, pantaloni gri, cămașă și cravată. Era menționat inclusiv acest detaliu: : „se recomandă ca pantofii să fie lustruiți!”

Eu i-am făcut valiza: cămașa de luni și cravata ei, cămașa de marți și cravata ei. (râde)

Mă plimbam și eu în jurul școlii, cu gândul la ce se întâmplă. Dar nu știam nimic despre el. La un moment dat, l-am văzut trecând, mi-a făcut semn și am înțeles că este bine.

Am întrebat secretara școlii în câtă vreme avem rezultatul, fiindcă eu pregătisem și planul B, la Londra. Dar ea ne-a spus: „aveți puțină răbdare. A făcut foarte bine, mai așteptați un pic!”

Examenele britanice sunt cu totul altfel. M-am întâlnit cu niște profesori de acolo, pe care îi știam și am întrebat ce trebuie să învețe copilul pentru a putea fi admis. Au început să râdă. Ulterior am înțeles de ce.

Acestea nu sunt școli unde trebuie să acumulezi, admiterea se bazează pe logică, pe spontaneitate. Și am văzut din examenul pe care l-a susținut copilul meu.

Eu îi vorbisem despre Filantropia și despre ce înseamnă filantrop, iar una dintre teme a fost asta: vorbiți despre filantropie. Iar un alt subiect suna cam așa: inamicul tău se află în Catedrala din Rouen, monument UNESCO, iar tu trebuie să o ataci pentru a distruge dușmanul. Ce faci?

De ce nu l-ați încurajat să rămână în străinătate?

Gheorghe Peltecu: Nici nu l-am încurajat, nici nu l-am descurajat. Dar ce este aici, la Clinica Nativia, este completamente proiectul lui.

Clinica Nativia. Foto: Raduly Laszlo

Deci îi sunteți angajat?

Gheorghe Peltecu: Exact.

Când s-a întors în țară a lucrat în consultanță, apoi în pharma și ulterior a decis să facă ceva al său. Și m-a convins și pe mine că a venit momentul să fac o mișcare de la micul cabinet, la o clinică adevărată.

Pare foarte simplu, fiindcă renumele dumneavoastră vinde de la sine.

Gheorghe Peltecu: Este exact motivul pentru care am fost perfect de acord ca această clinică să se numească Nativia și să nu poarte neapărat numele meu.

Toți cei care lucrează aici sunt oameni formați de mine. Poate cu excepția celor din radiologie sau mamografie. Restul au ales să rămână aici tocmai datorită acestei maniere de lucru, acest sentiment de „familie”, pe care l-am învățat și eu de la clinica Mayo. Un mediu profesionist în care toți ne simțim ca într-o mare familie.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO