Poveștile leagă totul: Jeanina Cîrstoiu, profesoara de biologie care ne învață cum să nu ne mai fie frică de trecerea anilor, să ne descifrăm și să ascultăm limbajul corpului

Jeanina Cîrstoiu a devenit profesoară de biologie și, apoi, cu trecerea anilor, a vrut să viziteze o rudă apropiată a acestui domeniu și a terminat psihologia. A predat la gimnaziu, liceu și facultate. Își amintește că la prima lecție pe care a avut-o „mă uitam la ei cum scriau și mi se păreau extraordinar de frumoși, de  inteligenți – erau minunați. O clasă de a XII-a, 6 ani diferență – insesizabil. A, și același liceu în care am învățat și eu. Una din cele mai bune prietene de acum era în bancă atunci. Acum e și ea profesoară de biologie și trainer, scriem manuale de biologie împreună”. Diferența dintre ea și elevii ei era aproape insesizabilă, așa că s-a adaptat repede la catedră.

Acum predă la Școala Gimnazială „Nicolae Titulescu” din București și recunoaște că la gimnaziu i-a fost puțin mai greu să vorbească pe limba elevilor săi. Însă, Jeanina Cîrstoiu are o filosofie de predare în care „nu contează atât de mult ce predau, ci cum îi fac să se simtă. Dacă le spun o poveste, impactul e mai mare decât dacă enunț o regulă. Dacă mie îmi place ce le spun, o să le placă și lor”.

Dar Jeanina Cîrstoiu nu se oprește doar la catedră. Ține cursuri pentru oameni între 10 și 70+ de ani care vin spre mine atrași de ideea de a asculta, spune și scrie povești. Jeanina Cîrstoiu este trainer de scriere terapeutică sau psihosomatică. Cu alte cuvinte, ne învață să nu ne mai fie frică de trecerea anilor, să ne descifrăm și să ascultăm limbajul corpului.

„Un mic secret… terapeutic: dacă vi se pare că ceva vă irită, vă provoacă sau e ceva cu care nu sunteți neapărat de acord, s-ar putea ca acolo să fie ceva important pentru voi”. Dacă sunteți curioși să aflați la ce, Jeanina Cîrstoiu vă explică.

Cine este Jeanina Cîrstoiu?

Cine, eu? Da, eu! Cum ar putea cineva răspunde bine la întrebarea asta? Dar pentru că, de obicei, aici se răspunde cu aspectele care definesc profesional pe cineva, am să dau câteva detalii: am studii de biologie și psihologie, o formare în psihoterapie experiențială, una în NLP, apoi diverse certificări ca trainer, consilier de dezvoltare personală, lucrător în arte combinate – le-am trecut pe cele care au legătură cu formările de bază. Îmi place să leg toate aspectele vieții mele profesionale cu două fire răsucite: poveștile și mărgelele. Cumva, poveștile leagă totul – poveștile universale și mai ales cele personale, chiar personalizate, citite, povestite, scrise și rescrise.

Cum se împacă biologia cu psihologia? Și cum ai ajuns să le faci pe amândouă?

Se împacă minunat, sunt rude apropiate. Ca multă lume din generația mea, am fost studentă la psihologie mai târziu. La vârsta la care îmi alegeam prima facultate, psihologia încă nu își recăpătase dreptul la existență și studiu. Apoi au mai trecut mulți ani până când mi-am găsit timp să fiu din nou studentă și îmi place să cred că m-am bucurat de a doua facultate mult mai conștient decât de prima. Entuziasmului inițial i se adăugaseră un pic de experiență de viață și câteva formări pe care le făcusem în ideea că nu voi mai avea ocazia să fiu studentă. Cochetez cu ideea de a mai face o facultate după ce ies la pensie – sau măcar o formare de lungă durată.

Care a fost prima dragoste 😊

Între biologie și psihologie? Cred că poveștile, din care am avut parte din plin în ambele perioade de studiu. Cumva am respectat ordinea evoluției, începând cu povești despre plante și animale, despre om în intimitatea lui fiziologică, pentru ca apoi să pot înțelege câte ceva despre cum gândește omul… și își scrie și rescrie poveștile de viață.

Citește și: Cum treci de atacuri de panică, depresie sau burnout? Cu Simona Nicolaescu despre ce înseamnă un terapeut care își înțelege pacienții tocmai pentru că s-a confruntat cu multe dintre problemele lor

Ai predat la liceu, apoi la facultate și acum la gimnaziu. Unde te-ai regăsit cel mai bine?

La liceu a fost cel mai simplu, diferența de vârstă dintre noi era de câțiva ani, eram aproape aceeași generație, predam după manualele pe care le învățasem pentru treaptă și admitere, încă mi le aminteam. La facultate, peste câțiva ani a fost la fel, era ca și cum i-aș fi însoțit după liceu. Am avut și studente care mi-au fost eleve și acum sunt profesoare de biologie. La gimnaziu am avut nevoie de un efort de adaptare mai mare, pentru că acum diferența de vârstă dintre mine și ei corespundea unei generații, dar pot să spun că îi înțeleg mai bine decât acum cinci ani, când am ajuns în fața lor. Nu a avut importanță nivelul la care predam, n-am avut niciodată probleme să mă fac înțeleasă. Doar că îmi lipsea ceva din cultura lor, din modul lor de a gândi și de a vedea lumea, am căutat să recuperez, să înțeleg. Sper să țin pasul în continuare.

Unde predai acum și cum a fost perioada învățării online pentru tine?

La gimnaziu, la o școală minunată  – Școala Gimnazială ,,Nicolae Titulescu” din București. Am învățat ceva în perioada online, sper că și elevii mei. Din fericire, elevii mei au avut tablete de la începutul anului, se descurcă bine, mă ajută și pe mine să mă descurc cu cele tehnice. Uneori îmi explică ei cum să folosesc o aplicație sau cum să rezolv un detaliu tehnic. Pe de altă parte, le e mai ușor să se izoleze, să refuze comunicarea, dacă asta vor. Crizele adolescenței sunt trăite în tăcere, dincolo de ecrane. Tehnic e ok, dar din punct de vedere uman ne simțim lipsa și sperăm să ne întoarcem repede la școala fizică și apoi la relațiile interumane firești.

De câte ori ți s-a întâmplat să faci psihologie în timpul orei de biologie?

De câte ori am avut ocazia… dar aici e de subliniat că folosesc psihologia pentru a-i ajuta să se înțeleagă mai bine, să comunice mai eficient, mai asertiv, să-și dezvolte empatia. Compar comportamentul uman cu cel animal pentru a-i face să înțeleagă mai bine evoluția. Nu fac psihoterapie și nu-mi depășesc cadrul și limitele specifice relației elev-profesor. Dar folosesc la maximum posibilitățile de a educa. De altfel, profesorii au pregătire psiho-pedagogică încă din facultate și fac pe parcurs numeroase formări în sensul acesta.

Cât de mult îți folosești cunoștințele de psihologie și, mai ales de psihoterapie experienţială, atunci când ești la catedră?

Când am venit la gimnaziu, abia terminasem formarea în psihoterapie experiențială, eram în supervizare. Îi priveam uneori prin filtrul terapeutului, căutând să nu fac o interferență prea mare între roluri. Mai vorbeam uneori în întâlnirile de supervizare despre ceea ce vedeam și simțeam în relație cu copiii. Cel mai mult m-a ajutat experiența din formare să pot îmbogăți jocurile didactice astfel încât să capete un rol, cât de mic, de dezvoltare personală.

Pe de altă parte, elevii de azi, spre deosebire de generațiile adulte actuale, au parte de astfel de ore, dezvoltarea personală e acum o disciplină căreia i se alocă un timp special, există manuale, profesorii fac formări…

Ce ți-ai dori să învețe elevii tăi de la tine?

Mi-aș dori ca dincolo de cunoștințele pe care le transmit și de competențele la formarea cărora încerc să contribui, să le pot transmite valori. Să-i ajut să și le descopere pe ale lor, să le descopere pe cele specifice studiului biologiei – și aici încerc să insist pe păstrarea sănătății, pe curiozitate și respect față de orice formă de viață și – de ce nu – sper că și din valorile mele personale o să-i contaminez cu ceva. Asta ar fi pentru mine dovada că am reușit să trăiesc la înălțimea valorilor mele (încredere, pasiune, discernământ, competență) și nu doar să aspir la ele.

Și care sunt lecțiile pe care le-ai primit tu de la ei în toată perioada ta de predare?

Că nu contează atât de mult ce predau, ci cum îi fac să se simtă. Că dacă le place ceva, dar uită amănuntele, sunt mai mari șanse să reînvețe singuri mai târziu decât dacă insist pe detalii și îi plictisesc. Că dacă le spun o poveste, impactul e mai mare decât dacă enunț o regulă. Că dacă mie îmi place ce le spun, o să le placă și lor.

Jeanina Cîrstoiu: „Una din cele mai bune prietene de acum era în bancă atunci, acum e și ea profesoară de biologie și trainer, scriem manuale de biologie împreună”

Mai ții minte cum a fost prima dată când ai fost la catedră?

Da, prima data nu se uită 😊 De fapt e vorba de prima dată când am intrat într-o clasă ca profesor, mai fusesem în fața elevilor în practica pedagogică, dar premiera e diferită de repetiția generală. Mi se părea că orice aș spune e teribil de important, așa că după o scurtă introducere n-am mai zis nimic și am dat un test. Nu de cunoștințe, cât de perspectivă asupra biologiei. Mă uitam la ei cum scriau și mi se păreau extraordinar de frumoși, de inteligenți – erau minunați. O clasă de a XII-a, 6 ani diferență – insesizabil. A, și același liceu în care am învățat și eu. Una din cele mai bune prietene de acum era în bancă atunci. Acum e și ea profesoară de biologie și trainer, scriem manuale de biologie împreună.

Citește și: Andreea Ionescu, facilitator de călătorii șamanice: „În această stare de conștiință extinsă câmpul tău de percepție este mai mare, încât poți simți pisica de lângă tine, copacul de pe drum sau frunza care a căzut”

Cât de diferit a fost prima dată când ai ținut un training?

Acum nu mi se mai pare atât de diferit, credeam că va fi diferit prin faptul că era un conținut creat de mine în locul unuia de manual. Magia a fost la fel de mare, au fost câteva întâlniri de scriere creativă în care îmi doream să fac ceea ce fac și acum, dezvoltare personală în și prin scris. Am rămas și de atunci cu prieteni, magia și energia primelor întâlniri a funcționat și aici puternic.

Cât de diferite sunt abordările tale în cele două contexte?

Nu foarte diferite. Cel puțin acum, copiii au atitudini asemănătoare adulților care învață. Mai multă selectivitate în învățare, o centrare mai puternică pe aspectele practice, imediat aplicabile. Respectul față de ei e același. Și la fel de mare nevoia de povești și plăcerea cu care le primesc. Sau poate asta e valabil în mod special pentru mine și cursanții mei între 10 și 70+ de ani care vin spre mine atrași de ideea de a asculta, spune și scrie povești.

Jeanina Cîrstoiu: „Tot ceea ce am amânat cândva și s-a conservat perfect ca potențial – toate acestea ne însoțesc cu bucurie în înaintarea în și prin timp”

Ții cursuri de scriere terapeutică. Ce exerciții faci și cu ce te ajută participarea la un astfel de atelier online?

Da, am avut șansa să creez și să susțin astfel de cursuri la Fundația Calea Victoriei, unde mi s-a dat posibilitatea să îmbin plăcerea pentru scris și povești cu competențele căpătate în formarea în psihoterapia experiențială și în NLP.

La cursul acesta, mai degrabă decât exerciții specifice scrierii terapeutice, sunt exerciții de scriere creativă care apoi sunt discutate împreună pentru a găsi sensuri și oportunități de dezvoltare și de rezolvare de probleme. Și aș îndrăzni să spun, puncte de sprijin într-un proces de vindecare.

De exemplu, luăm o notiță de jurnal și o privim din mai multe puncte de vedere: cum ar fi povestea respectivă dacă… și aici diverse variante: dacă era scrisă la o altă vârstă, în trecut, viitor, la persoana întâi, a doua, a treia, cu maximă implicare sau cu maximă detașare, din partea unui martor sau a unei alte persoane implicate, cu posibilitatea de a schimba un detaliu (da, întoarcere în timp), cu schimbare de peisaj, adăugare de resurse… și tot așa. De fapt e vorba, în orice s-ar scrie, despre conștientizarea (cu creșterea clarității și obiectivității) și asumarea poveștii (senzația de creștere a puterii personale). Și apoi, antrenamente virtuale pentru a face povestea reală.

Dacă tot vorbim despre activități terapeutice, un alt motiv ar putea fi vârsta. Multă lume spune că este doar un număr, dar cred că și mai multă se oprește din numărat după ce trec de pragul de 40-50 de ani. Cum facem să nu ne mai fie frică de trecerea anilor? Și cum sporim valoarea şi bucuria timpului nostru?

Ne putem opri din numărat dacă pur și simplu nu ne mai dăm seama de trecerea timpului plin și bogat, dar dacă doar negăm trecerea lui pentru că nu ne bucură conținutul, atunci e mai greu. Așa că trebuie să îl umplem cu experiențe și amintiri bune, sănătoase, hrănitoare pentru corp, minte și suflet. Pregătirea pentru înaintarea în vârstă nu trebuie să se confunde cu pregătirile de înmormântare, ci cu revalorizarea dorințelor, intereselor și pasiunilor noastre. Pe care le vom trăi mult mai intens îmbogățite cu experiența. În timp, nu scad resursele, ci doar ne deconectăm de la ele dacă nu le dăm atenție. O data cu reconectarea, bucuria are șanse să crească și să umple timpul.

Muzică, dans, lucru de mână, scris povești, sport, călătorii, auto-explorări terapeutice… împreună cu ceilalți. Tot ceea ce am amânat cândva și s-a conservat perfect ca potențial – toate acestea ne însoțesc cu bucurie în înaintarea în și prin timp.

Citește și: Marian Gabriel Nae, student-voluntar în secție COVID: „Nu este o muncă ușoară, dar satisfacția pe care o ai când vezi pacientul că a învins boala nu se compară cu nimic.”

Un al curs interesant pe care îl ții este cel de psihosomatică. Cum învațăm să ne descifrăm și să ascultăm limbajul corpului? Nu îți cer să ne divulgi toate secretele, doar 2-3, cât să ne faci curioși să ne înscriem la curs 😊

Aparent ar fi tot atâtea secrete câte secrete ascunde trecutul nostru fizic și emoțional, dar cheia lor e atenția. Deci un secret ar fi atenția, apoi curiozitatea și bunăvoința față de propriul corp care a înregistrat fidel ceea ce a trait. Nu ne vom vindeca aici de boli grave, dar vom căpăta niște perspective care ar putea contribui măcar un pic la înțelegerea și prevenirea îmbolnăvirilor.

Ce vom mai face: vom rescrie în notă personală fragmente din acele dicționare de interpretare simbolică a bolilor. Pentru că da, un simptom e un simbol, dar există, dincolo de simbolismul universal, unul personal, mai important. Și învățăm să îl căutăm pe acela. Tot un fel de scriere și rescriere a semnificațiilor evenimentelor importante, a obiceiurilor, nevoilor și valorilor noastre.

Cu ce gânduri vei participa anul acesta la Wellbeing Expo & Festival?

Cu bucurie și entuziasm! Sunt 12 ani de când am participat prima dată la un festival în care am vorbit despre povești, mi se pare că se rotunjește frumos un ciclu din viața mea. Aștept cu nerăbdare evenimentul, e un echinox sărbătorit în abundență și bucurie! Sunt foarte curioasă să văd și să aud cât mai mult din multitudinea de oferte pentru corp, emoții și minte. Dincolo de participarea mea cu oferta de atelier, voi fi un vizitator entuziast, bucurându-mă cu anticipație de tot ceea ce voi afla și găsi.

Jeanina Cîrstoiu: „un mic secret… terapeutic: dacă vi se pare că ceva vă irită, vă provoacă sau e ceva cu care nu sunteți neapărat de acord, s-ar putea ca acolo să fie ceva important pentru voi”

Vei susține atelierul „Rescrie-ți povestea de viață”… ce le pregătești participanților? La ce să se aștepte?

Eu sunt cea care întâmpină cu drag toate așteptările lor, pentru că o astfel de denumire poate genera multe așteptări și sper să fie și surprize dincolo de așteptările lor. Poate descoperirea că știu să scrie povești frumoase? Că au mai multă putere decât credeau în a schimba ceva? Că nu tot ceea ce e scris în frunte ți-e pus și că o poveste se poate scrie și rescrie de mai multe ori, cu imaginație și responsabilitate? Aștept și eu cu o curiozitate cel puțin egală cu a lor.

Dă-ne două motive să participăm la Wellbeing Expo & Festival? Și la ce ateliere ne-ai recomanda să ne înscriem… în afară de al tău?

Cred că dacă citiți aceste rânduri deja ați ales să participați. Chiar virtual, un festival e o sărbătoare. O sărbătoare a minții, trupului, sufletului, simțurilor. Ateliere? Eu le recomand pe toate! Citiți prezentările și vedeți cu ce rezonați mai bine. Și un mic secret… terapeutic: dacă vi se pare că ceva vă irită, vă provoacă sau e ceva cu care nu sunteți neapărat de acord, s-ar putea ca acolo să fie ceva important pentru voi. Așa că mergeți la tot ceea ce vă inspiră ceva.

Și, ultima întrebare, ce planuri de viitor ai? Unde te vezi peste 5-10 ani?

E o întrebare importantă, ultimul an ne-a învățat că planurile de viață trebuie să lase loc unei doze destul de mari de imprevizibil și să aibă multă flexibilitate. Sunt multe variante de viitor posibile, dar e posibil ca peste 5-10 ani să fac ceea ce fac și acum. Sau, din multitudinea de activități de acum, unele să devină mai importante. Dar peste 12 ani, când îmi voi înceta activitatea de bază, lucrurile ar putea fi destul de diferite. Oricum, sunt sigură că vor fi și atunci multe povești, cărora li se vor adăuga eroii și povestitorii întâlniți pe drum, cu poveștile lor cu tot 😊