fbpx

Căutare

Share this article

Marius Chivu are 41 de ani și este scriitor, cronicar literar, moderează evenimente, ține cursuri de creative writing, adică este, literalmente, excepția care arată că în România se poate trăi din scris. Se dovedește notabilă această excepție, mai ales în contextul în care a fost invitat în bord-ul ce decide bursele de rezidență pentru câțiva scriitori de la noi, cărora Fundația Cărturești și cititorii le dau răgaz și finanțare pentru o lună în care să termine proiectele pe care le propun.

Marius Chivu vine de la Râmnicu Vâlcea și a început „cariera” ca cititor, ghidat abil de mama lui pe la 8 ani, când a început să descopere cărțile de aventuri și să se cufunde 20.000 de leghe sub mări.

După o adolescență boemă, pentru un spirit ce se confunda cu adolescentul erudit al lui Mircea Eliade, dar studia într-un grup școlar industrial ce-l pregătea pentru o eventuală carieră de contabil, Marius decide să dea la Facultatea de Litere din București, vrăjit de poveștile despre viața de student din capitală, între bibliotecă și concerte Metallica, pe care i le scria în lungi epistole prietena lui, Amalia.

Bucureștiul însă avea să fie stânjenitor pentru Marius, mai ales că simțea că vine dintr-un oraș mic, dintr-o familie modestă și dintr-un liceu în care nu învățase nimic din ce îi trebuia la examenul de admitere la filologie. Un sentiment pe care l-a depășit între timp, dar care s-a rafinat într-o cunoaștere de sine care-i dă voie să spună: știu că nu sunt nici cel mai bun scriitor, nici cel mai bun critic, știu că am avut noroc, dar în egală măsură îmi cunosc bine calitățile, pe care nu am să le enumăr aici. 😉

Ce așteptări ai tu legat de aceste burse ale Fundației Cărturești?

Marius Chivu: Așteptările vin din mai multe ipostaze ale mele. Ca membru al juriului mă aștept să primesc niște propuneri de proiecte de roman, proză scurtă sau eseu și poezie care să mă entuziasmeze și să fiu foarte bucuros că fac parte din acest proiect ce acordă timp, bani și liniște unor scriitori să le ducă la capăt.

Marea problemă cu scriitorul român este că nimeni nu este profesionalizat încât să-și permită să stea și să scrie. Scrisul, pentru scriitorul român, este un al doilea sau al treilea job, dacă nu chiar un hobby pe care-l practică din când în când, o dată la câțiva ani, atunci când reușește să aibă timp să se elibereze de presiunea și îndatoririle muncii, cele financiare ori ale familiei.

Bucuria mea, ca membru al juriului, ar fi să ofer unui scriitor ocazia să-și ducă la capăt o carte pe care, în condiții normale, ar amâna-o sau nu ar scrie-o niciodată.

Apoi, mă bucur ca cititor, fiindcă o carte bună a unui autor român îți produce o mai mare satisfacție decât una oarecare, pentru că se naște din cultura ta și-ți dă o senzație de solidaritate.

Nu în ultimul rând, sunt încântat fiindcă anul acesta, în noiembrie, se împlinesc 20 de ani de când semnez recenzii despre cărți românești. Dumnezeu știe că au fost de toate felurile aceste cărți, dar pe unele le-am admirat și m-au provoacat, iar asta m-a ținut atâta vreme în această muncă. Mi-aș dori să pot recenza într-o zi cărți foarte bune, scrise în acest program și să fiu mândru că am contribuit la „producerea” lor.

Cum îți dai seama din câteva pagini de proiect că se poate naște un mare roman?

Marius Chivu: Lucrurile sunt mai simple decât par, fiindcă există o limită de vârstă la înscriere, ceea ce, cum e de așteptat, va exclude debutanții sau autorii necunoscuți. De altfel, aceasta era strategia de la început: să căutăm scritorii care au confirmat deja, oamenii talentați, în care merită să investești, să ai încredere.

Pe de altă parte, firește că există un risc să nu iasă ce trebuie, dar știm însă că va fi o carte de autor, chiar dacă nu o capodoperă.

Marius Chivu. Foto: Irina Gache

Dacă te uiți un pic în jurul nostru, ți se pare că există țară în care scriitorii să trăiască din ce scriu?

Marius Chivu: În fiecare țară există un număr de scriitori care reușesc să trăiască din scris, publicând în mod constant și, mai ales, fiind traduși în mod constant în limbile „mari”.

Orice țară din jurul nostru are scriitori vedetă în alte țări. Noi am tradus și am promovat în România scriitori din țările din jur, cu deja 3-4 cărți. Pe de altă parte, noi îl avem pe Mircea Cărtărescu, cel mai elocvent exemplu de scriitor român cu succes în străinătate. Acest om a primit în fiecare an, de vreo 6 ani încoace, câte un mare premiu internațional, ceea ce e o performanță și ceva ce vreodată în literatura română nu a existat. Deci noi avem un singur autor pus pe harta internațională a literaturii. Celelalte țări din jur au mai mulți autori.

La nivelul pieței de carte însă noi suntem totuși pe ultimul loc din Europa. Deci e clar că la noi este ceva în neregulă cu sistemul în care funcționează piața de carte. Pe de o parte, avem o masă de cititori/cumpărători de carte extraordinar de mică. 65% dintre români nu citesc nici măcar o carte pe an. 42% dintre români sunt analfabeți funcțional. Ce înseamnă asta? Sunt tineri de 20 de ani care citesc, dar nu înțeleg ce citesc. Când așa arată barometrul lecturii în România trebuie să faci ceva, orice, să ieși de aici.

Tirajele, în România, sunt undeva între 700 și 1.000 de exemplare. Știi ce înseamnă tiraj de 700 de volume? Cu 700 de oameni umpli un club din Băneasa.

Firește că nimeni nu scrie cu gândul la bani, la glorie, la prestigiu social, dar să scrii și să vezi că nu se întâmplă nimic, nu vin ecouri de nicăieri, apar două-trei recenzii și cam atât, să primești două-trei sute de lei din drepturi de autor în primii ani după apariție, ajungi la o dezamăgire profundă care dinamitează încrederea pe care o ai și în tine, și în sensul de a scrie, de a publica într-o cultură ca a noastră.

În continuare, România, deși are sute de case case memoriale, de muzee, de centre de rezidență, nu oferă nicio bursă pentru scris. Niciun scriitor român nu poate primi bani de undeva pentru a scrie. Desigur, cu această excepție și premieră creată de Fundația Cărturești.

Marius Chivu. Foto: Irina Gache

Te ascult și realizez că discursul tău plasează scriitorul undeva între capcană și disoluție. Îmi dau seama că scriitorul nu poate trăi din ce face în România și nici măcar nu-și poate căuta de muncă în străinătate, așa cum a făcut tot românul după anii 2000.

Marius Chivu: Cam așa. Gresia se pune peste tot la fel, dar de scris poți scrie bine doar în limba ta.

Deci pe clubul acela mic de 700 – 1.000 de oameni se „bat” toate editurile și cu scriitori străini, și cu scriitori români, încercând o luptă pentru fiecare felie din potențialul de lectură.

Marius Chivu: Imaginează-ți că avem cam 200 de librării într-o țară în care există 300 de orașe. Dintre cele 200 de librării, 100 se află în București. Deci, nu doar că sunt puțini cititori, dar sunt mari șanse ca tu de fapt să scrii numai pentru un oraș, capitala.

Firește că vorbim despre statistici, iar scrisul înseamnă mult mai mult decât atât, dar ca să avem o imagine a infrastructurii pentru care scrie un autor român sunt de folos aceste cifre.

Tu de ce ai rămas atâția ani în această zonă a cărții?

Marius Chivu: M-am gândit și eu la asta.

Sunt un caz fericit, una dintre puținele excepții. Am intrat în acest joc când lucrurile mergeau bine, la începutul anilor 2000, când se reformau instituții, reviste, edituri, și am ocupat un loc bun la Dilema veche, o revistă care, spre deosebire de aproape celelalte din categoria ei, a avut o stabilitate incomparabilă. În plus, de-a lungul timpului, am reușit să fac o grămadă de alte lucuri legate de scris: am tradus, am scris, am editat cărți, am făcut cursuri de creative writing, am predat, am ținut conferințe, am organizat și am moderat evenimente. Și numai pentru că am făcut atât de multe lucruri legate de scris mi-a permis să fiu de 20 de ani în această zonă și să îmi câștig existența astfel. Dar, cum spuneam, sunt un caz fericit; s-au pierdut mulți din generația mea pe drum, au apărut alții, au dispărut apoi și toate astea fiindcă este foarte greu să-ți faci o viață în zona literară. Deci nu sunt deloc ceva ce pot fi dat ca exemplu, ci sunt mai degrabă o excepție.

Asta nu înseamnă că nu am simțit pe propria piele toate lucrurile pe care ți le-am spus. Și le simt în continuare. Am scris niște cărți, dar nu mai am entuziasmul să mai scriu una. Deși sunt satisfăcut de ce am făcut, uneori vine și senzația asta, pe care cred că a resimțit-o orice scriitor, că nu merită atât efort.

Dintre toate lucrurile pe care le faci, care ți-e cel mai drag?

Marius Chivu: Cititul, până la urmă. El este la baza a tot ceea ce fac, este activitatea constantă.

Ana Maria Sandu și Marius Chivu

Cine și când te-a învățat să citești?

Marius Chivu: Nu știu dacă am citit devreme. Astăzi am văzut că puștii citesc de la 3-4 ani.

Îmi amintesc însă că știam să citesc, dar preferam să o las pe mama. La un moment dat, pe la mijlocul unei povești sau când intriga devenea cu adevărat interesantă, ea abandona cartea, sub pretextul că are ceva de făcut, iar eu rămâneam cu cartea în mână și continuam să citesc de unde se oprise. A făcut trucul ăsta de câteva ori până când am deprins singur gustul lecturii și am continuat.

Cred că eram prin clasa a II-a sau a III-a când am început să citesc cărțile vârstei. Mai târziu am descoperit 20.000 de leghe sub mări, prima carte care m-a vrăjit cu totul. Apoi a venit un volum de proză scurtă, Dragoste de viață și alte povestiri, a lui Jack London, peste care am dat la bunici și care, acum câțiva ani, l-a inspirat pe A. G. Iñárritu să facă The Revenant.

Mai târziu, în liceu, ca foarte mulți din generația mea, am făcut o pasiune vremelnică pentru Mircea Eliade, iar Romanul adolescentului miop mi-a revelat opțiunile pe care le poți avea într-o viață dacă ești atât de însetat de cunoaștere și de citit. Mi-a plăcut foarte mult acea carte și m-a făcut să citesc sistematic: un număr de cărți, un număr de pagini, să descopăr un număr de autori într-un timp dat.

Am înțeles foarte repede că cititul poate transforma viața unui om și va face întotdeauna diferența între mine și ceilalți.

Și mai era ceva: fiind un copil unic, am crescut destul de singuratic, iar cititul a venit ca o activitate ce se potrivea acestei solitudini. Am făcut parte dintr-o generație care nu avea foarte multe opțiuni de petrecut timpul liber. Nu aveam televizor, nu aveam internet, iar cititul făcea parte din activitățile pe care orice copil le avea, fie că nu avea cu cine să se joace, fie că se plictisea. Pe mine, lectura m-a prins mai mult decât pe alții.

Ce munceau ai tăi?

Marius Chivu: Mama era croitoreasă, iar tata mecanic în Râmnicu Vâlcea.

De unde luai cărțile?

Marius Chivu: Aveam o bibliotecă foarte mică acasă, dar mi-am dat seama repede că nu am ce citi din ea.

Majoritatea erau cărți primite cadou de părinții mei, fiindcă pe vremea aia cartea era nelipsită din cadouri. Sau erau cărți cumpărate de ei, clasice dar și primite la pachet, cumpărate obligatoriu, așa cum era procedura în sistemul comunist. Așa că aveam pe raft un Jack London lângă un manual de creștere a cactușilor sau niște cuvântări de-ale lui Ceaușescu. Era un truc de marketing.

După Revoluție, când apăruseră foarte multe librării și edituri la noi, plecam să cumpăr cărți și făceam turul orașului, iar în fiecare cartier dădeam peste o librărie.

Biblioteca lui Marius Chivu

Am început să-mi fac o bibliotecă mică, a mea. La vremea respectivă am beneficiat și de un club al cărții, pe care l-a inițiat editura Rao, care publica clasicii modernității, Virginia Wolf, Sartre, Hesse, în niște ediții relativ ieftine, foarte proaste (niciodată nu terminai cartea de citit și să rămâi cu toate paginile în ea). La finalul cărții însă găseai un tabel cu oferta lor de volume, pe care îl completai și puteai primi prin poștă clasicii modernității. Țin minte că am adunat atunci rafturi întregi de la Rao, citind cărți foarte bune.

Mama era încântată când veneau coletele și mă vedea citind. Era foarte important pentru părinții mei să mă vadă făcând asta.

Cu ce bani plăteai tu aceste cărți?

Marius Chivu: Nu eram atât de săraci încât să nu putem să cumpărăm cărți.

Nu la asta mă refeream. Dar dacă tot ai adus vorba, cred că părinții noștri aveau în acele vremuri talentul de a face lucrurile în așa fel încât să nu simțim sărăcia, nu crezi?

Marius Chivu: Aș vrea să fi fost mai atent atunci la posibilitățile alor mei. Nu o duceam prea grozav, dar nu se vedea asta. Îmi cumpăram destul de rar haine, dar nu simțeam vreo apăsare pentru că nu ne permiteam niște lucruri. În plus, așa erau vremurile, nu găseai întotdeauna haine bune, din materiale bune sau încălțăminte. Am crescut cu grija faptului că nu aveam pantaloni sau nu aveam pantofi buni. Am și acum scrisori ale mamei, către tata (care fusese plecat la muncă în Irak, în 1988), în care îi spunea că este îngrijorată că venea iarna și nu avea cu ce să mă încalțe, fiindcă nu existau în comerț ghete, cizme. Deci lucruri care azi par de neimaginat.

Marius Chivu, împreună cu mama lui

Din fericire, mama, fiind croitoreasă, vâna tot felul de materiale și măcar pe partea de haine nu se baza pe comerțul șchiop al regimului comunist. Era și talentată, recunosc. Circulau prin cartier, în acele vremuri, niște nekermane, adică niște cataloage cu modele de haine din Germania, pe care mama le lua, le studia, ghicea croiala lor, încerca de mai multe ori până ajungea la forma pe care și-o dorea apoi ne făcea cele mai faine haine din oraș. Era suficient să găsească un anumit material și deja aveam pantaloni ca-n Nekerman. (râde)

Aveam 11 ani la Revoluție, deci știu cum se trăia atunci și ce posibilități aveam. Dar totuși am trecut de anii 90, care au fost cumpliți, fără să suferim foarte mult.

Cui îi semeni mai mult? Mamei sau tatălui?

Marius Chivu: Semăn cu mama și cu bunicul meu, care era tâmplar. Asta cred că m-a făcut foarte atent la detalii, foarte tipicar. M-au ajutat lecțiile primite involuntar de la mama și de la bunicul.

Dar am descoperit și de la tata multe lucruri, pe măsură ce a îmbătrânit și m-am apropiat mai mult de el.

L-ai transformat într-un personaj pe tatăl tău. Cât e real, cât e creația ta?

Marius Chivu: Așa este, dar nu a fost nimic premeditat la mijloc. Simțeam nevoia să postez pe Facebook altceva decât posta toată lumea. Eu m-am folosit destul de mult de poveștile părinților, bunicilor mei în cărțile pe care le-am scris de-a lungul anilor. Iar să le public pe Facebook este o formă de a arhiva diversele povești și anecdote pe care tata mi le spunea.

Inevitabil, s-a creat un fanclub al tatălui meu, mulți dintre prietenii mei și-au dorit să-l și cunoască, mai ales că eu nu am vrut să-l expun prea mult.

Când ai scris prima dată, ce ai scris?

Marius Chivu: Aveam vreo 10 ani când m-am apucat să scriu un roman polițist. Dar după o jumătate de pagină, mi-am dat seama că nu știu să gestionez personajele, structura, detalii de acest fel și atunci a fost prima lecție pe care mi-am administrat-o legat de rigoarea scrisului.

L-am pus deoparte în ideea că voi învăța cum se scrie un roman și mă voi întoarce la el. Dar nu m-am întors niciodată și mă tem că acea jumătate de pagină nu mai există.

În liceu, ca tot adolescentul român îndrăgostit m-am apucat să scriu poezie de dragoste pentru o fată. Și a funcționat acest act al seducției.

A fost un exercițiu bun pentru mine să scriu, fiindcă mă preocupau tot felul de gânduri: ce preiei de la un poet care-ți place, cât e inspirație, cât e semi-plagiat. (râde) Mai furam câte un vers de ici, de colo, dar erau niște poezii de uz personal și o formă de ucenicie în scris.

La un moment dat, prin liceu, am trimis niște poezii la poșta redacției, la România literară și Convorbiri literare și am apărut în amândouă.

Și faptul că te-ai văzut publicat nu a alimentat în niciun fel visele de mărire?

Marius Chivu: A fost o confirmare că sunt pe drumul bun, dar că mai am foarte mult de parcurs. O lecție la care am ținut, dovadă că am publicat prima carte după 30 de ani.

Foarte critic erai cu tine!

Marius Chivu: Îmi dădeam seama că scriu din ce în ce mai bine și-mi era teamă să public un volum de poeme ca să-mi dau seama peste puțin timp că sunt la un nivel mai bun.

Am vrut să am o mai mare siguranță a acumulărilor mele. Iar până s-a întâmplat asta a durat destul de mult. Și am scris foarte mult înainte să public; aveam 4-5 cărți deja scrise acasă, când am publicat primul volum de poezie. Când am publicat primele povestiri, mai aveam acasă un volum deja terminat.

Cum a fost să descoperi Bucureștiul după ce ai trăit într-un oraș mic de provincie?

Marius Chivu: Ca orice tânăr venit din provincie, am fost intimidat, din mai multe motive.

Veneam dintr-un oraș mic de provincie, dintr-o familie modestă. În plus, veneam la Facultatea de Litere după ce terminasem un liceu modest din Râmnicu Vâlcea, nici măcar un liceu cu profil uman.

Eu am ajuns la facultate după a doua încercare și venisem de la un liceu care nici măcar nu era liceu, ci un Grup școlar administrativ și de servicii publice. Deci toată adolescența făcusem comerț, merceologie, matematică și, fără să fi avut ore de limba latină, limbi străine, gramatică, veneam la Facultatea de litere. Deci eram intimidat și de nivelul meu mediu de pregătire filologică. Iar peste toate astea, veneam de la țară, unde crescusem.

Am fost un pic intimidat, dar eram și ambițios să depășesc toate aceste handicapuri, iar ani de zile cred că am fost prins în această ambiție personală de a recupera dezavantajele de până atunci. Acum mă gândesc că, dacă nu aș fi pierdut atâta timp recuperând, aș fi avansat mai mult. (râde)

Tu cum ai ajuns la acel liceu?

Marius Chivu: Am ajuns acolo neștiind ce vreau neapărat să fac în viață. Cine știe la 14 ani asta? Mă rog, eu nu știam. Am ajuns acolo cumva sfătuit de ai mei că un liceu economic este un liceu de viitor. În mintea lor, aș fi devenit contabil sau ceva de acest gen, iar aici nu este nimic reprobabil. Cred că a fost un calcul bun pe care l-au făcut pentru copilul lor atunci, mai ales că eram foarte bun la matematică. Dar o dată ce am intrat în liceu mi-am atins limita matematicii.

Acei ani de liceu însă au fost pierduți pentru mine ca scriitor sau ca cititor. Și pentru asta îmi pare rău.

Tu cum ai descoperit această pasiune pentru filologie?

Marius Chivu: Nu e un moment anume, ci mai degrabă un proces. Citeam Eliade, citeam cărțile de la Rao.

Aveam o prietenă, Amalia. Era mai mare decât mine și ajunsese studentă în București, la Litere, când eu eram încă în liceu. Între timp am pierdut complet legătura cu ea și nu știu deloc cum mai pot să o găsesc, lucru pentru care chiar îmi pare rău, fiindcă ea a însemnat foarte mult pentru mine atunci.

Nu știu dacă eram îndrăgostit de ea, dar în mod cert eram fascinat de ea. Era mai mare, știa muzică, știa literatură, am descoperit foarte multe trupe datorită ei.

Ne cunoscusem circumstanțial într-un fan club al postului local de radio din oraș, unde ea avea o emisiune cu muzică rock, în jurul căreia se adunaseră foarte mulți admiratori. Ieșeam în oraș în fiecare seară sau făceam mici drumeții în afara orașului, plecam cu casetofonul după noi, ascultam muzică și vorbeam despre cărți, citeam, scriam poezie.

Ea a mers la filologie în București, eu am rămas în oraș și, o vreme, am purtat corespondență. Am și acum scrisorile de la ea, vreo 60-70. Ea îmi scria despre viața de student la Litere în capitală, când erau concerte cu Iron Maiden, Metallica, la care ea mergea.

Cred că am vrut să vin în București pentru că voiam viața asta. În plus, începusem să citesc mult, începusem să scriu, făceam mai multe chestii care mi-au dat un sens din ce în ce mai coerent al faptului că aș vrea și aș putea să urmez filologia.

Și? Când ai ajuns în București ai găsit această viață?

Marius Chivu: Corespondența s-a frânt la un moment dat. Nu am mai primit scrisori de la ea.

Am ajuns în București, am căutat-o la facultate și se retrăsese. I-am pierdut urma, pur și simplu. Anii au trecut, cred că terminasem deja facultatea, eram la master, începusem să scriu și să public în România literară și am reîntâlnit-o întâmplător. Nu-i ieșiseră lucrurile așa cum visase, nu se întorsese să termine facultatea și cred că a fost o oarecare jenă în comunicarea noastră.

Mi-a dat un număr de telefon care fie a fost greșit de la început, fie și l-a schimbat foarte repede, pentru că am pierdut-o din nou și nu mai știu nimic de ea. Sunt 21 de ani de atunci.

Iată o carte ce merită scrisă!

Marius Chivu: Nu știu dacă chiar o carte…

Dincolo de această poveste tulburătoare, îmi dau seama că tu ai venit cu un imens complex de inferioritate când ai dat la facultate aici…

Marius Chivu: Îl am și acum, să știi, dacă vrei o confesiune de genul ăsta.

Lumea mă percepe ca fiind un om foarte sigur pe el și foarte arogant. Aud foarte des, de la oameni care mă cunosc, că descoperă în a doua sau a treia fază a prieteniei noastre că la început le păream foarte arogant.

Comportamentul ăsta vine ca reacție la ceva ce nu aș numi neapărat complex de inferioritate, ci această credință: întotdeauna am știut și sunt convins că există oameni mult mai buni decât mine în ce fac.

Dar acest complex nu vine din gândul că există oameni mai buni decât tine, ci că tu nu ești îndeajuns de bun.

Marius Chivu: Asta e partea proastă, că eu sunt destul de mulțumit cu mine. Doar că lucrurile s-au întâmplat, cum spuneam și la începutul conversației noastre, și dintr-un soi de noroc. Dar nu sunt nici cel mai bun critic, nici cel mai bun scriitor.

Am eu, calitățile mele, nu le voi spune aici, dar știu că exist. Iar asta mă motivează să continuu. Dar întotdeauna am știut care este locul meu.

Dacă mă întorc, totuși, la primul examen de admitere și primul eșec la faculatte trebuie să te fi zguduit destul de tare.

Marius Chivu: Foarte mult, într-adevăr. Și dacă nu ar fi fost părinții mei care să mă încurajeze și să continue să îmi plătescă meditații nu aș fi reușit. Repet, eu nu făcusem latină, nu făcusem gramatică la liceu, deci toate aceste lacune trebuiau acoperite cu meditații private, pe care le-au plătit ai mei. În special mama a fost dedicată ideii ca eu să continuu școala.

A fost un eșec dar a fost foarte devreme și am avut timp să-l depășesc. Cred că e mai complicat de digerat un eșec târziu, când ai deja un statut. Dar la acea vârstă, practic succesul era mai suprinzător.

Firește că am fost dezamăgit, dar pe de altă parte știam sigur că mi-ar fi fost imposibil să trec din prima de acest examen. Nu am luat-o în tragic și am preferat să nu mă gândesc ce-ar fi fost dacă picam și a doua oară, când abia atunci lucrurile s-ar fi complicat.

Când ți-ai găsit tu vocea și pârghiile să îndrăznești să crezi că ai recuperat lacunele?

Marius Chivu: E tot un proces. Și nu-ți găsești Vocea, ci o voce care dintr-o dată poate fi recognoscibilă unora sau altora, doar că vocea se poate schimba așa cum se întâmplă și în realitate, când capătă alte accente, alte tonalități. De aceea, eu nici nu mă grăbesc să public cărți cu un ritm foarte susținut, fiindcă îmi place ca vocea mea să fie alta cu fiecare carte care apare sub semnătura mea.

De ce ai vrut tu să fii critic?

Marius Chivu: Nu am vrut neapărat. În facultate o aveam printre îndrumători pe Ioana Pârvulescu, care scria atunci la România literară și la care m-am dus cu o proză scurtă, întrebând-o dacă îi dă șanse să apară în revistă. Ioana a avut delicatețea să spună că nu e rău textul, dar poate ar trebui să-mi formez ochiul critic începând să scriu recenzii, mai ales că e un instrument bun pentru un prozator critica literară.

Ioana Pârvulescu m-a îndemnat să scriu recenzii în România literară, când nici nu știam cum se face asta; am învățat singur, citindu-i pe ceilalți.

Și după o vreme m-am trezit că lumea mă percepe drept critic, că fac asta de ceva timp și dintr-o dată, oferta de a ajunge să scriu la Revista 22, apoi să intru la Dilema veche, venea pe fondul activității mele de critic literar. Așa că am continuat până când am realizat că ucenicia s-a terminat și că pot scrie proză de care să fiu satisfăcut. Acum este un exercițiu care s-a transformat într-un job, fiindcă acum veniturile mele de acolo vin, din munca de cronicar literar.

Nu te temi de hateri, de detractori, nu e obositoare interacțiunea permanentă cu scriitori supărați care te întreabă: cine ești tu să-mi spui că nu am scris bine?

Marius Chivu: Când ești tânăr, ai stomac. Și mai e ceva. Când ești tânăr te îmbată puțin puterea pe care o capeți instantaneu: ai posibilitatea să scrii într-o revistă prestigioasă. Iar senzația asta de putere te protejează cumva.

Dar pe de ată parte, niciun scriitor nu a fost mulțumit de ce s-a scris pe cărțile lui. Deci face parte din regula jocului.

Am avut parte de momente ciudate, mesaje de amenințare cu bătaia, tot felul de mesaje; acum a intrat și internetul în joc și încă primesc mesaje de la oameni care nu au uitat niciodată ce ai scris despre ei, care nu te iartă că nu scrii despre ei. Dar te obișnuiești atât de mult încât începi să judeci cu mult umor aceste reacții.

Nu m-au deranjat aceste reacții, dimpotrivă, m-a bucurat ingenuitatea mea de atunci. Lucrurile s-au schimbat când nu m-a mai interesat să scriu cronici negative despre cărți care aparțin unor autori consacrați pentru că timpul meu era mai important. Și m-am concentrat mai mult pe recomandare, pe critică pozitivă, încercând să ofer oamenilor sugestii de lectură și de cărți care să merite investiția timpului.

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO