Căutare

Share this article

Orice român aude numele Mihai Leu va tresări pentru că este numele unui campion, la auzul căruia, în 1997, am avut cu toții lacrimi de bucurie și emoție în ochi. Atunci, după un meci memorabil, a reușit să câștige centura mondială la categoria semi-mijlocie la capătul a 12 reprize împotriva panamanezului Santiago Samaniego. Însă, în acel meci, Mihai Leu s-a accidentat și a fost nevoit să renunțe la box.

Inițial s-a apucat de raliu ca să uite de prima lui dragoste din sport, probabil impulsionat și de faptul că tatăl său a fost la rândul lui un profesionist al acestui sport.

Acum raliul este a doua lui meserie și deține titlul de campion național la raliuri și organizează anual nouă curse în țară.

Azi, la Mangalia, pe malul mării este una dintre ele.

Povestea lui Mihai Leu începe la vârsta de 9-10 ani când și-a bătut un coleg de la tenis și ca să se ascundă, a fugit în sala de box. A mai ieșit de acolo doar campion la acest sport. După câștigarea titlului la Juniori, a participat la diferite campionate în întreaga lume și, în 1987, întors în țară de la o competiție, a realizat că nu poate trăi fără libertatea sechestrată de regimul comunist. A plecat la o nouă competiție în Grecia, însă nu a mai ajuns să se lupte în ring pentru că a fugit din hotel cu un bilețel pe care tatăl său îi trecuse numărul unui prieten din Paris care urma să-l ajute. Mai bine de două zile a străbătut un drum lung spre libertate, ascuns sub scaunul unui șofer de camion până ce a ajuns în Germania, țara care avea să-l adopte pentru scurt timp.

Tot în Germania și-a cunoscut și viitoarea soție, pe Anna, o italiancă venită în vizită de care s-a îndrăgostit la prima vedere. Azi trăiesc una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ce dăinuie de aproape 30 de ani și din care s-a născut un fiu. Mihai spune că împreună cu soția și fiul lui fac cea mai grozavă echipă și împreună se implică în tot ceea ce ține de viața lor de zi cu zi.

Dar poate cea mai grea competiție a vieții lui a fost lupta cu cancerul. Acest adversar nu purta nicio centură, era dur și neobosit, însă Mihai l-a învins de patru ori până acum.

Mai jos aveți povestea lui Mihai Leu, relatată chiar de el într-un interviu emoționant.

Care a fost cea mai grea competiție din viața ta?

Cea mai grea competiție a fost câștigarea titlului mondial la profesioniști. Tot atunci am trăit și una dintre cele mai emoționante zile din viața mea. Uitându-mă în urmă, realizez că a fost un drum lung și greu, dar nu am abandonat nicio clipă. Îmi amintesc și acum ziua aceea, a fost un meci greu și era cat pe ce să pierd. Când mi-am auzit însă numele, a fost un moment… de nedescris. Țin minte că după meci am luat centura de campion și nu mai simțeam nicio durere…

Care e cea mai pregnantă amintire din copilăria ta?

Momentele petrecute în familie. Țin minte că tata mă lua cu mașina, atunci s-a prins de mine microbul pentru condus. Și să știți că în copilărie mulți mă vedeau pilot, nu boxer.

Mihai Leu Campion la Juniori

Ce voiai sa te faci când erai mic?

Am avut mai multe perioade. A fost o perioadă când voiam să mă fac șofer de tir, alta când voiam mecanic auto, apoi aviator. Dar niciodată nu mă gândisem la ce am ajuns până la urmă.

Care a fost omul/oamenii care te-au sprijinit cel mai mult în viață?

Au fost foarte multe persoane care m-au sprijint, dar omul care m-a învățat cele mai multe lucruri și care m-a format a fost Eustațiu Mărgărit, antrenorul meu de box. A muncit mult cu mine, mi-a dat sfaturi, m-a testat, mi-a împins limitele. Lui îi datorez foarte multe.

Cum ai ajuns în ringul de box?

Întamplător. Eu eram la tenis de câmp. L-am bătut pe un băiat de la tenis. Îmi era frică să nu-mi facă antrenorul ceva, așa că am fugit și m-am dus la sala de box. Așa a început tot. Cu o întâmplare.

Îți amintești primul meci jucat? Cu cine, pentru ce, ce emoții aveai?

Primele meiciuri le susțineam cu un coleg de sală, Toni Crâșmaru. Aveam 9 – 10 ani, când am avut primul meci; aveam 26 de kg, eram foarte slăbuț. La primele meciuri din viața mea, nu reușeam să adorm noaptea înainte de meci.

Ce au spus părinții tăi când ai ales boxul, mai ales mama? (mamele sunt foarte sensibile la astfel de subiecte)

M-au sprijinit amâmdoi, și mama, și tata, dar mama nu venea niciodată la meci. Nu putea să se uite.

La 14 ani te-ai mutat la București, la Clubul Dinamo și la un liceu din Capitală. Ce era în sufletul unui copil care pleca departe de familie pentru sport?

Am stat la o mătușă prima data, care avea și o fată. Normal că îmi era greu să fiu plecat de acasă, dar a fost mai ușor fiind cu membri ai familiei. Oricum, plecam destul de des de acasă, în cantonament, aproape tot anul.

Ai considerat vreodată că sportul este singura ta șansă să reușești?

Nu m-am gândit niciodată așa. Mi-a plăcut sportul foarte mult, iar când fac ceva pun suflet și îmi place să mă dedic sută la sută unei activități. Așa am fost mereu, dacă am început ceva, îl fac ca la carte. Poate că sunt perfecționist, nu știu.

Ce însemna să fii sportiv în vremea regimului comunist?

Au fost foarte multe avantaje. În perioada aceea, ca sportiv aveam multe avantaje – financiar vorbind, plecam în străinătate tot timpul, aveam condiții mult mai bune. Dar nu te simțeai liber niciodată, simțeai că este cineva care mai tot timpul te urmărește – asta m-a și făcut să plec din țară. Perioada aceea a fost benefică sportului. Un sportiv care se vedea că este cât de cât talentat putea deja să se dedice în totalitate sportului. În ziua de astăzi este mai greu. Sportivii care au deja rezultate bune au un regim mai bun pentru a face sport de performanță. Sportul de performanță este o activitate căreia trebuie să i te dedici în totalitate. Nu poți să faci sport de performanță făcând antrenament doar când ai timp.

Când ai câștigat primul titlu de campion?

În 1983, la junior.

Cum ai luat decizia de a fugi din țară? Și cât de greu ți-a fost?  

Au fost mai multe legate una de alta. În 1987, după ce m-am întors acasă după meci, am luat cu mine niște casetofoane. La vamă, la Otopeni, ni le-au confiscat. Le-am primit a doua zi. A fost picătura care a umplut paharul. Atunci am înțeles că nu pot trăi fără libertate. Și am plecat. A fost greu, dar am mers tot înainte.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta și cum ai cucerit-o? Cum ai cerut-o în căsătorie?

Aveam un antrenor nou care avea o fată mult mai mică decât mine. Antrenorul m-a rugat să o duc puțin în oras. Am intart într-un bistro unde am văzut-o pe Anna. Din seara aceea i-am zis antrenorului meu că ea va fi soția mea. Ea a aflat mult mai târziu 😂

Mihai Leu împreună cu soția sa Anna

De ce ai revenit la Hunedoara? De ce nu ați mers în Italia?

Poate și faptul că atunci când am plecat din țară, în 1987, în timpul regimului comunist, nu am crezut niciodată că voi mai reveni în țară. Dar așa s-a întâmplat. Mi-a fost dor de casă. Poate și faptul că nu am mai crezut că voi ajunge vreodată în România. Mi-a fost dor de casă…

Știu că aveți una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ce s-a materializat cu un fiu. Ce înseamnă pentru tine azi Anna și fiul tau?

Ei sunt totul pentru mine. Mă înțeleg perfect cu ei. Suntem o echipă. Și acasă, dar și la muncă. Împreună am pus bazele AMC Racing cu care organizăm competiții auto. Acum, de exemplu, când vorbesc cu voi, suntem în focuri cu organizarea campionatului național Super Rally. Îl facem pentru al doilea an. În weekendul acesta (n.r. pe 10 și 11 mai) deschidem Super Rally cu etapa de la Mangalia. Suntem foarte mândri că am reușit să organizăm o competiție auto la malul mării; e pentru prima oară când Mangalia găzduiește un astfel de eveniment auto, nicio competiție de acest gen nu s-a mai ținut aici până acum și sunt mândru și bucuros că ne-a ieșit nouă. Soția și fiul meu sunt cei care mă ajută, suntem implicați sută la sută în organizare. Cum spuneam, suntem o echipă. Iar timpul liber ne place să ni-l petrecem tot împreună.

Mihai Leu și familia sa: soția sa Anna și fiul lor

Fiul tău îți calcă pe urme?

Fiul meu este implicat în organizarea competițiilor auto de care ne ocupăm. Anna se ocupă pe partea administrativă a firmei pe care o avem, dar merge și la competițiile pe care le organizăm. Noi avem șapte competiții pe an, iar la toate lucrăm împreună.

Fiul lui Mihai și al Annei

Povestește-mi meciul vietii tale: câștigarea titlului de campion mondial la profesioniști. Ai fost primul român care a primit aceasta distincție.

A fost și foarte greu, a fost și foarte frumos. 1997 a fost un an destul de greu. Televiziunea germană care a transmis a spus că a fost unul dintre cele mai spectaculoase meciuri care au fost în Germania. A fost un meci pe muchie de cuțit.

Cum ai luat decizia de a renunța la box și de a te apuca de raliu?

Nu a fost neapărat o decizie pe care am luat-o de bunăvoie. Eu când am câștigat titlul mondial m-am accidentat, mi s-a rupt un tendon de la brațul stâng. Am avut două operații și am fost forțaț să renunț la box.

Îti amintești care a fost prima ta mașină? Câți bani ai dat pe ea și cât de mult ți-ai dorit-o?

Prima mașină a fost un Olcit roșu. Mi-a cumpărat-o tatăl meu și am dat undeva la 70 de mii de lei vechi.

Ce înseamnă raliul pentru tine si titlul de campion național?

Prima dată a fost ceva ce m-a facut să uit de box, dar între timp a devenit a doua mea profesie.

Ești campion și în lupta cu cancerul. Ce crezi că îți dă atâta determinare pentru a fi un învingător?

Cred că așa m-am format, să știu că nu exista imposibilul.

Care este cea mai arzătoare dorință a ta dacă închizi ochii în clipa asta?

Mi s-a îndeplinit tot ce am visat. Îmi doresc ca familia să fie fericită.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO