Pr. Constantin Necula: „Preoția presupune și să admiți cu serenitate „luatul peste picior”, intră în fișa postului umilirea preotului. Oamenii nu știu dar noi suntem antrenați pentru asta, dar când le-au murit părinții am devenit dintr-o dată „părinte” și le-am înlocuit părinții”

Pr. Constantin Necula este conferențiar universitar dr. la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, autorul mai multor volume de specialitate dar și cărți inedite, mărturii care citesc într-o altă cheie practica de zi cu zi a făptuitorului în biserica lui Hristos. De curând, părintele Necula, împreună cu părintele Francisc Doboș a semnat un dialog de idei despre „Împăcarea cu tine”.

Pr. Constantin Necula este un neobosit vorbitor în fața sutelor și miilor de ascultători care îi așteaptă întâlnirile la conferințe din toată țara, se implică voluntar în acțiuni de caritate, este președintele onorific al asociației Crucea albastră, o inițiativă care preia cazuri de adicții din toată țara, a participat la acțiunile asociației Sus inima!, iar de la izbucnirea războiului ruso-ucrainean s-a implicat, alături de mai bine de 60 de studenți ai Facultății de Teologie Ortodoxă din Sibiu, împreună cu Crucea Roșie Sibiu, în tot ceea ce presupunea ajutorul refugiaților din fața războiului.

Prima întrebare era legată chiar de titlul cărții, despre împăcarea cu sine. În momentul ăsta, cu atâtea conflicte între noi, pare mult mai dificil să faci pace cu alții, decât să faci împăcare cu tine.

Pr. Constantin Necula: Ai remarcat că nu am pus împăcarea cu sine însuși, ci cu tine însuți, adică e și mai personalizat. Sinele e legat de altceva, de vibe, de zen. Tine e pronumele, care se referă strict la persoana ta. Cred că până la urmă asta este cheia; cred că, dacă frustrații istoriei s-ar fi împăcat cu propriile lor poziții, avere și cultură, cu propriul lor bine, fiindcă erau într-un bine incontestabil, ar fi scutit lumea asta de măcel. Pe noi ne costă foarte tare faptul că frustrații nu se vindecă înainte de a începe să își manifeste boala. 

De ce pare mai grea această împăcare?

Pr. Constantin Necula: Cel mai ușor de făcut este să-l îndrepți pe celălalt, cu tine e munca cea mai dificilă; să recunoști că ai greșit, să recunoști că nu e în regulă. Dar în fața cărei instanțele recunoști? Aici e problema, care e instanța? Recunoști în fața opiniei publice? De când e opinia publică judecătoarea sufletului tău? Și atunci faci împăcarea cu tine, fiindcă tu ești propria ta judecată, și cu Dumnezeu, care locuiește în conștiința ta sau care este conștiința ta.

Așa încât, între două „persoane” în care ai încredere, tu și Dumnezeu, poate apărea cel mult încă o a treia persoană în care ai încredere, duhovnicul.

Și-aici vine frumusețea duhovniciei. Noi n-am spus-o cu subiect și predicat în carte, fiindcă am spus-o cu predicatul logic. Oricum, este cel mai ne-ecumenic volum pe care îl puteam scrie, nimic despre conflicte, nimic despre prietenii, nimic din astea. În carte sunt doi oameni care povestesc, după două șiruri paralele de întrebări, despre cum au făcut ei să se împace cu Dumnezeu și cu ei înșiși. Mie nu mi-a ieșit tot timpul, iar Francis recunoaște că nici el nu a reușit asta tot timpul. 

De ce nu v-a ieșit, părinte, fiindcă pare că aveți acces la alt tip de cunoaștere, alte cărți, altfel de învățătură, ceea ce face drumul să pară mai ușor?

Pr. Constantin Necula: Pe mine m-a impresionat ceva ce am găsit la părintele Arsenie, „e bine să știi că ai cap, dar să te ferească Dumnezeu să crezi că doar capul tău valorează!”.

Sunt blocaje de mii de feluri, chestiuni legate de educație, de fire. Firea noastră e foarte greu educabilă, ea este botezată, dar trebuie și educată, ca să fie legată de Hristos. Eforturile sunt mari, cel mai greu îți educi trupul, mintea, iar acestea sunt provocări continue. E cuvântul acela al Sfântului Apostol Pavel care spune: „să ai grijă de cel căruia i se pare că stă să nu cadă”.

Noi, Francisc și cu mine, mai avem un prieten foarte bun, părintele Eugen Răchiteanu, cu care eu am mai scos câteva cărți și cu care tot timpul am discutat despre ce-i făcea pe oameni să fie atât de liniștiți. De exemplu acum, în satele acelea de departe.

Vin de la Jimbolia și de la Curtici, am fost la conferințe, am fost la Câmpia Turzii, am filmat mult pe la mânăstiri, ce-i face pe oameni să fie așa de liniștiți? De ce Curtici, care e o localitate de trecere, este un oraș atât de liniștit? Pentru că oamenii de acolo nu-și pun problema să depășească pe cineva, ei își văd de treaba lor. Se vede că trăiesc o împăcare cu ei, nu cu poziția lor, că sunt mulți care au făcut școală, mulți care au plecat, mulți care se întorc de undeva, dar e o pace care vine din ei, din propria lor structură pe care noi, agitații, niciodată nu reușim să o ducem până la capăt. 

Dar când ați simțit că v-ați împăcat cu dvs. ce ați găsit de fapt? Ce se află în această împăcare?

Pr. Constantin Necula: Am slujit mai liniștit cu Dumnezeu, m-am putut privi mai cordial cu el. Eu am momente când mă mustră icoana Maicii Domnului, mă trage de urechi icoana Mântuitorului; când ești împăcat cu tine te duci liniștit, ca un bebeluș care se pregătește să mănânce cel mai bun orez cu lapte, fiindcă știi clar că ești într-o bunătate fără sfârșit.

Și să știi că împăcarea asta cu sine a venit și în momente grele, văzând oameni murind și reușind să depășesc judecarea lui Dumnezeu, în momente care am văzut boli sau când am fost eu însumi bolnav. Eu nu mă pot supăra pe Dumnezeu, am o restricționare la supărare. Nici pe mine nu mă supăr decât tot timpul, pe ceilalți oameni mă supăr un pic și-mi trece, dar cu mine discuția e mult mai amplă, sunt mai morocănos cu mine.

De ce?

Pr. Constantin Necula: Mi-a dat așa de mult Dumnezeu încât, dacă nu dau tot, sunt un nemernic. Mi se pare că sunt neatent la chestiuni particulare, nu ar trebui să mă bag în discuții cu anumiți oameni, fiindcă e o pierdere de timp. Mi se pare că pierdem foarte mult timp. Când aud că unii se văd sâmbăta, la un grătar și o bere mi se pare… Nu înțeleg.

Ce să faceți cât acel timp, părinte? Ce ați mai face dacă ați mai avea încă 24 de ore într-o zi?

Pr. Constantin Necula: Nu fac scenarii. Mie atâta mi-a îngăduit Dumnezeu să fac. Îmi dau seama că nu fac nici perfect, nici foarte bine, fac cât îmi îngăduie Dumnezeu, dar mai mult chiar mi-e greu.

Iertarea lui Dumnezeu cum se simte?

Pr. Constantin Necula: Iertarea lui Dumnezeu este ca un vânt de primăvară peste o livadă înflorită. Dă înfloririi sens și mireasmă. Când simți că te-a iertat Dumnezeu înfrunți războaie, din afară, dinăuntru, furtuni; scufundări de sensuri le poți înfrunta.

Mie mi-a plăcut tare mult din Evanghelie un îndemn, deși nu am încercat multă vreme experiența: să ceri de la Dumnezeu ca și cum ai fi primit. Mai nou zic: „Doamne, îți mulțumesc că mi-ai dat ceea ce nici măcar n-am avut curaj să cer!”

Mă uit la oameni și-mi pare că jumătate din oamenii din această țară și-au pierdut sensul rugăciunii și fac niște cereri mici acolo: „Doamne, dă-mi serviciu, Doamne, dă-mi bani de curent electric!” Adevărul e că în fața facturii îți faci cruci ca-n fața icoanei. Nu e soluția fundamentală doar să aștepți de la Dumnezeu. Dumnezeul nostru ne dă mântuirea, iar aici e alt proces, la alt nivel.

Noi l-am adus pe Dumnezeu la nivel de acatiste. De fapt, acatistele-s pentru popă, pentru Dumnezeu e nevoie de alte conținuturi. Mie mi-a fost greu să pricep asta. Și uneori mi se pare că tot nu am învățat. Mai râdem câteodată, când rămânem fără bani la asociație, la Sus inima!, spunem: „acum e momentul să vorbim Tatălui nostru ceresc despre nevoia de a fi copiii lui cei iubiți.” Râdem, iar în timp ce râdem ne sună cineva și ne spune că ne mai trimite 300 de lei, ceea ce asigură pâinea pentru o zi a bolnavilor. Ori se întâmplă asta la Crucea albastră. Înainte de donații, noi ne bucurăm dacă avem beneficiari la acest centru, care se ocupă de adicții, fiindcă lumea fuge de vindecare. Uneori chiar ne place să trândăvim în alcoolismul nostru, în dependența de jocuri de noroc, în nebunia de beție a puterii. Îți dai seama ce terapie ar trebui să facem cu câțiva dintre politicieni pentru beția de putere?

Ați povestit adesea în conferințe despre momentul în care ați trecut de la o viață laică foarte plină la cea de preot, care nu aș zice că este cea mai populară dintre meserii. Dar ce nu am înțeles a fost de ce s-a întâmplat asta? 

Pr. Constantin Necula: Dumnezeu nu răspunde la întrebarea de ce. Eu nu mi-am pus niciodată întrebarea asta; a fost o alegere naturală, a crescut din mine și nu știu să o explic. 

A fost un mod de a merge înainte, iar înainte înseamnă în sus.

În plus, te contrazic, este o meserie populară cea de popă. Alături de polițiști, suntem cei mai populari în bancuri, suntem cei mai populari în miștouri, dar când are lumea nevoie de noi, dintr-o dată, din popă ajungem părinte.

E interesant! Cunosc oameni care au zis bancuri cu popi, cu mine de față, iar când le-au murit părinții am devenit dintr-o dată părinte și le-am înlocuit părinții. Și atunci le-am spus: „hai să-ți zic un banc cu un popă! Tu mi l-ai zis. Și mi-a plăcut!”, zic. Dar îl vezi că dă din cap și refuză.

Preoția presupune și să admiți cu serenitate luatul peste picior, intră în fișa postului umilirea preotului. Oamenii nu știu dar noi suntem antrenați pentru asta. Oricât am fi de orgolioși noi știm că trebuie să o luăm pe coajă.

Nu vă vine niciodată să renunțați?

Pr. Constantin Necula: Am momente când îmi vine să renunț la orice altceva decât la preoție, deși îmi place foarte mult la catedră, cu studenții. Comuniunea cu studenții e una faină de tot. Sper să nu fiu un profesor sâcâit, știu că nu sunt așa. Sunt tot mai obosit, e lucrul cel mai grav dintre toate, ceea ce mă obligă să fiu și mai direcționat în ceea ce fac cu ei. I-am pus la muncă, au început să scrie mult studenții din generația asta, să nu dea copy/paste și îi controlez foarte atent la lecturi. Le-am oferit foarte multe cărți gratis anul ăsta; din tot ce am publicat am dat cât am putut.

Foarte mulți dintre ei au fost, împreună cu mine, voluntari la Crucea Roșie, și încă se mai înscriu. Facultatea nu a avut niciodată 62 de voluntari la Crucea Roșie. Foarte faini și curajoși au fost. Au intrat repede în pielea personajului, am încărcat camioane, au mers la graniță, iar șapte, opt dintre ei, au muncit mult. Mie îmi plac studenții muncitori și cred că asta mă și atrage la profesia de profesor. N-ai cum să nu-i vezi pe copii că sunt acolo.

În asociație de ce vă implicați?

Pr. Constantin Necula: Am nevoie în plus de adrenalina duhovnicească. Biserica îți oferă posibilitatea să faci bine. De exemplu, eu am preluat Crucea albastră acum aproape 26 de ani și nu am mai putut renunța. Președinția mea e una onorifică. Uite, să-i lămurim pe oameni că nu lucrez nici la Crucea albastră, nici la Sus inima!, nici în Comisia Județeană ISU pentru bani, ci este doar muncă voluntară. Spuneau câțiva: „iarăși îl mai plătiți și pentru prostia asta?” Nu iau niciun ban, desigur, iar ceea ce mă bucură foarte tare este că pot ajuta oamenii. Este în structura mea.

M-am înscris voluntar la Crucea Roșie în prima zi de război ruso-ucrainean. M-am dus acolo pentru că am simțit nevoia să fac ceva și m-am bucurat că oamenii au urmat exemplul meu. Am umplut camioane multe numai din telefoane, galerie, alergătură, prietenie, platformă pro-Ucraina. Sibiul a lucrat din prima zi. Tare mi-a plăcut. Mi-a plăcut colegialitatea care se naște din nevoia de a-l ajuta pe om la nevoie. Chestia asta mă face să mă simt om. N-aș fi putut sta cu mâinile în buzunar. Mi-ar fi fost rușine. Și, ca să nu mă fac de rușine, peste veșmântul preoțesc, peste reverendă, am pus vesta de Cruce Roșie, apoi geaca, fiindcă se făcuse frig, și-am tras acolo unde mi s-a cerut, unde am putut, unde am intuit că e nevoie. Uneori nu te aștepți la bani de la prieteni, la pârghii de prieteni, la construcția de sisteme, la identificarea de nevoi. Oameni în care tu ai încredere, ți-i selectezi, rămâi la 7, 8, cei în care ai încredere absolută și știi că mâncarea merge acolo unde e nevoie. Sau pantofii, hainele de care e nevoie.

Nu spun ce a fost acolo, ce povești am auzit și am văzut, că multe au fost apoi filmate și date înapoi. Nici nu deschid televizorul, eu am știrile din Ucraina live, secundă, de secundă în funcție de ajutoarele primite de copii; ei ne trimit înapoi mesaje, povestesc mult, iar dacă nu le-ar asculta telefonul ar fi și mai bine. Eu sper să reușim să aducem câțiva după aceea și să povestească ce s-a întâmplat, să spună cu subiect și predicat.

La ce vă referiți?

Pr. Constantin Necula: Spun despre venirea unor oameni foarte săraci în mijlocul unor oameni foarte săraci. De exemplu, în zona Herței au venit oameni din Herța sau dinspre Kiev, la final de februarie, în pantaloni scurți, cu un halat mai gros pe ei și cu papuci în picioare. Au fugit de-acasă așa cum erau. Au venit cu ce mașină au apucat, iar oamenii îi primeau în case.

În Republica Moldova, într-un sat în care eu am slujit la un moment dat, cu preasfințitul Beniamin și cu echipa de acolo, într-o casă de trei oameni locuiesc acum 21 de oameni. Gândește-te că ei trebuie să mănânce, să aibă unde dormi, să aibă apă caldă. Și reușesc.

Astăzi am primit un telefon foarte simpatic de la bunul meu prieten Andrei Dochia, șeful meu de la Bucuria credinței, care-mi povestea cum în casa socrilor săi au primit o ucraineancă, împreună cu copilul ei. Femeia vine din Mariupol și… au știrile pe viu. Fata sună acasă la maică-sa, iar ea îi povestește ce se petrece lângă ea, cine a mai murit sau că pe câmpul din fața casei au pus tancurile.

Fata încearcă să-și ducă tristețea, urletele de durere în muncii. Este specialistă, horticultoare, iar când a dat de solarii a început să jubileze, doar că ea produce industrial comparativ cu noi. Mă uit la ei și aici, cum muncesc, în încercarea de a uita ce e acasă. Nu spun ce pomelnice, ce plânsete și ce dureri auzi la spovedit cu ei. Copiii deja știu că mă cheamă Constantin și ne pupăcim toată ziua.

Mi s-ar fi părut inutilă viața să stau departe de bucuriile astea.

Dar nu sunt bucurii, ci dureri. Cum faceți să nu vă atingă, să vă încarce?

Pr. Constantin Necula: Le pui pe cruce, le treci la Mântuitorul și el e de treabă, le duce și pe-astea.

Nu pot să-l las singur pe Dumnezeu. E sentimentul meu cel mai profund. Nu e chestiune de orgoliu aici. Pur și simplu sufleci mânecile și stai lângă Doamne, Doamne. Și ceea ce mi se pare iarăși important este că nu poți să-l minți pe Hristos și să spui: „Doamne eram acolo, nu m-ai văzut tu!”. Acum trebuie să primim mai multe exemplare din Noul Testament, Biblia în ucraineană și sper să reușim să le dăm, fiindcă în sine, cuvântul lui Dumnezeu e regenerator, iar dacă reușim asta suntem pe calea cea bună, măcar încercăm să ne salvăm.

Poți să găsești argumente la toate măgăriile din lume. Sunt ăștia care întreabă: „unde-s săracii noștri? Trebuie ajutați ei întâi!” Cine nu i-a lăsat să-i ajute? Culmea este că aceleași asociații, oamenii care lucrăm acum pentru ucraineni, am lucrat în fiecare zi pentru săracii noștri. De-acolo ne știm, ne știm de pe autostrada sărăciei, pe care doar unii merg. Crucea Roșie, prin președinta de la Sibiu, prin Ana Morar, a reușit minuni. Săptămâna trecută a adus niște ajutoare într-un cartier din Sibiu și a zis: „n-am uitat de săracii noștri!”.

Apropo de aceste reacții, ce faceți cu oamenii care vă contestă, vă vorbesc, vă ponegresc, unii dintre ei chiar preoți?

Pr. Constantin Necula: Eu i-aș dori lângă mine și-mi pare rău că nu sunt! Am jucat fotbal o vreme și am învățat diferența între a sta în poartă și a sta în stal, în spatele porții. E o diferență majoră. Nici nu mă pot enerva. Mă tulbură uneori, mă întristează că nu înțeleg nimic, dar nici nu pot să-i schimb. Unii trebuie să se mai nască o dată ca să se schimbe pur și simplu. Mă bucur doar că am constatat prietenia oamenilor simpli, care e foarte valoroasă pentru mine, a oamenilor care sunt în benzinării, că pe acolo trec cel mai des, prin librării și benzinării, iar când mă văd zâmbesc, mă recunosc și simt că mă susțin cu zâmbetul și le mulțumesc pentru ce fac.

Nu am așteptat în viața mea aplauze, deși se spune că Racii sunt mai spectaculari, le trebuie o scenă. Aș avea nevoie de o mână, din când în când, pe umăr să-mi spună: „Bine, măi, băiete!”. Recunoscător asta, dar cred că sunt acolo mâna părintelui Mircea Păcurariu, mâna părintelui Bria, mâna tatei, iar asta contează mai mult decât limba otrăvită a altora. 

Cu cine vă sfătuiți?

Pr. Constantin Necula: În funcție de situație. Mă sfătuiesc în primul rând cu duhovnicul meu, cu prietenii mei, cu studenții mei, cu doctoranzii, cu fiul meu, cu soția mea în foarte multe situații. Cu fetița nu prea mai apuc să mă sfătuiesc, că este studentă la Cluj-și nici n-apucăm să vorbim. Dar mi-e suficient să o aud cum mă ia de sus de două ori și înțeleg cum am greșit sau dimpotrivă, e ok.

E ceva ce ați învățat de la copiii dvs?

Pr. Constantin Necula: Tot ce știu am învățat de la ei. Ultimii 25 de ani, de când îl am pe băiat, sunt cea mai bună școală pe care am urmat-o vreodată. Suntem într-o facultate, noi, Constantin și Alexandra, de 25 de ani. Nu glumesc!

Cum așa, părinte? Nu e invers?

Pr. Constantin Necula: Nu știu cât i-am învățat eu pe ei, dar ei pe mine în mod sigur.

Dați-mi trei exemple!

Pr. Constantin Necula: Iubirea necondiționată, privegherea cu sens, când aveau febră, erau bolnavi sau aveau nevoie să fie încurajați, dar și disimularea într-o anume manieră. Au fost foarte afectați uneori că sunt copiii mei, i-au atacat unii din stânga și din dreapta. dar ei au rezistat, uneori greu, alteori ușor, dar au rezistat și sunt foarte mândru de efortul făcut de ei și de soția mea.

Oamenii când nu mai au argumente îți lovesc sufletul. Când nu au argumente de înțeles și de combătut te atacă personal. Râdeam la un moment dat, la masă cu Costel Busuioc, renumitul Pavarotti de România, care e tot mai dezamăgit de ce se întâmplă în țară și căruia i s-au dat tot mai multe șuturi. Eram cu el la masă, în Sibiu și ascultam știrile care spuneau că el e de fapt în Cluj și calcă pe trecerea de pietoni o femeie. Dar el nici nu conducea în vremea aia. Nemaivorbind că era cu mine la masă, în Sibiu.

Am reținut de la Mircea Lucescu o vorbă: „Să te ferească Dumnezeu să pici între palmele care te-au aplaudat!”

Ce înseamnă pentru dumneavoastră Învierea?

Pr. Constantin Necula: E o rememorare cu sens a vieții Mântuitorului. Eu învăț teologie în fiecare zi, din 1990, de când m-am apucat să învăț teologie. Acesta este un curs intensiv de Paște și cruce. Pentru mine sunt foarte importante rememorarea evenimentelor majore ale săptămânii Mari, în raport cu profețiile Vechiului Testament, cu tot ceea ce deschide biserica, dimensiunea ei escatologică, care nu e apocaliptică neapărat. Sfârșitul ține și de noi: dacă noi vom fi buni, venirea lui Dumnezeu va fi o binecuvântare. Dacă vom fi cărpănoși, bătuți în cap, escroci sufletești venirea lui Dumnezeu va fi o Judecată foarte aspră.

Mă uit acum, noi cred că-i ajutăm cu atâta râvnă pe cei care sunt la nevoie și din dorința de a ține, prin iubire, războiul departe, cât mai departe. E un zid de iubire care poate opri războiul ăsta. Sunt convins. 

De ce vă temeți?

Pr. Constantin Necula: Nu mă tem de nimic. Mă tem de Dumnezeu care mi-e foarte aproape dar pe care mi-e teamă uneori că îl întristez. Am scurt circuite destule la bord să pot să-l supăr, dar El e bunătatea însăși și-atunci vindecă inclusiv aceste scurt-circuite.

Când te pui în mâna lui Dumnezeu nu mai contează foarte mult dacă ai frici sau nu. Te duci înainte. Domnul Hristos spune că El e Calea, Adevărul și Viața. Calea e numai înainte, cărările sunt pe lângă. Dacă tu crezi în Dumnezeu nu există alternativa să nu crezi în Dumnezeu. Și asta e o cheie, e libertatea, chiar dacă unii ar zice că asta e robie. Eu știu încă că acesta este un exercițiu major de libertate.