Căutare

Share this article

David Saranga este ambasadorul Israelului în România și se află pentru a doua oară în misiune aici. În urmă cu 20 de ani, la începutul carierei sale diplomatice, a decis să învețe limba română, lucru pe care îl consideră și acum o mișcare extrem de importantă în devenirea sa ca diplomat.

Vine dintr-o familie de evrei comercianți din Tel Aviv. Tatăl său, Eliyahu, a plecat din Istanbul la 16 ani, cu un singur bun de preț: o blană groasă, complet inutilă în țara în care avea să ajungă. A construit totul de la zero, alături de o soție exigentă, Ester, și le-a lăsat moștenire celor trei copii ai lor un lucru extrem de valoros: educația.

David Saranga a făcut stagiul militar obligatoriu, de la 18 ani, până când a fost rănit în timpul unui exercițiu aviatic. Rana nu l-a trimis acasă, ci l-a „forțat” să se ofere voluntar în armata israeliană. A devenit ofițer în trupele de elită ale aviației, iar la 22 de ani a intrat în școala de business.

Iar când a înțeles că misiunea sa este mai importantă decât aceea de a produce bani, ci una care să aibă legătură cu poporul său, a intrat în diplomație.

Urmăriți povestea, poate, a celui mai popular diplomat de pe rețelele de socializare, David Saranga.

Vorbiți foarte bine limba română. Cât de complicat a fost să o învățați?

Au trecut 20 de ani de atunci, dar îmi amintesc că a fost greu. Iar dacă ar fi trebuit să o învăț astăzi, ar fi fost și mai greu. Când ești mai tânăr este mai simplu să înveți o limbă străină. 

Eu vorbesc fluent patru limbi: ebraică, engleză, română și spaniolă. Limba română a fost foarte dificil de învățat de la început. Îmi amintesc că timp de 6 luni am studiat intensiv, adică 4-5 ore pe zi, în fiecare zi, cu un profesor particular. Când s-au sfârșit aceste 6 luni, am ajuns în România și am crezut că știu limba. Nici vorbă! (râde)

Mi-au mai trebuit alte 6 luni de exercițiu astfel încât să simt că vorbesc bine limba română. Așadar, aș zice că a fost un efort intens de un an și jumătate.

De ce ați vrut să învățați limba?

Dacă cineva vrea să fie un diplomat bun, trebuie să știe limba din țara unde lucrează. Punct. Nu există altă posibilitate. Dacă eu vreau să comunic nu pot să o fac printr-un intermediar. Dispare frumusețea interacțiunii. Nu poți fi prieten cu cineva dacă nu vorbiți aceeași limbă. Dar nu este doar atât.

Dacă vreau să merg la teatru, dacă mă uit la știri și vreau să înțeleg ce se întâmplă în țara în care mă aflu, mai ales aici, în România, când în fiecare seară toată lumea este în fața televizoarelor și toată lumea vorbește despre lucruri care pe mine mă interesează. Cum să pricep ceva dacă nu știu limba?

Așa că am făcut acest efort, dar după el numai lucruri bune au venit către mine.

David Saranga, Ambasadorul Israelului la București. Foto: Raduly Laszlo, la Hotel Epoque

De ce spuneți asta?

Trebuie să fiu modest în discuția asta, nu? (râde)

Acum 20 de ani, când am fost în misiune aici, lumea din Israel a apreciat foarte mult munca mea, iar asta a însemnat începutul carierei mele diplomatice. După aceea toate ușile au fost deschise.

Cum a venit vestea, acum 20 de ani, că ajungeți în România, o țară obscură din sud-estul Europei?

Eu am știut unde plec, fiindcă atunci când e vorba de România, lumea din Israel știe ce înseamnă asta, că este o țară cu o cultură foarte bogată, cu oameni primitori, cunoaștem imigranți din România, sunt prietenii noștri.

Dar, după ce am plecat din România, la misiune în Spania, și am pomenit de unde vin am observat cum se uitau la mine, ca și cum România ar fi fost o pedeapsă. Nu am înțeles atunci de ce s-au referit la România în acest mod. 

David Saranga, Ambasadorul Israelului la București. Foto: Raduly Laszlo, la Hotel Epoque

De ce ați ales să deveniți diplomat?

Eu am terminat studii de business. Am început să muncesc în domeniul afacerilor și să câștig foarte mulți bani. După câțiva ani însă am realizat că începusem să văd viața prin optica banilor. Și nu mi s-a mai părut nimic interesant.

Apoi am fost concediat, fiindcă salariul meu era extrem de mare, în plus aveam un procent din vânzări, așa încât compania nu și-a mai permis să mă plătească.

Sigur, a urmat o perioadă a întrebărilor: ce să fac mai departe, cum vor merge lucrurile? La câteva zile însă m-am întâlnit pe stradă cu un prieten care mi-a spus că tocmai fusese acceptat la Ministerul de Externe. Și m-a întrebat de ce nu încerc și eu. Mi s-a părut o idee excelentă. Am aplicat și eu.

Știam că în Israel, când vine vorba despre Ministerul de Externe, din 2.700 de candidați, sunt admiși 40. Așa că pot spune că am fost norocos. (râde)

Această slujbă a răspuns nevoii mele de a face ceva mai important, mai semnificativ decât afaceri. Când faci afaceri, îți servești familia și propriile interese. Sigur, mai poți să te implici în cauze caritabile și să provoci un impact în societatea în care trăiești, însă eu voiam să fac ceva și mai important, de la care să primesc o satisfacție și mai mare.

Diplomația părea slujba perfectă pentru asta: să fac ceva bun pentru poporul meu.

David Saranga, alături de Papa Francisc

Este ceva mister în slujba dumneavoastră. Orice film de spionaj implică și un diplomat. Ce puteți să îmi spuneți despre asta?

Nu cred că mai este așa. Când țin cursuri cu studenții le pun această întrebare: „ce credeți că fac eu? Care este conținutul slujbei mele?”. Iar mulți dintre ei nu știu să răspundă.

Acesta este unul dintre scopurile mele: să scot diplomația din spatele ușilor închise. Mult din munca noastră înseamnă întâlniri, iar toate se întâmplă în spatele unor uși, lucru ce stârnește întrebări: „ce fac acești oameni acolo, despre ce vorbesc?”.

Diplomația s-a schimbat în ultimii 15 ani, din mai multe motive: o dată pentru că a devenit foarte importantă comunicarea cu părți din afara zonei decizionale, politice sau administrative. Acum diplomația implică pe oricine interesat, fie că vorbim de studenți sau ONG-uri.

Pe de altă parte, a apărut influența social media. Oamenii care mă urmăresc astăzi pe instagram sau twiter pot să vadă exact ce face un diplomat.

Am fost unul dintre primii diplomați din lume activi în social media, iar asta mi-a arătat care este puterea acestui mediu de comunicare în rândul oamenilor.

David Saranga și Donald Trump, președintele SUA

Așa încât, nu aș spune că munca noastră mai este în zilele noastre misterioasă. Astăzi totul este transparent. Majoritatea lucrurilor pe care le facem noi, și nu sunt secretizate – iar partea secretizată înseamnă cam 20% din munca noastră – sunt perfect vizibile și cred că este foarte important pentru un diplomat și pentru țara lui să păstreze lucrurile transparente.

Așa încât, dacă mai este cineva care nu știe ce face un diplomat, vă rog să îi transmiteți să intre pe pagina mea de facebook sau pe instagram și va găsi acolo toate detaliile.

Sunteți militar?

Am fost. Am făcut 4 ani de serviciu militar și am fost ofițer. În Israel, este obligatorie armata: 3 ani pentru băieți și 2 ani pentru fete.

Din păcate, Israelul are încă dușmani care nu acceptă faptul că noi ne aflăm acolo. Israelul este o țară cu nenumărate amenințări cărora trebuie să le ținem piept.

Suntem o țară foarte mică, doar cu 9 milioane de cetățeni, pe un teritoriu foarte mic și nu avem alte forțe care să ne protejeze. Nu trăim în Europa, suntem în Orientul Mijlociu. Iar cu toate forțele potrivnice actuale, cum ar fi ISIS, Al Qaeda și toate celelalte amenințări, avem nevoie să ne protejăm singuri.

Istoria a arătat că atunci când nu ne-am luat apărarea singuri am plătit un preț uriaș.

David Saranga în timpul unui exercițiu militar

Așa încât, pentru bărbații care ajung la vârsta de 18 ani, după ce termină liceul, este obligatoriu să intre în armată. Iar acest lucru, în Israel, nu este văzut ca o obligație, ci ca un drept.

Eu am făcut serviciu militar într-o unitate de elită, unde mă pregăteam să devin pilot, iar după un an și jumătate am fost rănit foarte grav în timpul unui exercițiu. Atunci armata a vrut să mă trimită acasă, iar eu nu am acceptat. Pentru că, așa cum vă spuneam, în Israel nu vorbim despre o obligație, ci despre un drept al nostru de a servi patria.

Așa că am rămas voluntar pentru restul timpului pe care îl mai aveam de petrecut acolo. Mai mult decât atât, am devenit ofițer, iar ofițerii trebuie să mai rămână un an în plus în armată. Așa încât, serviciul meu militar a fost de 4 ani. Puteam renunța și puteam reveni la studii. Dimpotrivă, am rămas, iar când am terminat armata, la 22 de ani, am început studiile superioare.

Mai am un detaliu relevant pentru întrebarea dvs. În Israel, orice băiat care împlinește 18 ani visează să intre în trupele militare de elită. Așa încât, cu 6 luni înainte de a împlini vârsta, când încă este elev de liceu, merge la cursuri de pregătire pentru admiterea în aceste trupe. Iar asta face parte din cultura noastră.

În România am avut serviciu militar obligatoriu, iar plecarea în armată era o dramă și pentru băiat, și pentru părinți, și pentru iubita lui.

Eu o singură dată l-am văzut pe tata plângând. Când am plecat în armată.

Iar când v-ați rănit, tata nu v-a chemat înapoi?

Nu. A înțeles. Iar când le-am spus că merg să devin ofițer, tata mi-a zis așa: „ai vrut să faci 3 ani serviciu militar. Ai făcut. Excelent! De ce trebuie să mai stai încă un an?”. I-am spus că așa vreau.

Dar când am devenit ofițer el a fost cel mai mândru părinte.

David Saranga împreună cu mama sa, Ester Saranga

Prima amintire din copilărie care vă vine în minte acum?

Are legătură cu bunica. Și vă spun imediat cum.

Eu eram foarte legat de mama, când eram mic. Țin minte că m-au trimis la grădiniță, când am împlinit 3 ani. Iar grădinița era foarte aproape de bunica.

În prima zi evident că nu am vrut să rămân acolo, ci să plec cu mama. Doar că mama era un om cu o disciplină de fier, m-a lăsat acolo cu ideea că mă voi obișnui.

Eu am început să țip și să urlu, până a auzit bunica. Și a venit după mine. M-a luat cu ea, cu o condiție: „să nu afle mama!”

M-am dus la ea și mă văd și acum cum stăteam pe balconul ei, refuzând să merg la grădiniță.  (râde)

Dar pentru că ați pomenit de miros la un moment dat, mi se întâmplă și acum să mănânc ceva și să spun: „asta are gustul ca la bunica mea!”. Când eram copil nu am mâncat nimic de la bunica, dar nu știu cum, am această certitudine a gustului care vine de la ea.

Alături de bunicul matern

Cum era Tel Aviv-ul copilăriei dumneavoastră?

Vorbim despre anii 60 acum. Fiecare familie din zona în care m-am născut eu a venit din altă țară, niciuna nu era născută acolo.

Tata, Eliyahu, venise din Turcia, din Istanbul. La 16 ani a plecat de acasă și nu s-a mai întors niciodată înapoi.

Aveam vecini care veniseră din România, alții din Yemen, imigranți, oameni foarte modești. În anii în care m-am născut eu, orașul, dar și țara erau foarte sărace. Nu aveam resurse naturale, veneam după războiul de independență.

Familia mea, trei copii și doi părinți, a locuit într-un apartament cu două camere. Și era un lucru absolut normal.

Alături de tatăl său, Eliyahu, evreu imigrant din Turcia

De ce a plecat tata din Istanbul?

Ăsta este un miracol. Nu există altă explicație. Evreii, într-o perioadă de 50 de ani, din toată lumea, din locuri diferite, au decis să ia ce au și să meargă în Țara Sfântă. Sigur, existase mișcarea Sionistă, fusese Holocaustul dar astea au început mult mai devreme.

Acest miracol nu cred că există în altă parte a Pământului: un popor care a trăit răspândit în toată lumea a decis să meargă, în același timp, înapoi.

Ne întoarcem la familia dvs. 5 oameni în 2 camere. Ce profesii aveau părinții?

Tata avea un magazin, un fel de minimarket, iar mama muncea acasă, avea grijă de noi. Și am trăit foarte frumos. Dar un lucru era foarte important pentru toți: educația.

Părinții Ambasadorului David Saranga

Prima generație, tata, nu avusese șansa să meargă la școală.

Tata a ajuns în Israel la 16 ani.  A lăsat tot în Turcia și a plecat singur. Avea cu el o blană groasă, care s-a dovedit complet inutilă într-o țară călduroasă cum este Israelul. Nu avea nimic altceva.

A intrat într-un kibbutz, a rămas acolo un și jumătate, a învățat limba ebraică, iar la 17 ani și jumătate a intrat în armată, în marină, unde a avansat în grad destul de repede.

Apoi a cunoscut-o pe mama, ai cărei părinți se ocupaseră de comerț. Așa tata a primit niște bani, cu care a început această mică afacere. Iar singura lui grijă a fost să facă rost de bani pentru a-și întreține familia. Este, practic, destinul oricărui imigrant.

Dar tot ce și-a dorit mai departe a fost ca noi, copiii lui, să primim cea mai bună educație. Iar noi toți am făcut școli de business. Pentru că asta am văzut acasă, la tata. (râde)

De ce a plecat tata de acasă?

Pentru că își căuta libertatea.

Neînsemnând că în Turcia nu era liber. Ce fel de libertate căuta el?

Aceea de a fi la el acasă. Care este secretul rezistenței poporului evreu de-a lungul acestor mii de ani?

Religia.

Pe de o parte. Iar pe de altă parte, această abilitate a evreului de a se supune autorității, regimului politic. Dar, când te supui, pierzi controlul vieții tale.

Sentimentul libertății este unul perfect subiectiv. Faptul că știi că locuiești într-un loc al tău și te supui unui guvern al tău, care a fost ales democratic, lucru la care și tu poți avea acces, este un miracol. Sigur, asta a implicat o schimbare radicală a evreilor.

În ultimii 100 de ani s-au întâmplat două lucruri foarte importante care au provocat schimbarea evreilor: Holocaustul și crearea statului Israel. Aceste două lucruri au schimbat ADN-ul evreilor. Nu mai suntem supuși nimănui și nu mai trăim sub controlul altcuiva. Suntem independenți și responsabili pentru viitorul nostru.

Iar israelienii nu ai sunt ca evreii care locuiesc în altă țară. Avem tradiții comune și aceeași cultură. Dar, dincolo de aceste detalii, evreii din Israel sunt altfel de evrei.

David Saranga, alături de Barack Obama

Sunteți un om extrem de puternic în discurs. De ce vă temeți?

Există o vorbă în ebraică, ce mă ghidează: „cel mai important este să nu te temi de nimic”.  De ce mă tem totuși? De lucrurile pe care nu le pot controla, cum ar fi bolile, de pildă. Dar altfel, în viață, acest gând m-a însoțit: nu te teme de nimic, niciodată!

Nu mi-e frică de Dumnezeu pentru că știu că, dacă ești bun, el va fi la fel cu tine. Știu că fiecare dintre noi îl înțelege pe Dumnezeu în felul său. Iar eu nu sunt o persoană religioasă, dar cred că atunci când faci bine, acel bine ți se întoarce.

Și mai cred că trebuie să eviți să faci rău. Când mă gândesc la Dumnezeu, acesta este dialogul lui cu mine: „Ai făcut destul bine, ești un om bun?” Așa că nu, nu mi-e frică de Dumnezeu. De ce mi-ar fi? Amândoi vrem același lucru.

David Saranga, în fața moscheei Al-Aqsa, pe Muntele Templului din Ierusalim

Ce-mi spuneți despre fiul dvs?

Fiul meu, Tomer, ceea ce înseamnă palmier, are 5 ani și locuiește în Israel, cu mama lui. A venit în România, i-a plăcut aici, eu merg la el cât de des pot, dar nu am vrut să se mute aici din simplul motiv că un băiat are mai multă nevoie de mama decât de tata, iar el nu trebuie să plătească prețul carierei mele. În plus, cred că este foarte important să crească în țara lui, în Tel Aviv.

Tot ce vreau este să fie un om bun. Atât. Restul va avea, sunt sigur. Este inteligent, trăiește și crește într-un mediu sănătos și bun. Dincolo de asta însă aș vrea să fie un om bun.

Orice om spune asta copilului său!

Nu vorbim despre ceva ce îi arăți sau îi spui. Este ceva ce el vede la tine.

Tot timpul observă, tot timpul este atent. Dacă mă vede făcând altceva decât spun sigur că înțelege că mint, este un copil inteligent. Atunci, cred că singura cale este de a fi așa cum spui că ești.

Am fost cu el acum câteva săptămâni în Nordul Israelului și, într-o zi extrem de călduroasă, i-am ținut o lecție de istorie. N-am avut nicio idee despre cât a reținut din ce i-am spus. Însă mai târziu, când am vorbit cu mama lui, am realizat că a reprodus mai departe tot ce i-am povestit eu. 

David Saranga, Ambasadorul Israelului la București. Foto: Raduly Laszlo, la Hotel Epoque

De ce ați revenit în România? A fost alegerea dvs?

Bineînțeles. La vârsta și experiența mea am libertatea de a face aceste alegeri.

Știam că va fi mult mai ușor pentru mine. Cunosc oameni aici, știu cultura locului, nu neapărat în această ordine.

Există niște relații foarte bune între Israel și România. De ambele părți. Știu cum arată munca unor ambasadori în țări neprietenoase. Or, eu simt că orice îmi doresc să fac pentru a întări relațiile dintre țările noastre am ușile deschise pentru asta. În toate sectoarele. Iar acest lucru este un imens avantaj.

E puțin straniu, pentru că România, în vremea lui Ceaușescu a avut niște relații foarte strânse cu lumea arabă. Cât de mult s-au schimbat lucrurile până acum, astfel încât să aveți toate ușile deschise?

Lumea s-a schimbat. În anii 70 lumea arabă era extrem de importantă datorită petrolului. Astăzi, petrolul este mai puțin important. Iar adevărata valoarea o primește creierul. Când e vorba de inovație, antreprenoriat, știință, medicină, cercetare medicală suntem printre primii din lume.

Înainte de a ajunge în România am fost consilierul președintelui Israelului pe probleme de politică externă. Iar această slujbă mi-a dat ocazia de a întâlni toți marii lideri ai lumii care au ajuns în Israel, în vizită oficială.

Îmi amintesc că fiecare lider care a ajuns în vizită la noi întreba mai întâi despre cum am obținut noi succesul în IT sau cercetare și așa mai departe. Era o invitație la cooperare, o dorință de a învăța din rețeta noastră. Mai târziu, desigur, atingeau și subiectul războiului, relațiilor cu Palestina, dar întâi de toate, voiau să afle rețeta noastră de succes în inovație ori tehnologie.

Așadar, care este rețeta voastră?

Lumea de acum nu mai este despre petrol, ci despre inovație, antreprenoriat și cercetare fiindcă acestea sunt motoarele economiei.

Cum am reușit noi? Întâi de toate, lipsa resurselor naturale. Dacă nu ai apă, trebuie să găsești tehnologia care să te ajute să gestionezi înțelept puțina apă pe care o ai.

Un mediu sărac te provoacă să faci miracole. Apoi, atenția pentru educație. Vă povesteam despre familia mea care a dat o atât de mare importanță studiului. Acesta era modelul tuturor, toți prietenii mei au avut același parcurs cu al nostru, nu doar eu și frații mei. Părinții noștri au pus un uriaș accent pe educație. Iar asta se vede acum.

Care este misiunea dumneavoastră aici?

Eu nu sunt important. Ce este important este cum vor rămâne aceste relații între România și Israel după ce voi pleca eu de aici. Și care este conținutul acestora cât timp rămân aici și după aceea.

Faptul că avem un mediu politic prielnic e bun, dar contează și ce facem mai departe cu asta. Este important să ne cunoaștem mai bine, să cooperăm în mediul universitar, organizațional. Apoi, când vine vorba despre economie, am identificat deja câteva sectoare în care relațiile noastre pot evolua. Aici pomenesc despre IT și tehnologie, pentru că în România capitalul uman este extrem de bine poziționat, apoi în zona agriculturii, dacă ne gândim la nevoile României și cunoștințele noastre în domeniu, apoi apa. Voi aveți apă suficientă, problema este însă la gestionarea acestei resurse: purificare, transport și așa mai departe. Și, nu în ultimul rând, avem sănătatea, zona în care noi putem foarte bine colabora.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO