Căutare

Share this article

Radu Dinulescu este regizorul de teatru care a creat primul spectacol 3D din lume. Se numește Submarinul galben în lumea fractalilor și este o experiență psihedelică realizată alături de Armand Richelet-Kleinberg, omul care a realizat concepția video a spectacolului.

Radu Dinulescu a devenit actor la 5 ani și regizor de teatru și de film la maturitate pentru că informatica, pasiunea lui, nu era bine conturată în România comunistă a anilor 80.

A plecat în Israel, cum zice el, „rătăcitor și s-a întors evreu”. A jucat în producții de Hollywood, alături de Chuck Norris și Lee Marvin, apoi s-a întors în Europa. Acum colindă continentul cu proiectele legate de teatru, este fericit la gândul că a cucerit lumea și a făcut-o și în amintirea tatălui său, regizor, care și-a închis cariera într-un teatru de provincie, la Brăila.

Iată povestea unui om excepțional.

Ce este Submarinul galben în lumea fractalilor?

Submarinul galben în lumea fractalilor este un spectacol ce reia atmosfera psihedelică a primului film care s-a făcut în anii 60, cu muzica lui Beatles, dar de data asta este o plimbare prin lumea fractalilor. De fapt, este un spectacol cu imagini 3D stereoscopice, adică unul care se vede cu ochelari 3D. În spatele unui ecran de tip tul se află actori, obiecte, iar evoluția lor în scenă se petrece în diferitele perspective ale imaginii proiectate pe ecran.

Spectacolul s-a născut la Teatrul din Baia Mare, care a căpătat în ultimii ani o vizibilitate extraordinară. Produce, printre altele un festival internațional, Atelier, este deschis spre astfel de spectacole interdisciplinare, spre căutări în zona limbajului artistic, motiv pentru care s-a găsit interesat de acest tip de spectacol pe care îl fac eu.

Ce vedem? Sunt două imagini suprapuse care, atunci când te uiți la ecran sunt absolut neclare, iar în momentul în care iei ochelarii 3d ele capătă profunzimi de nebănuit. Anumite lucruri vin foarte în față, iar altele se duc foarte în spate, la zeci de metri distanță de ecran. Unele imagini vin pur și simplu peste tine.

Este o iluzie pe care ți-o dă ochiul atunci când vezi cu lentila din partea stângă și o fracțiune de secundă vezi cu cea din partea dreaptă.

Suntem o echipă internațională, am avut la început fonduri din două proiecte europene, iar acum avem un proiect în derulare la teatrul din Târgoviște. Trebuie spus că primele încercări le-am făcut la Arad, dar fără banii europeni nu am fi putut face mare lucru, câtă vreme noi lucrăm cu softuri foarte scumpe, pe calculatoare foarte scumpe, iar uneori avem nevoie să închiriem memorie în străinătate pentru a duce la bun sfârșit proiectele.

Radu Dinulescu și Armand Richelet-Kleinberg, la lucru pentru proiectele 3D

Când și cum v-a venit ideea?

Eram în 2010, când am avut prima finanțare și am început să lucrăm la un spectacol. Vorbeam atunci de ceva cuminte, o reprezentație 2D, cum sunt multe acum, cu un film proiectat, iar în fața ori în spatele ecranului să evolueze actorii. Și atunci, împreună cu Armand Richelet-Kleinberg, partenerul meu, ne-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă am avea o imagine stereoscopică? Ce se întâmplă cu actorii de pe scenă, cum se văd ei în diferitele perspective ale imaginii. Atunci au urmat o serie de experiențe

Nu a fost deloc ușor. Fiecare metru câștigat în scenă vine în urma unei lupte cu obiectivele camerelor de luat vederi și cu neștiința noastră de a calcula, matematic, câteodată, pentru că aceste calcule vin doar în urma unei experiențe îndelungate.

Orice spectacol este o nouă experiență. Să nu mai spun că repetițiile sunt cu totul diferite. Actorii trebuie să fie de la început în imagine, cu lumini pe ei, nu văd perspectivele, nu știu unde se află în momentul în care repetăm. Trebuie să le spun: „vedeți că obiectul pe care îl vedeți pe ecran este, e fapt, cu mult în spatele vostru!”, de pildă.

Submarinul galben în lumea fractalilor, de Radu Dinulescu și Arman Richelet-Kleinberg

De ce ați ținut să faceți acest spectacol?

Pentru că sunt berbec, sunt continuu neliniștit și mă plictisesc foarte tare de anumite forme spectacologice. De multă vreme voiam să lucrez în domeniul acesta, aveam și niște proiecte de film 3D. M-a fascinat întotdeauna lumea virtuală.

Ați intrat în teatru destul de devreme. Povestiți-mi despre asta!

La cinci ani am jucat alături de Catrinel Dumitrescu într-un spectacol la Brăila. Tata a fost regizor și a fost într-o clasă celebră, cu Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu ori Valeriu Grama. Mulți dintre ei s-au pierdut.

Ne-am mutat la Brăila pentru că tata a primit o slujbă acolo, dar părinții mei s-au despărțit apoi, iar mama și cu mine am plecat la Galați.

Mama era o femeie foarte dură, dar care s-a purtat cu mine extraordinar. Până la o vârstă mi-a interzis să iau legătura cu tata, cu teatrul, cu orice legat de lumea spectacolului.

Dar eu știam ce face tata și vorbeam despre el ca despre cineva extraordinar. Până la urmă nu s-a putut să stau departe, m-a căutat teatrul pe mine și m-a adus pe scenă.

În clasa a VI-a am jucat într-o trupă de elevi care s-a construit pe lângă teatrul dramatic, pe vremea aceea, la Galați. Mama și-a dat seama că nu poate să oprească fluxul și, decât să ajung cine știe ce prin vastele câmpuri de golani de la Galați, mai bine să fiu un copil atașat de cultură și de artă.

Radu Dinulescu

Adică teatrul v-a salvat?

N-aș zice așa. Nu am avut niciodată vreo atracție spre lumea derbedeilor. Orașul era, la vremea aia, o lume degradată: port, un oraș al prostituatelor și golanilor, circulau țigările și guverna debandada. Dar pe mine nu m-a atras niciodată lume asta.

Cum ați intrat în teatrul profesionist?

Am terminat liceu real și eram foarte bun matematician. Îmi doream să merg mai departe la informatică, dar ce se făcea atunci în zona asta era la foarte început. Imaginează-ți centrul de calcul, o clădire cu trei etaje, care a căzut la cutremur, iar ce a rămas din ea este acum atașată Ministerului Transportului, lângă Gara de Nord, ei bine, cam tot ce se făcea atunci acolo încape acum într-un laptop.

Dar mi-am dat doi ani să intru la teatru. Am intrat la facultate și aste se întâmpla chiar în anul în care se introdusese o nouă regulă: regia de teatru și film se făceau împreună. Acolo am avut-o profesoară pe  Elisabeta Bostan. Nu aș zice că am fost cel mai bun elev al ei, dar a reușit să îmi stârnească interesul pentru film, iar tot ceea ce a urmat, teatrul pe care l-am făcut, aducerea elementelor de cinema în teatru se datorează acelor primi doi ani de facultate.

M-aș fi așteptat să mergeți către actorie, nu către regie. De ce ați ales așa?

Nu mi-a plăcut niciodată actoria. Mă plictisesc repede, nu-mi place să joc, să fac același lucru de nenumărate ori. La mine trebuie să fie totul în perpetuă schimbare. Să zicem că tot ce aș putea face, ar fi să joc în filme. Ceea ce am și făcut, de altfel, dar asta este altă poveste.

De ce ați plecat în Israel?

Eu sunt pe sfert evreu, după bunicul patern, iar soția mea avea legături și mai apropiate cu mozaismul. Sigur că ne-au primit ca familie de creștini acolo, dar a fost un motiv bun de a pleca din țară.

Aici era comunismul cel mai atroce, nu se mai putea trăi. Evreii făcuseră o înțelegere cu România, așa încât din momentul în care depuneai actele, în șase luni plecai. Am fost cumpărați de statul Israel și a fost foarte bine.

Întotdeauna spun că am plecat în Israel rătăcitor și m-am întors evreu.

Soția mea a rămas în Israel, am și o fiică, avocată la Tel Aviv, eu însă a trebuit să mă întorc în țară.

În Israel însă m-am desăvârșit ca actor de film. Datorită unei impresare talentate, am ajuns să lucrez cu niște echipe de la Hollywood. Așa se face că am jucat, de pildă, în Delta Force. Nu era un rol important, desigur, dar am jucat alături de George Kennedy, Lee Marvin ori Chuck Norris.

Atunci am primit extraordinar de mulți bani. Tocmai venisem în Israel și am reușit să îmi mobilez casa cu banii de la un film.

Apoi am intrat în colectivul teatrului de păpuși The Train Theatre, din Ierusalim. În doi ani aveam firma mea, teatrul meu și echipele mele. Am luat de timpuriu contact cu afacerile și am învățat ce înseamnă să primești bani de la firme ori subvenții de la primărie. Acolo am învățat să lucrez în proiecte, nu să mă bizui pe o slujbă și atât.

Am stat în Israel șase ani apoi m-am întors în țară. Dar am nimerit în debandada de după Revoluție și am plecat în Franța de unde m-am întors pentru o femeie. (râde).

Am început să fac mai multe proiecte pe aici. Încet-încet s-au închegat turnee ale românilor spre Franța, apoi am primit o slujbă la Teatrul din Arad, m făcut un spectacol de marionete, am făcut un festival underground și am impulsionat mișcarea de teatru independent din România. Am avut turneu la Rio de Janeiro, o dată cu o coproducție cu Teatrul din Paris și altă dată cu Teatrul din Oradea.  Am făcut foarte multe lucruri, dacă mă uit în urmă. De multe nici nu îmi mai amintesc.

Dacă tata s-ar uita la dvs acum, ce l-ar face mândru?

Tata zicea la un moment dat că cel mai mare pericol pentru un regizor este să rămână în provincie. Și nu se referea la a lucra în provincie, ci a sta într-un singur loc. Devine personajul tipic, pe care îl vezi trecând pe stradă, cu un ziar sub braț: „ah, ăsta este domn director de la teatru!”

Eu circul peste tot, merg foarte mult în străinătate, văd 200 de spectacole pe an, am cunoștințe foarte multe, am o cameră la Bruxelles, am haine la Avignon, am casa mea la Arad, am o casă în București, am camera mea la Baia Mare, am o garsonieră la Constanța. Nu sunt ceea ce zicea tata că este un personaj de provincie.

Vorbeam la un moment dat cu Lucian Pintilie despre tata. Pierduse legătura cu el și voia să știe ce mai face. I-am povestit despre Brăila, iar Pintilie a spus atunci o vorbă mare: „uite, tatăl tău a rămas în provincie și Valeriu Moisescu a adus provincia în București!”. Iar ăsta pentru mine a fost un mare semn de alarmă.

Eu întotdeauna am vrut să fac spectacole și să le verific cu publicuri diferite: în România, la Avignon ori în alte părți ale lumii.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO