fbpx

Căutare

Share this article

Marian Gabriel Nae este student la Facultatea de Medicină din București, are 23 de ani și este voluntar de la 16 ani la Crucea roșie și la Serviciul de Ambulanță București-Ilfov. Când Guvernul a lansat apelul de sprijin din partea studenților mediciniști din anii finali, Marian a răspuns prompt și a ajuns în caravana mobilă a Spitalului „Marius Nasta” din București.

În urmă cu două săptămâni a primit și vaccinul, cu convingerea că este datoria fiecăruia dintre noi de a contribui la imunizarea comună.

Cum ai ajuns voluntar la secția COVID-19 la Spitalul „Marius Nasta”?

Marian Gabriel Nae: În momentul în care guvernul a publicat ordonanța 197, care presupunea posibilitatea de voluntariat pentru studenții la Medicină, din anii IV, V și VI în cadrul secțiilor COVID, pentru a suplini personalul medical, am decis să mă înscriu și eu.

Eu sunt deja voluntar de vreo 7 ani la Serviciul de Ambulanță București-Ilfov și mi-am spus că experiența dobândită acolo îmi va fi de folos în a-i ajuta pe medicii din spitale.

Au circulat niște formulare în cadrul facultății, în care ne adăugam datele de contact și disponibilitatea de a rămâne în București sau de a pleca și în celelalte județe, iar eu am spus că sunt dispus să merg oriunde în țară. Ulterior, ne-au repartizat la diferite spitale, iar eu am ajuns la Spitalul „Marius Nasta”.

De ce faci voluntariat?

Marian Gabriel Nae: Voluntariatul la Salvare a început în clasa a XI-a, de fapt aveam 16 ani când am intrat în primul program de voluntariat la salvare.

Am început în cadrul Crucii Roșii, unde eram implicat în activități de prim ajutor și de intervenție în caz de dezastre. Asta înseamnă că făceam pregătiri săptămânale pentru diferite scenarii de dezastre și situații de urgență: cutremure, incendii și învățam ce trebuie să facem noi ca first responder în astfel de situații.

Tot ce am făcut acolo, pregătirea, rutina, m-au ajutat când am ajuns în diferite situații de traumă, la Salvare. Fiindcă, de la un punct încolo, pregătirea pe manechine nu mai era de ajuns. Voiam mai mult.

Am început să fac puțină documentare pe internet în căutarea unui program de voluntariat mai amplu. Așa am ajuns în programul în care sunt și astăzi implicat, „Există un erou în fiecare dintre voi”, unde primeam o serie de alerte de urgență, cu situații de grad zero și unu, pe o rază de 1.000 de metri în jurul meu. Adică, tot ce se întâmplă în zonă publică și este anunțat la 112, ajunge și la tine pe telefon.

Marian Gabriel Nae (centru, jos), împreună cu colegii săi din Serviciul ambulanță

Am intrat în acest program și, discutând cu instructorii mei de atunci, astăzi prieteni apropiați, am aflat și despre programul de gărzi pe ambulanță, unde mi-am dorit foarte mult să ajung.

Care a fost cea mai impresionantă situație la care ai participat?

Marian Gabriel Nae: Cel mai impresionant a fost chiar primul caz la care am ajuns, nu neapărat prin prisma naturii urgenței, ci din pricina poveștii din spatele ei.

Am primit o alertă care suna cam așa: bărbat, 45 de ani, hemoragie masivă și adresa. Cam așa sună toate notificările în aplicația programului.

M-am echipat rapid, mi-am luat mănuși, pansamente și am plecat spre adresa respectivă. Acolo am găsit un domn care sângera foarte abundent, la nivelul antebrațelor. Avea o plagă de vreo 5 centimetri la antebrațul drept, una pe partea anterioară și alta pe partea posterioară a antebrațului stâng și alta undeva la nivelul brațului,

Ce se întâmplase, de fapt, era că bărbatul lovise cu pumnii în niște geamuri până le-a spart.

Dar ce m-a impresionat nu a fost neapărat cantitatea masivă de sânge pe care o pierdea. Bărbatul era un surdo-mut căruia în urmă cu o zi îi murise soția. Practic, nu mai avea pe nimeni. Iar într-un acces de furie, depresie, el a dat cu pumnii într-un geam, până când s-a spart.

Marian Gabriel Nae, voluntar și trainer, împreună cu echipa sa

Cum v-ați înțeles?

Marian Gabriel Nae: A fost un pic mai complicat, din pricina deficiențelor sale de auz, dar i-am arătat pe mine ce voiam să-i fac și a renunțat destul de repede la reticența cu care mă primise. Dar nu era agresiv, ci mai degrabă trist.

A supraviețuit?

Marian Gabriel Nae: Da. Ambulanța a ajuns foarte repede, hemoragiile erau aproape oprite, nu pierduse foarte mult sânge, undeva spre un litru. La ceva timp l-am mai văzut în zonă.

Cum te primeau oamenii? Câtă vreme ei sunaseră la ambulanță și în locul unei echipe apărea un puști?

Marian Gabriel Nae: Sincer, nu reacționau foarte bine, mai ales că programul era încă în faza de pilot. Erau reticenți, cum ai spus și tu: de ce vine un voluntar în locul Salvării?

Eu încercam să le explic esența: eu am ajuns într-o primă fază pentru că era vorba despre o urgență gravă, iar după mine va veni și ambulanța.

Pe măsură ce programul a devenit mai cunoscut, și oamenii au început să ne vadă cu ochi mai buni.

Marian Gabriel Nae, în timpul unei simulări de prim-ajutor

Ce s-a schimbat când ai ajuns în gardă pe Salvare?

Marian Gabriel Nae: S-au schimbat câteva lucruri fiindcă nu știam la ce să mă aștept, iar acolo am găsit niște oameni minunați. Eram foarte mic, adică aveam 17 ani când am ajuns acolo, iar ei m-au primit ca pe copilul lor.

Dacă mă gândesc la cazuri însă, a apărut o schimbare, fiindcă acolo am avut primul contact cu medicina.

Care a fost primul caz șocant acolo?

Marian Gabriel Nae: Primul caz care m-a impresionat nu a fost unul de stop cardio-respirator, fiindcă știam la ce să mă aștept. Stopul cardio-respirator este un pas în care se oprește complet activitatea cardiacă și respiratorie, dar prin încercări repetate de resuscitare, aceasta poate reveni. Într-adevăr, șansele nu sunt foarte mari, dar există, iar noi încercăm să facem tot posibilul să îi salvăm viața acelui om.

La Salvare, din momentul în care intri, ți se repetă continuu stop cardio, resuscitare, așa încât ajunge să nu mai fie nimic șocant legat de asta. Iar în intervenții echipa se bazează pe noi, voluntarii, fiindcă suntem o mână în plus la resuscitare, fie că facem manevrele sau pur și simplu ținem o perfuzie la înălțimea necesară.

Primul caz impresionant pentru mine a fost altul. Când am ajuns la pacient, cu echipajul nostru de tip C (adică, cu medic, asistent medical, ambulanțier și voluntar, dacă e cazul) în sprijin la un echipaj de tip B (cu asistent medical, ambulanțier și voluntar, dacă există), am găsit o persoană inconștientă, un bărbat de 50 și ceva de ani.

Era întins în pat, inconștient. Asistentul medical care ajunsese înaintea noastră ne-a spus că era conștient când au ajuns ei, dar între timp starea pacientului se schimbase, după o criză convulsivă și a intrat în comă.

Echipajul nostru a decis să-l transportăm la spital și am început pregătirea pacientului pentru transport. În momentul în care am ieșit cu el pe ușa blocului, omul a intrat în stop cardio-respirator.

Marian Gabriel Nae, în timpul unui curs de prim-ajutor

În Salvare am început manevrele de resuscitare, iar mașina a rămas pe loc, fiindcă așa cere procedura, până când pacientul și-a recăpătat funcțiile vitale. Am plecat cu mașina spre spital și pe drum pacientul a intrat de câteva ori în stop cardio-respirator. Am ajuns la spital, pacientul era conștient, am intrat în camera de gardă, am predat pacientul, ne-am întors la Salvare și în timpul cât ne-am aranjat lucrurile și am făcut curat, am aflat că pacientul a decedat.

De ce m-a impresionat acest caz? Fiindcă era primul caz în care pacientul era în viață când am ajuns noi la el, iar la finalul intervenției nu mai era.

Cum e proximitatea asta a morții?

Marian Gabriel Nae: E destul de greu să răspund la această întrebare.

Ai un sentiment de neputință.

Nu de spaimă?

Marian Gabriel Nae: Spaima apare ulterior, fiindcă realizezi că suntem toți oameni, iar la un moment dat ni se va întâmpla același lucru. Însă încerc pe cât posibil să mă detașez de pacient, fiindcă mi-am dat seama că dacă mă apropii prea mult îmi va foarte greu și voi avea de suferit.

Să stai un pic detașat de pacient e mai  bine și pentru echilibrul tău psihic, dar și pentru pacient, fiindcă deciziile pentru el, în absența implicării emoționale sunt mai simplu de luat și mai ferme.

Marian Gabriel Nae, student la Facultatea de Medicină, voluntar și trainer

Deci acele intervenții pe care le vedem în filme, cu doctori pătimași care se luptă pe viață și pe moarte să salveze pacientul sunt mai degrabă dramatizări?

Marian Gabriel Nae: Și da, și nu. Deși nu te implici emoțional foarte mult și încerci să-ți faci foarte bine treaba, tot există un atașament emoțional față de pacient. Îți dorești să faci tot ce-ți stă în putință să-l salvezi. De curând am avut o pacientă în caravana Spitalului „Marius Nasta”, care a rămas internată destul de mult timp, mai bine de o lună, iar evoluția ei era înspre bine. Greu, dar spre bine. Și, chiar când ne pregăteam să o scoatem de pe suport respirator, a intrat în stop cardio-respirator. Am investigat ulterior și am descoperit că suferise un infarct miocardic masiv iar starea ei s-a degradat până la deces.

Încerci să faci tot ce e posibil pentru pacienți, cu atât mai mult cu cât vezi cât de intens luptă ei pentru fiecare secundă de viață.

Dar, da, în majoritatea filmelor se dramatizează.

De ce ai zis neputință, mai devreme?

Marian Gabriel Nae: Fiindcă sunt cazuri, cum a fost cel al doamnei despre care îți spuneam mai devreme, când nu mai ai ce face.

Așa cum s-a întâmplat cu pacienta despre care-ți spuneam și care ne-a părăsit chiar dacă era protejată din toate punctele de vedere, medical: primea tratament anticoagulant, primea doze de aspirină cardio, deci e greu de înțeles de ce a evoluat astfel, iar un cheag de sânge i-a blocat artera.

Cum și de ce ai decis să devii medic?

Marian Gabriel Nae: Știi ce e interesant? Deși intrasem în serviciul ambulanței, încă nu mă gândisem că aș putea deveni medic. Nici nu-mi trecuse prin minte.

Eram încă elev la un liceu economic și aveam de gând să merg către ASE, contabilitate și informatică de gestiune, sau să merg spre Academia Tehnică Militară.

Decizia de a intra la medicină a fost bruscă. Până pe la jumătatea clasei a XII-a mi-erau foarte clare opțiunile, cele de mai devreme. Dar mi-amintesc exact momentul, eram cu mama, mergeam în vizită la cineva și dintr-o dată m-am pomenit spunându-i: „eu vreau să merg la medicină!”

Mama și tata au fost reticenți la început, mai ales că știau ce mă așteaptă, cât de mult aveam să lucrez toată viața. Și cred că aveau pentru mine alte așteptări, poate pentru o viață mai liniștită. Mama între timp s-a angajat și ea într-un spital, lucrează la Spitalul „Matei Balș”. Iar tata a rămas la munca lui de dinainte, agent de pază.

Încerc să pricep de ce un băiat la liceu, care are tot felul de opțiuni: să iasă la o cafea, să meargă la bibliotecă, să meșterească ceva la un calculator, alege să intre într-un proiect care are nevoie ca el să fie disponibil zi și noapte 7 zile din 7. La 16 ani. Cum așa? De ce?

Marian Gabriel Nae: De când mă știu mi-a plăcut să ajut.

Îmi amintesc de reacția mea când am constatat că cineva are nevoie de ajutor. Eram într-o tabără, iar un coleg al nostru băuse mai mult decât putea duce, așa încât a avut nevoie de noi. O colegă de-ale noastre participase la niște cursuri de prim-ajutor și știa foarte bine ce trebuia să facă. De altfel, de la ea am aflat și eu ulterior de voluntariatul la Crucea Roșie și am ajuns acolo.

Atunci, acolo mi-am dat seama că îmi place primul-ajutor, iar mai departe am ajuns la medicină.

Însă nu știu ce m-a făcut să am aceste opțiuni, dar e adevărat, preferam întotdeauna să merg la o gardă decât să pierd o noapte în club. Și în liceu, dar și acum, de când am devenit student. Dar cam așa sunt toți voluntarii de la Salvare, dacă mă gândesc bine.

Pe de altă parte, să decizi în primăvara anului final de liceu că dai admitere la Medicină, când ceilalți făcuseră deja, probabil, ani de pregătire este foarte curajos. Cât de complicat ți-a fost să intri la facultate?

Marian Gabriel Nae: Nu am intrat din primul an la Medicină, mai ales că nu am vrut să-mi iau meditator. Totdeauna am fost autodidact. Mai mult, media îmi dădea voie să intru la locurile cu taxă, dar am preferat să nu fac asta, motiv pentru care am apelat la planul B, cum mi-am făcut întotdeauna: o școală postliceală de asistenți medicali.

Iar în anul următor am intrat pe locurile finanțate de bugetul de stat.

Ce-ți dorești să faci mai departe?

Marian Gabriel Nae: Oscilez între două specializări: obstetrică-ginecologie și ATI. Am făcut practică o vreme la Spitalul Sf. Pantelimon, unde am întâlnit niște medici grozavi care au avut încredere în mine, care m-au lăsat să îi ajut, ceea ce m-a făcut să-mi placă foarte mult specialitatea, mai ales partea de urmărire a sarcinii. Dar, cum am făcut  atâția ani voluntariat la urgențe, m-am atașat de ideea asta. Îmi place adrenalina, dar ideea de a trăi o viață în această zonă unde disponibilitatea trebuie să fie 100% mă descurajează un pic. Așa că am ales ATI. Am foarte mulți prieteni care lucrează acolo, din poveștile lor am ajuns să mă atașez de această specialitate. În plus, ATI este o specialitate care presupune să lucrezi cu toată medicina: pneumo, cardio, uro, nefro, neuro, deci toate. În plus, îmi hrănește și nevoia de adrenalină.

La Spitalul „Marius Nasta” am ales tot ATI.

Marian Gabriel Nae se pregătește să intre în secția COVID-19

Cum este să lucrezi în secția COVID-19? Ce vedem noi din exterior, de la TV, este o lume la granița dintre SF și neputință. Acele combinezoane care blochează orice interacțiune umană, pacienții la limită și o amenințare permanentă cu infectarea. Cum e de fapt?

Marian Gabriel Nae: Când am intrat în caravana mobilă COVID-19 (spun așa pentru că vorbesc despre containerele în care au fost amenajate paturile pentru ATI COVID-19, la Spitalul „Marius Nasta”) nu era prima dată când îmbrăcasem un combinezon.
Înainte de a începe voluntariatul am lucrat în cadrul unor clinici private unde, într-o lume normală făceam training, dar în vreme de pandemie am început să fac recoltări COVID-19.

Asta nu înseamnă că atunci când am ajuns în caravană nu a fost șocant pentru mine. Am simțit și eu această graniță fină între SF și realitate. Caravana mobilă amenajată de SMURD în curtea spitalului și dedicată pacienților COVID-19 care aveau nevoie de asistență la ATI este impresionantă. Nu mă așteptam vreodată ca pentru o remorcă de TIR să fie atât de încăpătoare și să arate atât de bine.

Dincolo de asta, cazurile la ATI sunt destul de grave, iar asta nu are cum să vină cu un impact puternic asupra mea.

Toți cei care ajung la noi vin cu insuficiență respiratorie, determinată de infecția COVID-19. Majoritatea lor necesită suport respirator. Să vezi în fiecare zi cele 8 paturi niciodată libere, sau eliberate pentru câteva ore nu este ceva ușor de dus.

Marian Gabriel Nae se pregătește să intre în secția COVID-19

Sunt pacienți care nu pot nici măcar să se miște fără să obosească. Nu este o boală ușoară, ci una cruntă. Fiecare pacient al nostru se chinuie să respire, chiar și dacă au aparatul de suport respirator. Un astfel de pacient necesită cam toată atenția ta. Și nu vorbim doar de unul, ci de 8 oameni.

Dacă se întâmplă să se degradeze doi pacienți simultan, lucrurile se complică instantaneu. Și nu s-a întâmplat o singură dată.

Nu este o muncă ușoară, dar satisfacția pe care o ai când vezi pacientul că a învins boala nu se compară cu nimic.

În caravana mobilă treci printr-un carusel de emoții, de la bucuria că ajuți, la extaz, la groază, frica de a nu pierde un pacient sau chiar tristețe.

Care e cea mai mică și cea mai mare vârstă pe care ai întâlnit-o până acum în caravana mobilă?

Marian Gabriel Nae: Cea mai mică era undeva spre 40 de ani, iar cea mai în vârstă persoană a fost o doamnă de 71 de ani. Dar sincer să fiu, vârstnicii sunt foarte puțini, iar majoritari sunt pacienții de 40-50 de ani.

La începutul pandemiei auzeam des despre garnituri întregi de medici care abandonau spitalele, fugind de o potențială infectare. Tu te-ai temut vreodată de asta? De ce ai ales să te duci în miezul lucrurilor, mai ales că nici măcar nu era neapărat responsabilitatea ta?

Marian Gabriel Nae: Mă tem, dar nu pentru mine, cât pentru părinții mei, împreună cu care locuiesc și acum. Pe ei încerc să îi protejez.

M-am infectat deja, am trecut prin COVID, am avut o formă destul de serioasă, dar nu a necesitat spitalizare.

Ai luat din spital?

Marian Gabriel Nae: Nu. La vremea aceea eram pe ambulanță și cred că l-am luat chiar de la una dintre colegele de acolo, fiindcă am început să avem simptome în același timp. Tot atunci a aflat că mama ei era pozitivă.

Nu mi-e frică să merg în spital sau pe ambulanță fiindcă mă protejez. Dacă știi să te echipezi  și să te dezechipezi corespunzător, dacă respecți  regulile de igienă de bază, adică spălat pe mâini, dezinfectat, șansele de infectare sunt minime, spre zero.

Iar eu sunt mână de fier în această privință și nu fac rabat de la nimic și știu că nu m-aș pune în pericol inutil.

Teama există, dar știu totodată că șansele să mă infectez afară, când mă duc la cumpărături sau mă văd cu prietenii.

De ce te-ai vaccinat?

Marius Gabriel Nae: Pentru că știu că vaccinul este un pas înainte spre a depăși această perioadă. Cred că doar printr-un efort comun putem ține sub control rata infectărilor și să ne putem încet-încet să ne întoarcem la o viață normală.

M-am vaccinat cu această convingere, dar știu totodată cu nu este de ajuns. Cu doar câțiva oameni și fără un efort comun susținut nu este de ajuns să atingem o imunitate necesară, iar rata infectărilor să scadă suficient de mult.

Știi ce spun antivaxerii, nu? Că nu a existat timp suficient de testare a efectelor adverse. Ce ai a le răspunde?

Marian Gabriel Nae: A fost timp de testare, dar nu pentru efectele pe termen lung, de peste 10 ani.

E cazul să ne îngrijorăm?

Marian Gabriel Nae: Nu cred. Deși vaccinul este nou, el se bazează pe ARN-ul mesager, care este deja o metodă cunoscută și cercetată de mulți ani. Efectele se cunosc. E drept, nu știm efectele acestui ARN-mesager care exprimă acest virus, dar nu mi-aș face griji.

Nicio procedură, niciun medicament nu sunt lipsite de riscuri și de reacții adverse. Întotdeauna, pe lângă beneficiile pe care le aduc medicamentele sau manevrele respective, există și o serie de riscuri. Pentru noi, ca medici, cadre medicale, este esențial să punem în balanță riscurile și beneficiile. Dacă beneficiile sunt mai numeroase, alegerea este clară.

Ce știm acum este că dacă te vaccinezi poți scăpa de boală. În vreme ce dacă nu o faci, boala este imprevizibilă, iar mortalitatea în cazurile grave este destul de mare. Așadar, alegerea, din punctul meu de vedere este una clară.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO