Căutare

Share this article

Paul Gheorghe este jurat în cele mai prestigioase concursuri de dans din lume, a creat de la zero o trupă de break-dance, Trouble, toate astea după ce s-a lăsat inspirat de doi băieți care făceau scheme pe faleza din Galați, când el avea 13 ani. Așa a început povestea lui Paul și a continuat cu o facultate de sport care i-a dat curaj să improvizeze și să încerce coregrafii îndrăznețe pentru interpreți renumiți ai vremii, precum Andreea Bălan.

A ajuns în București la 21 de ani și le-a încercat pe toate până a cunoscut succesul: a dormit în boxa blocului mătușii lui, în jacuzzi la Atomic tv, unde lucra, și-a spălat hainele de spectacol în mare și a vândut biscuiți pentru Ro Star.
Acum este un jurat exigent și visează să creeze un show redutabil în România pentru a da o șansă celor ca el, cel de acum 20 de ani.

Iată povestea unui dansator îndrăzneț, care trăiește visul american aici, în România.

Îmi spui că visul tău de fapt a fost să faci performanță. Ce înseamnă asta?

Am fost fotbalist de performanță, la Oțelul Galați, iar în timpul cât făceam asta mai făceam ceva: dansam pe stradă, la zid. Țin minte și acum, eram la antrenamente la echipa mare, în cele câteva minute de pregătire din vestiar am apărut la televizor, pe postul local. Iar toți colegii mei au rămas cu gurile căscate, intrigați cumva: „Tu ce ești? Fotbalist sau dansator?”. Dar le făceam pe amândouă. Aveam 17 ani și nu știam ce să aleg.

Să fac dans am început de la 8 ani, când, îmi aduc aminte, s-a întors mama acasă, de la o nuntă și povestea, cu o prietenă a ei, despre un băiat care dansa foarte bine.

Pe de altă parte, o vedeam și pe sora mea cum dansa în oglindă și o copiam, însă de la un punct nu mi s-a mai părut îndeajuns, motiv pentru care am început să merg la nunți și furam toate mișcările pe care le vedeam.

Ce dansai atunci?

Populară. Hora în două părți, sârbă, tot ce se dansa. Le luam pe mama și pe soră-mea și pe învârteam până nu mai puteau. Dansam pe Albatros, Azur și alte formații celebre pe atunci.

Stăteam cu copiii pe uliță, cum ziceam noi, pe stradă, scoteam casetofonul afară și-i luam pe toți la dans. Fără oboseală. 😊

Și acum am fost la nunta unui văr al meu și am dansat de la 9.00 seara, când am ajuns acolo, până dimineața, fără pauză. Am luat toate femeile la dans.

Paul Gheorghe, la începutul carierei.

Am început să coregrafiez prima oară la Dolly Do, managerul care a scos trupele As 20 și Sweet Kiss. Improvizam, fiindcă nu știam exact ce însemna. Însă terminasem facultatea de sport, eram profesor și am început să folosesc ce învățasem la gimnastică, la cursurile mele, în improvizații.

Prima legătură cu break dance-ul a fost pe faleză, la Galați. Am văzut într-o zi doi băieți care dansau neobișnuit. Iar timp de o lună, zi de zi am mers la ei să îi urmăresc. Până când au spart ei gheața și m-au chemat să încerc și eu câteva mișcări cu ei. Aveam vreo 13 ani.

Atunci te-ai decis să faci break-dance?

Nu aș zice că a fost o decizie, ci mai degrabă o chemare. Și așa a rămas. Dacă o zi nu simt pământul și nu mă pun în cap, ziua a trecut degeaba. Cum prind o pauză cum mă învârt sau mă pun în cap. Așa simt.

Ai tăi ce au zis despre asta?

Am avut niște părinți care m-au încurajat, aș zice. Pe soră-mea, până la 18 ani nu o lăsau să iasă nicăieri mai târziu de ora 10.00 seara. Dar mie mi-au zis: „du-te!” și m-au lăsat la școala vieții, cum se zice. Iar asta nu m-a făcut golan, ci m-a responsabilizat. Iar tot ce fac acum și cred că am făcut până acum a fost să îi mulțumesc pe ei, să îi fac mândri de mine.

Paul Gheorghe, în Gara de Nord, la 21 de ani

Ce meserii aveau ei?

Mama era macaragiță, iar tata strungar. Iar tata, care era fără nicio licență, a fost promovat maistru fiindcă era foarte bun, a fost un exemplu pentru mine.

Ce ți-a rămas de la ei?

De la tata am primit seriozitatea, de la mama – entuziasmul. Tata era un om serios și foarte calm, oricare ar fi fost situația. Este foarte calculat. Iar vorba care mi-a rămas de la el și care-mi place și acum este asta: calul bun se vinde din grajd, nu trebuie să-l duci în târg.

Cum aplici în ceea ce faci vorba de la el?

Fiecare dimineață pentru mine este ca și cum aș lua-o de la zero. E ca și cum nu am Trouble și trebuie să construiesc tot. Nu încetez niciodată antrenamentele și nu mă culc niciodată pe o ureche.

Paul Gheorghe, jurat de dans și creatorul Trouble

Care este cea mai mare belea în care ai intrat?

N-am intrat, am fost dus, ca să zic așa. Din 2007 până în 2010 am început să lucrez cu toți artiștii din țară. Ulterior mi-am dat seama că nu mai vreau asta, dar ce vreau să zic este că toți banii pe care i-am câștigat i-am investit într-o sală de dans. Am lăsat manager acolo un prieten fotbalist, doar că el s-a ocupat atât de bine încât m-a îngropat în datorii.

Iar acum doi ani, generația de dansatori pe care am crescut-o timp de 8 ani de zile, în care am investit de la bani, timp și viață personală, a plecat după cineva care a împrumutat modelul de la mine, și-a deschis sală și eu a trebuit să iau totul de la zero.

Am ales răspunsurile astea pentru întrebarea ta fiindcă știu că belele în care să intru cu tot dinadinsul eu, nu am avut. Am primit însă aceste două cele mai mari „cumpene” din viața mea, legate de încrederea în oamenii mei.

În rest, mi-am văzut lungul nasului și nu m-am întins mai mult decât îmi era plapuma, ca om. Ca dansator însă le-am încercat pe toate. Dar nu am știut să îmi aleg oamenii. Nici nu mă judec prea mult, fiindcă nu m-a învățat nimeni. Mama și tata nu știau nici ei.

Altceva am învățat de la ai mei: să fiu ambițios. Gândește-te așa: cât am fost acasă tata găsea toate soluțiile. Când am plecat la București, m-am trezit singur.

Aveam 21 de ani, eram cântăreț, aveam o trupă, aveam turnee cu Axinte, cu Cătălin Măruță, dar eram singur. La ultimul concert cu ei, de 1 mai, la mare, l-am întâlnit pe directorul de la RoStar. Am vorbit un pic cu el și am decis să vin în București. Am lăsat scena și autografele și m-am făcut merchandiser.

Îmi trăgeam șapca pe ochi și puneam biscuiți pe raft. Un an și jumătate am făcut treaba asta. Doar că între timp am prins un job de coregraf la Atomic Tv, câștigam 4 milioane. Din ei, jumătate ajungeau la mătușa care, vezi Doamne, le-a zis alor mei că mă ajută, restul plăteam haine și ce-mi mai trebuia pentru dans și rămâneam cu 50 lei în buzunar pentru o lună de zile. Mâncam fornetti, o pâine îmi ajungea trei zile, iar în casă la acea femeie am învățat să spăl, să fac mâncare și să am grijă de mine.

Și ea cu ce te ajuta?

Mă ținea în casă.

O plăteai, nu era ajutor.

Da, dar eu nu aveam de unde să înțeleg lucrurile astea. Și nici alor mei nu le-am spus o clipă tot ce pățeam.

De ce nu?

Fiindcă nu puteam să fiu slab când ei erau atât de puternici. Cel mai mult în viață a contat să nu îmi îngrijorez părinții, să nu îi dezamăgesc.

Modelul după care conduc eu azi Trouble, este modelul de la ei primit. Știam că atunci când eram mici, eu și soră-mea, și ne doream ceva, iar ei decideau să ne cumpere, puneau ban pe ban și, indiferent de cât de mult plângeam sau insistam noi, făceau așa cum au decis. Iar luna asta îmi luau mie ceva, iar luna viitoare surorii mele. Și nu se abăteau niciodată de la ce hotărau. Dar am fost o familie în care toți ne-am respectat și ne-am iubit. Și, nu știu cât de mult înseamnă asta, dar întotdeauna, de Paște și de Crăciun, am fost cu ai mei. Oriunde am jurizat în preajma acestor sărbători, m-am întors și am plecat spre Galați.

La un moment dat a trebuit să o coregrafiez pe Andreea Bălan la Ploiești și făceam autostopul fiindcă nu aveam cu ce să ajung. Iar când m-am întors de acolo am găsit ușa casei mătușii mele încuiată. Și am fost nevoit să dorm în scara blocului.

A doua zi mi-a zis că dacă mai întârzii o singură dată, nu mai am ce căuta în casa ei. a doua zi am întârziat din nou. Și mi-am găsit hainele în saci, pe hol, și un bilet pe ei: „lasă cheia sub preș!” Din fericire mi-a venit ideea să păstrez cheia de la boxă și am dormit două luni în subsolul blocului, pe sacii de haine. Și mai făceam ceva: fiindcă lucram coregraf la Atomic Tv, mă ascundeam uneori de paznic și rămâneam acolo să dorm, în jacuzzi. Iar vara, când am început turneul la mare și aveam concerte cu Costi Ioniță, dormeam pe plajă și îmi spălam hainele în mare și le uscam toată noaptea pe șezlong. Doar ca să nu renunț.

Unde ai înțeles ce înseamnă industria?

La Atomic și pe scenă. Am făcut o trupă, SMS, cu încă un băiat și două fete pe care le-am crescut ca dansatoare și am început turneele prin țară. Sigur, atunci deschideam concertele, pe noi se făcea sunetul și reglajele, lucru care mă oftica profund. Dar aveam oameni care mă susțineau: Răzvan și Dani, de când au avut prima ediție de show, la Național Tv, apoi Cătălin Măruță, care mă invită și acum în emisiunile lui.

Ai ajuns jurat în concursuri internaționale de dans modern. Ce înseamnă asta pentru tine și ce îți lipsește?

E adevărat, dar știi ce-mi lipsește? Ocazia să pot face același lucru pentru țara mea.

Scopul meu nu este să apar eu la tv sau în concursuri, ci să inspir și să ajut pe cei care au nevoie de mine. Adu-ți aminte de vorba lui tata: „calul bun se vinde din grajd!” Dar calul acela trebuie ajutat să fie bun. 🙂

 

 

 

 

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO