Căutare

Share this article

Mădălina Marcu este unul dintre oamenii de bază din Asociația pentru Relații Comunitare (ARC) și este consilier de filantropie, adică omul care îi sfătuiește pe toți cei care au resurse de donat să facă bine cu înțelepciune.

Este o slujbă grea, mai grea decât ți-ai putea închipui, câtă vreme binele la noi se face spontan, în urma unor decizii emoționale, care aduc foarte repede după ele și vinovății, dezamăgiri ori alte și alte reacții complicate. „Pare simplu, desigur: cum poți să vezi că i se face un rău cuiva și să nu reacționezi! Pe urmă însă afli că e bine să te protejezi psihic și emoțional, că se îngroașă pielea pe inima ta, că nu ai cum să duci toată nedreptatea din lume pe umerii tăi.”

Urmează să citiți un dialog ce stârnește controverse, câtă vreme vorbim despre dreptul celor ajutați de a irosi resursele pe care le primesc, despre a-i trata pe cei săraci cu demnitate și de a ne vindeca noi înainte de a încerca să-i salvăm pe alții. Iată povestea Mădălinei Marcu.

Cum ai început tu să faci bine și de ce?

Povestea mea a început când m-am dus la facultate, la Științe Politice, cu gândul că voi lucra în Guvern sau în diplomație, oricum într-un loc unde există și puterea de a schimba lucrurile. Aveam, mărturisesc, din copilărie, o mare slăbiciune când venea vorba de dreptate: „să nu existe injustiție pe lume, că mă înfurii!”

În ultimul an de școală am făcut un curs de dezvoltare comunitară, care mi-a plăcut foarte mult, așa încât profesorul, atunci când a descoperit că există un job în acest proiect, mi-a spus. Și am acceptat. Așa am ajuns la Asociația de Dezvoltare Comunitară din vremea aceea, care lucra în satele foarte sărace din sudul țării. Acolo am văzut cum oamenii au ei puterea de a schimba lucrurile, fără să vină Guvernul, cu politici publice, mai ales dacă politicile acelea nu sunt implementate de nimeni.

Mădălina Marcu, consilier de filantropie

Ce ai văzut concret acolo?

La prima mea vizită într-un sat de lângă Craiova am văzut niște oameni adunați într-una din sălile școlii, unde mirosea foarte urât, poate pentru că făcuseră focul cu lemne, să potolească puțin frigul de toamnă târzie. Așa încât te izbea de la intrare un miros amestecat de fum, cu mucegai, într-o sală sărăcăcioasă și aglomerată.

Totuși, acești oameni, departe de a fi elita satului, se întâlniseră la școală, aduși de învățător, în scopul de a face ceva pentru binele lor și al copiilor lor. Iar lucrul acesta m-a impresionat teribil, mai ales că erau oameni cu care nu ai fi asociat vreodată ideea de putere sau de civism, cum i-am spune acum.

Am început să lucrăm cu acești oameni și am să-ți povestesc ceva ce s-a întâmplat după aceea, iar mie mi s-a părut senzațional. Vorbim despre o comunitate mixtă, formată din romi rudari și români. Romii, care trăiau în bordeie de pământ, iar asta nu este o figură de stil, trebuiau să meargă vreo câțiva kilometri pentru a lua apă dintr-un sat de români.

Procesul pe care l-am încercat noi acolo era să aducem împreună oameni care să identifice problema lor și să o rezolve cu forțe proprii. Așa încât lor am decis să le dăm niște bani, foarte puțini, la vremea aceea, prin 2003, cam 1.000 de dolari pentru a-și construi fântânile lor.

Sigur că toată lumea ne-a avertizat că vor cheltui banii pe băutură, pe principiul, „nu rezistă fântână în țigănie, ce-aveți?”. Fântâna era acolo și prin 2008, când am vorbit cu ei. Era intactă și făcută cu un sfredel pe care l-au închiriat cu banii de la noi. Și tot din acei bani au cumpărat și tuburile și ce le mai trebuia, furca și scripetele. Munca lor a fost voluntară, iar când bărbații nu au mai putut să muncească fiindcă trebuiau să meargă să vândă fier vechi, pentru că din asta trăiau, au rămas bătrânii, femeile și copiii, ca în toate filmele de cătănie.

Acești oameni au reușit singuri să sape două fântâni și să aibă grijă de ele vreme de cinci ani, când le-am văzut eu ultima dată, în așa fel încât și cănile pe care le legaseră de la început erau încă acolo.

Mădălina Marcu, la Summit-ul Industriei Binelui

Mi-am dat seama atunci din nou că oamenii au puterea să își schimbe viața dacă cineva are încredere în ei la început, astfel încât să descopere că și ei pot avea încredere în ei și că împreună pot face lucruri care durează.

Hai să polemizăm totuși puțin! Există acest mit atașat sărăciei: nu degeaba e omul sărac, sigur nu face treabă. Amintește-ți de pozele de la inundații, cu militarii care muncesc la moloz și sinistrații stau la birt și beau. Tu ai văzut lucrurile din interior: ce le lipsește oamenilor acestora? Ori sunt pur și simplu niște mituri pe care le propagăm inconștienți pe Facebook?

Nu sunt mituri. Și a spus-o, mai bine decât oricine, Muhammad Yunus, omul care a primit Premiul Nobel Pentru Pace pentru proiectul Grameen Bank. Muhammad Yunus îi ajuta pe oamenii foarte săraci din Bangladesh în sensul că lua împrumuturi de la bănci și îi ajuta pe cei care se împrumutau de la cămătari, care, pentru zece dolari le lua casa și libertatea. Așa încât Yunus a creat acest sistem de împrumuturi pe termen scurt pentru oamenii pe care nicio bancă din lume nu i-ar fi ajutat.

Yunus a zis la un moment dat că a fost uluit că, dacă dintr-o femeie foarte săracă, cu ochi goi, străini, poate ieși un fizician sau un doctor, înseamnă că prostia nu este genetică, ci doar un construct cultural pe care îl atașăm unor oameni. Iar când pui banii în mâna acelei femei îi vor sclipi ochii pentru că automat începe să se gândească la ce ar putea face cu ei.

Asta mi se pare esențial: oamenii trebuie să aibă resurse de care să dispună cum vor ei, inclusiv să le risipească, drept pe care îl avem cu toții (cine nu a pierdut foarte mulți bani în studenție pe țigări, băutură, haine și ieșit în oraș?). De la oamenii săraci se așteaptă ca ei să fie cumpătați și foarte inteligenți în a folosi resursele, fără a li se da șansa ca vreodată să le risipească și fără a li se da oportunitatea să aibă resurse. Iar această atitudine este foarte inegală: tu ai avut șansa să-ți bați joc de banii tăi, ei nu au avut niciodată această șansă. Inclusiv când primesc ajutorul de stat sunt condamnați pentru asta. Și mai e ceva: ne uităm la femeile care cerșesc, dar au unghiile date cu ojă. Și le judecăm.

Bun, este o lecție de toleranță pentru care mulțumesc. Ce voiam să știu este ce îi diferențiază pe oamenii din aceste fotografii și cei care pe care i-ai întâlnit tu, romii care și-au săpat singuri fântânile?

Nu-i diferențiază nimic altceva decât accesul la oportunitate. Când cineva le-a pus banii în mână ei s-au simțit tratați cu încredere, cu demnitate de om, nu drept cineva care așteaptă ajutor. Este atât de simplu. Dar în același timp, noi ne asumăm riscul ca oamenii aceia să irosească banii. Și nu din rea voință, ci pur și simplu nu știu să-i folosească cu eficiența maximă, pe care tu ai aștepta-o.

Ce poți face tu, donatorul? Un proces cu cel care primește banii, așa încât să te asiguri că el este pregătit să îi folosească așa cum trebuie în binele lui. Nu iei deciziile în locul lui, ci te asiguri că este pregătit să le ia. Dacă îi dai bani pentru copii, să meargă la școală. Dă-le banii, este extrem de important să nu te duci tu cu sacul de haine la el, ci să lași copilul să își aleagă hainele pe care și le dorește! Ori penarul, ori ghiozdanul. Alegerea este în sine o muncă teribilă cu acești oameni, fiindcă ei își freacă mâinile stingheri și zic: „eu nu știu, luați dumneavoastră ce credeți că este mai bine!” Dar în acel moment ei nu învață nimic despre deciziile privind banii și nu ai contribuit cu nimic la sănătatea lor financiară.

Mădălina Marcu, după Swimathon 2018

Deci este o invitație la a-i trata cu demnitate pe acești oameni care au nevoie de ajutorul tău!

Singura invitație pe care o face filantropia, care se traduce prin „dragoste de oameni”, este de a-l trata cu demnitate și ca pe unul de-al tău. Dacă te duci în această relație superior sau cu propriile tale nevoi, mai mari decât nevoile lui, nu reușești să rezolvi de fapt problema.

Sunt multe situații de acest gen. Se duc „doamnele” care duc ajutoare în satele sărace și intră în casa omului, mângâie copilul pe căpșor și îi spun: „uite, ți-am adus pastă de dinți și periuță și sper că de acum te vei spăla pe dinți. Uite, îți aduce mami apă!”

În momentul în care doamna a ieșit din casa aceea, nu numai că tatăl o să râdă în hohote, ”uite, frate, te-ai ajuns! Acum ne spălăm și pe dinți, ha?”, lucru care-l umilește pe copil. În plus, hai să luăm în calcul situația reală: copilul acela, iarna, nu are unde să se spele pe dinți, nu are canalizare, nu are apă curentă. El locuiește iarna într-o singură cameră încălzită, împreună cu toți frații și cu părinții lor. În plus, dacă ai adus ceva pentru unul, trebuie să aduci pentru toți și trebuie să ne asigurăm că acel comportament va fi învățat prin simplul fapt că va fi susținut de cineva. Când se termină pasta de dinți de la tine, în cazul în care o folosesc, ce se întâmplă mai departe? Cine le cumpără? Tu nu, că ai ajutat o dată acea familie, te duci la alții să îi salvezi de sărăcie cu pasta de dinți.

Asta este o situație pe care am văzut-o eu și a fost fix așa, inclusiv cu hohotele de râs după ce „doamna” a ieșit pe ușă. Pentru că acel tată nu a fost tratat cu demnitate, el a simțit că în tot acest proces el este luat drept prost: că nu a reușit să îl învețe pe copil să folosească pasta de dinți, e prost ca tată fiindcă nu a reușit să le dea copiilor totul, așa încât să nu fie nevoie să primească ajutoare, iar acele doamne s-au poziționat acolo cu superioritate față de el, a trebuit să accepte ajutorul pentru că realmente avea nevoie de el, nu avea cu ce să își îmbrace sau încalțe copiii, dar asta nu înseamnă că îi place, mai ales dacă vine de la nivelul ăsta: „măi, săracule, am venit eu, doamna de la București, să te salvez!” Ei bine, decât cu această atitudine, mai bine nu vii deloc.

Mădălina, cu bunica ei

Hai să ne întoarcem când tu erai studentă și voiai să schimbi lumea și ai primit lecția romilor care și-au făcut fântânile. Acum mi-e limpede cum citești experiența. Atunci cum ai luat-o?

Acel moment a fost sfâșietor emoțional. Mi se părea că această lume nu există. Eram ca țăranul la zoo: „girafa nu există!” Mă uitam la satul acela, care nu avea nicio legătură cu Bucureștiul, de unde plecasem. Nu am avut bunici la țară, deci eram complet ruptă de această lume și mi se părea că este o situație pe care trebuie să o rezolvăm repede. Deci, întâi a fost deznădejdea, apoi nu știam ce să fac așa încât bieții oameni să iasă din acea situație.

Doar că aveam să înțeleg, în următorii 10 ani, că acesta este un proces care are nevoie de generații pentru a se împlini și că, da, este nevoie de politici publice, dar deștepte, care să asculte cetățenii pentru care sunt concepute, să nu vină de sus, ci de la firul ierbii.

Care au fost alegerile tale după aceea?

La vreo doi ani după experiența fântânilor, prin 2005, am început să fac fundrasing. Nu am ajuns la Guvern, să schimb lumea, fiindcă apăruse treaba cu donațiile și în România și mi s-a părut că așa aș putea încerca să schimb lumea mai temeinic. Dacă eram în contact direct cu nevoile oamenilor mă încărca foarte tare și mi-am dat seama că nu aș fi făcut față pe termen lung. Dar, mi-am zis, dacă pot să strâng bani pentru cei care lucrează direct cu cei afectați, este ceva ce pot duce.

Următoarea alegere pe care am făcut-o a fost să mut discuția de la cei care aveau nevoie de bani, la cei care donau bani și asta este zona în care mă aflu acum, aceea de consilier de filantropie. Pare simplu să dai bani, îi ai deci îi dai!, am realizat prin câte traume și probleme de conștiință și dificultăți decizionale trec oamenii care au resurse de dăruit.

Mădălina, alături de soțul și fiul ei

De ce?

Pentru că nimeni nu se trezește într-o dimineață decis să dea 500 de lei lunar mamelor care au copii și nu au ajutor pentru creșterea lor. Până înțelegi pe cine vrei să ajuți, cum poți să o faci, concret, să pricepi ce mai fac alții, cu cine te poți alia, să înțelegi ce nu-ți place și care sunt pornirile tale în acest proces, orice ai face este fie o risipă de resurse, fie ceva extrem de obositor și agasant, iar apoi realizezi că sunt atât de multe cauze și tu ai atât de puțin de dat, încât mai bine nu mai faci nimic.

Ori ești, ca majoritatea noastră, donatorul care reacționează emoțional: faci voluntariat, te ia plânsul când intri în spital și a doua oară nu mai calci pe acolo, promiți că mergi să faci cursuri de engleză cu copiii, dar te iei cu viața și nu mai faci nimic. Și așa apare dezamăgirea, iar ei se simt abandonați încă o dată că tu, după două prezențe, nu ai mai dat pe acolo. Iar tu te retragi. Dar începe să se facă coadă la ușă, fiindcă s-a auzit că ajuți.

Oamenii nu primesc un „mulțumesc!” în schimbul ajutorului lor, nu văd rapoarte transparente despre ce s-a întâmplat cu banii lor, mulți ori puțini, dar au dreptul să știe care este schimbarea pe care au produs-o acolo. Așa se construiește în ei neîncrederea, că sunt cumva furați, ori că au fost tratați ca niște portofele ambulante și atât. Deci, nimic nu îi încurajează să contribuie în mod semnificativ.

Foarte dur tabloul făcut de tine!

Da, doar vorbim de filantropie. (râde) Pare simplu: „dacă fac bine, e bine! De ce ar trebui să existe reguli aici?” Până în momentul în care apare prima deziluzie, primul semn de întrebare: „oamenii au folosit banii cum au zis sau iar am picat de fraier?”

Tu când ai avut această întrebare prima dată?

În 2011 am avut o întâlnire cu câteva dintre familiile de antreprenori din România, care aveau și o practică filantropică. Nu putem să le dăm numele, dar putem să spunem că se știau de foarte mulți ani, crescuseră împreună, dar niciodată nu au vorbit despre propria lor filantropie. Și au început să povestească despre câte țepe și-au luat, cum au venit oameni inclusiv din biserică să le ceară bani, iar când au mers în zonă, au realizat că biserica nu făcuse niciodată ce promisese cu banii respectivi. Așa a apărut această întrebare. Care este legitimă: „sunt un om de afaceri care a făcut atât de mulți bani, cum de am luat decizii atât de proaste când a venit vorba de dat bani?” Iar următoarea întrebare este: „cum reușesc eu să dau banii, așa încât să nu mă mai simt fraierit apoi?”

Așa apare ideea de verificare, de raportare, de transparență, cu niște criterii și un proces prin care înțelegi întâi de toate care este schimbarea pe care vrei să o produci cu resursele pe care le oferi (bani, timp, produse), apoi încerci să vezi dacă omul sau organizația care îți cere ajutorul prezintă încredere. Iar asta se face destul de simplu: întrebi pe alții, le faci o vizită, pui întrebări, ceri rapoarte și elimini din riscuri.

Consilier de filantropie nu pare o ocupație foarte populară ori frecventă. Cum a ajuns la tine treaba asta și cum ai decis să încerci să fii consilier de filantropie?

Mă aflam la Londra, la Cercul Donatorilor, iar soția organizatorului era consilier de filantropie. Din discuțiile pe care le avusesem până atunci în România, mi-am dat seama că este foarte mare nevoie de un astfel de om și la noi.

Pare un demers de Cristofor Columb căutând Indiile. Cum ți s-a părut ție?

Pare, e drept, dar le găsești, asta este consolarea.

La noi au fost câteva piedici. Prima este legată de credința profund ortodoxă, să faci bine, dar să nu vorbești despre ce faci. Dar, dacă nu vorbești despre ce faci, nu se știe. Iar dacă nu se știe, nu poți construi o practică și o cultură a dăruitului. Iar asta este o piedică, pentru simplul motiv că nu vezi cum face altcineva, nu poți învăța, nu te poți compara și așa mai departe. Iar lucrurile acestea, în Vestul mai pragmatic, este foarte ușor tranșat: „nu vorbesc pentru a mă lăuda, ci pentru a-i inspira și pe alții!”.

Apoi este ceea ce eu numesc „sindromul Gigi Becali”, adică atunci când vorbești despre ce faci, ajungi să fii hăituit, să se facă rând la ușă care aduce un stres inutil, fiindcă devine foarte greu de luat decizia de implicare. Așa că ajungi să alegi să nu vorbești despre ce faci.

La noi există neîntreruptă practica filantropiei, ea nu a murit nici măcar în timpul comunismului, doar că era făcută în secret, așa cum au fost făcute multe alte lucruri bune, care ne-au construit ca țară.

Filantropia ne-a construit ca țară: avem spitale, universități ori școli construite strict din donații. O dată cu venirea comunismului, practica nu a dispărut, ci s-a transformat ca ajutor în grupurile etnice, de intelectuali sau în jurul bisericilor. Însă nimeni nu vorbea despre asta fiindcă atrăgeau atenția într-un mod nefericit.

Ai spus la început despre un simț justițiar pe care îl aveai din copilărie. La ce te refereai?

Părinții mei îmi spuneau, ca toți părinții, despre ce se poate întâmpla dacă umbli noaptea pe stradă, dacă intri în vorbă cu străinii, că te fură, te răpesc și așa mai departe. Prin urmare, mi se părea absolut oribil ca cineva să facă altcuiva așa ceva. Ce ți-am spus acum capătă sens într-un anumit context pe care ți-l povestesc îndată. Însă trebuie să îți spun mai întâi că am fost crescută de bunica din partea mamei, care era mega-religioasă, mergea în toate duminicile la biserică, făcea rugăciuni la miezul nopții și toate canoanele bisericești.

Ea m-a dus, în Joia Mare, la biserică și am asistat la slujba legată de răstignire. Aveam vreo 5 ani.

Îmi amintesc cum stăteam în biserică și ascultam cum zice preotul că urmează să îl răstignească pe Hristos și auzeam cum îi băteau cuiele în palmă. Eu, mică, jos, fără să văd prea bine ce se întâmpla în jurul meu, mi se părea absolut oribil că nimeni nu sare să îl salveze de pe cruce, de ce să îl bată în cuie. Am urlat la ei, nu l-a dat nimeni jos așa că am ieșit plângând din biserică și am fugit până acasă zguduită de această nedreptate. Mama nu pricepea ce mi s-a întâmplat, eu nu-mi găseam nici suflul, nici cuvintele și într-un târziu, printre lacrimi, i-am zis: „l-au omorît!” Cred că m-a întrebat speriată despre cine era vorba, iar eu am îngăimat: „Pe Domnul nostru, Iisus Hristos!”.

A fost o reacție spontană la nedreptate: cum poți să vezi că i se face rău cuiva și să nu reacționezi! Pe urmă însă afli că e bine să te protejezi psihic și emoțional, că se îngroașă pielea pe inima ta, că nu ai cum să duci toată nedreptatea din lume pe umerii tăi.

 

 

 

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO