Radu Beligan, maestrul care a intrat în Guinness World Records cu titlul de cel mai longeviv actor în activitate pe scena unui teatru: „Iubiţi ce vreţi, dar iubiţi. Nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea inimii!” - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Personalitate marcantă a teatrului românesc, membru de onoare al Academiei Române, maestrul Radu Beligan s-a născut la 14 decembrie 1918, în satul Gălbeni, judeţul Bacău și a avut primul contact cu teatrul, ca spectator, la galeria Teatrului Naţional, unde mergea frecvent alături de alţi elevi interni ai Liceului din Iași. A urmat apoi studiile liceale la Iaşi, între anii 1929 şi 1937, ca intern la Liceul „C. Negruzzi” și cursurile Academiei Regale de Muzică şi Artă Dramatică de la Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1939. Aici a avut şansa de a lucra cu Lucia Sturdza Bulandra.

Copilăria și primii ani pe scenă

“Sunt moldovean, m-am născut în satul Gălbeni, din judeţul Bacău. Nu sunt primul actor din familie. Tatăl meu a fost şi el o perioadă actor al Teatrului Naţional din Iaşi. La vîrsta de 14 ani colinda târgurile Moldovei cu spectacolul „Vlăduţul mamei”, un fel de „Hamlet” al epocii respective. A fost elevul vestitului profesor State Dragomir, unul din marii actori ai Iaşului din secolul trecut şi de la începutul secolului nostru. Pe vremea când marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu era director al Teatrului Naţional din Iaşi, tatăl meu i-a cerut dublură într-o piesă. Cum aşa ceva nu se obişnuia în acea vreme, maestrul a rămas stupefiat şi a luat călimara de pe birou aruncând-o după dumnealui. Atunci tata a părăsit teatrul pentru totdeauna şi s-a angajat la CFR, jurând posterităţii „răzbunare” prin mine, care trebuia să fiu o împlinire a viselor lui spulberate.

După ce am terminat Liceul Internat din Iași, prima mea încercare la Conservator s-a soldat cu un eșec. Am fost respins! Însă, imediat am scris o scrisoare convingătoare Luciei Sturza Bulandra, prin care o rugam să mă încerce din nou. În urma scrisorii, m-a acceptat. După un timp mi-a zis „spune și dumneata ceva!” Am recitat poezia „Scrisoare mamei“ de Serghei Esenin. Când am terminat poezia, s-a făcut o liniște de mormânt. După un timp îndelungat de tăcere, mi-a spus: „Dumneata, dacă ai să fii serios, ai să faci o mare carieră”. Acceptându-mă ca student, chiar din primul an mi-a acordat doi ani într-unul.

După absolvirea Conservatorului, m-a luat Victor Ion Popa şi m-a angajat la „Muncă şi voie bună”, unde am debutat într-o piesă localizată de Mihail Sadoveanu „Zile vesele după război”. Apoi am jucat în rolul lui Valentin Kataev din piesa „Roata în patru colţuri”. În urma premierei, marele critic de artă N. Carandino a spus: “Tânărul acesta poartă în raniţă bastonul de mareşal”.

În anul următor am fost angajat la teatrul din strada Sărindar, actualul Teatru Mic. Aici am avut prima mea întâlnire cu marele actor Ion Iancovescu. Alături de el am jucat în celebrul spectacol „Oraşul fără avocaţi”. Aveam un rol mic, dar a avut atâta importanţă încât 30—40 de ani la rând s-a tot vorbit despre acest rol, spune actorul.

De-a lungul carierei de aproape opt decenii, a realizat peste 80 de roluri în teatru şi 30 în filme

A debutat în teatru la vârsta de 20 de ani, în spectacolul „Crimă şi pedeapsă”, după Dostoievski.
În primii ani ai carierei de actor a jucat la Teatrul ”Regina Maria” (1937-1938), la ”Uranus” (1938-1939), la Teatrul din Sărindar, la Grădina ”C.A. Rosetti”, la Teatrul ”Tudor Muşatescu”, la Majestic, la Savoy, la Teatrul ”Comedia”, la Municipal. La sfârşitul anilor ’40, a existat chiar şi Compania ”Radu Beligan”. La Teatrul Naţional din Bucureşti a venit pentru prima dată în 1945.

Mai târziu, în 1961, a înfiinţat Teatrul de Comedie, fiind directorul acestuia timp de opt ani (1961-1969). La 5 ianuarie 1961 a fost prezentat publicului primul spectacol al acestui teatru – ”Celebrul 702” de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, cu Radu Beligan în rolul principal. Pe această scenă, actorul a mai interpretat roluri în spectacolele ”Şeful sectorului suflete” de Alexandru Mirodan (1963), ”Rinocerii” de Eugene Ionesco (1964), ”Capul de răţoi” de George Ciprian (1966), ”Opinia Publică” de Aurel Baranga (1967), ”Ucigaş fără simbrie” de Eugene Ionesco (1968).

Din 1969 până în 1990, Radu Beligan a fost directorul Teatrului Naţional Bucureşti
A fost Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă”, Agamiţă Dandanache din „O scrisoare pierdută”, Catindatul din ‘D’ale carnavalului’ de I.L. Caragiale, unul dintre dramaturgii români preferaţi. Celebre rămân şi rolurile Bérenger din ‘Rinocerii’ lui Eugene Ionesco, Cyrano de Bergerac din piesa cu acelaşi titlu a lui Edmond Rostand, Richard al III-lea al lui Shakespeare, Actorul din „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, ‘Filipetto’ din Bădăranii de Carlo Goldoni, Antonio Salieri din „Amadeus” de Peter Schaffer sau Gulielmo din ‘Numele trandafirului’ de Umberto Eco”, notează Academia Romana.

Trei căsătorii și 4 copii

Prima soție a lui Radu Beligan era cu cinci ani mai în vârstă decât el. Grecoaică după mamă, actrița l-a cucerit cu trăsăturile pronunțate și privirea intensă. S-au despărțit după 15 ani de relație. Mult timp după aceea, Nineta Gusti a declarat că nu a crezut niciodată la căsătorie. „Cât despre căsătorie, eu nu am ţinut niciodată la asta şi nici nu cred în ea. Am fost împreună 15 ani cu Radu Beligan, dar nu mai ştiu câţi dintre anii ăştia am fost căsătoriţi; noi am fost 15 ani împreună.”

Cei doi nu au avut copii, iar actrița a părăsit Bucureştiul prin 1970, mutându-se la Crevedia, unde a locuit într-o casă ţărănească cu curte. Avea în faţa casei o grădiniţă cu flori pe care o îngrijea.

Ultimii ani ai vieții au fost foarte dificili din punct de vedere material. În februarie 2002, anul în care s-a stins din viață, a suferit o pareză, fiind ţintuită la pat şi trebuind să renunţe la fumat. Vorbind despre moarte, cu o lună înainte de deces, Nineta Gusti a spus: „eu nu cred în moarte, ci în plecare; o să plec pe o planetă cu oameni mai buni şi mai frumoşi care să se iubească între ei”.

Dana Crivăţ a fost a doua soţie a lui Radu Beligan, care i-a dăruit acestuia primul copil, pe Anamaria, actualmente o scriitoare de succes, stabilită de 27 de ani în Australia. Unul dintre motivele care au determinat-o pe prozatoare să părăsească ţara a fost şi nevoia de a scăpa de “umbra” tatălui ei, considerat un “zeu” al teatrului, şi de a reuşi pe cont propriu. Anamaria avea o relaţie excelentă cu tatăl ei, vorbeau des la telefon, iar scriitoarea îl vizita an de an.

Marica Beligan a fost femeia care i-a dăruit marelui actor trei copii, pe Lamia, Raluca şi Alexandru. Aceasta a fost de profesie scriitoare şi s-a născut în Belgia, fiind fructul dragostei dintre o aristocrată, baroneasa Jeanne de Siemmons, şi românul Petru Pop. Prozatoarea a ajuns la Bucureşti graţie schimburilor culturale româno-belgiene, dar s-a stabilit definitiv în România după ce s-a îndrăgostit de Radu Beligan, cel care i-a devenit soţ. În 1993, familia sa a primit o lovitură dură. Doamna Beligan a pierdut lupta cu cancerul şi a decedat.

A avut o activitate bogată la radio şi la televiziune

Primul său rol în film a fost Rică Venturiano din ”O noapte furtunoasă”, în regia lui Jean Georgescu (1943), iar ultimul în ”După-amiaza unui torţionar”, în regia lui Lucian Pintilie (2001). Printre alte pelicule din distribuţia cărora a făcut parte Radu Beligan pot fi amintite: „Lanţul slăbiciunilor” (1952), „Directorul nostru” (1960), „Castelanii” (1966), „Tată de duminică” (1975), „Aurel Vlaicu” (1977), „Horea” (1984), „Trahir” (1992), potrivit lucrării „1234 cineaşti români” (Cristina Corciovescu şi Bujor Rîpeanu, Ed. Ştiinţifică, 1996).

Talentul regizoral al lui Radu Beligan a strălucit în ”Egoistul” de Jean Anouilh, ”De partea cui eşti?” de Ronald Harwood, ”O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, ”Poveste din Irkutsk” de Aleksei Arbuzov, ”Sălbaticii” de Serghei Mihailovici Mihalkov, ”Doctor fără voie” de Moliere (co-regie cu Sică Alexandrescu), ”Străini în noapte” de Eric Assous.

Este autorul volumelor de eseuri ”Pretexte şi subtexte” (1968), ”Luni, Marţi, Miercuri…” (1978), ”Note de insomniac” (2001, volum reeditat în 2008), dar şi autor a nenumărate traduceri şi adaptări din dramaturgia franceză, engleză şi italiană.

 
La fel de bogată a fost şi activitatea sa didactică, profesională şi academică: profesor la Institutul de Teatru şi Film (1950-1965); membru al cartelului Internaţional al Teatrului (1967); preşedinte activ (1971) şi preşedinte de onoare pe viaţă (1979) al Institutului Internaţional de Teatru; co-preşedinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaţionale de Teatru şi Muzică organizate de UNESCO (1971-1978); membru în Consiliul Superior al Teatrului Naţiunilor, sub preşedinţia lui Pierre Moinet; membru al Academiei ”Le Muse” din Florenţa, societar de onoare al Teatrului Naţional ”I.L.Caragiale” (2001), membru al Uniunii Scriitorilor din România (2008).

În 2004, Radu Beligan a devenit membru de onoare al Academiei Române

Cartea sa de vizită este impresionantă la capitolul premii şi distincţii: Artist Emerit (1953), Artist al Poporului (1962), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967), Premiul Academiei „Le Muse” din Florenţa (1980), Premiul Galei UNITER – Trofeul Dionysos (1995-1996), Premiul Academiei Române (1999), Premiul „14 Juillet” al Ministerului de Externe al Franţei (1998), Trofeul ”Eugene Ionesco” (1999), Premiul Revistei ”Flacăra” (2000), Marele Premiu acordat de Guvernul României, în cadrul Premiilor Naţionale de Teatru (2002), Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur şi colan (2003), Premiul de Excelenţă al Festivalului Teatrului de Comedie (2006), Premiul de excelenţă al Galei UNITER (2007-2008).

A fost Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte „George Enescu” din Iaşi (1994) şi al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică ”I.L. Caragiale” (2003)

La 5 aprilie 2002, Radu Beligan a fost numit în grad de Ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare franceze, fiind primul actor român căruia i s-a acordat această prestigioasă distincţie.

Pentru meritele profesionale şi artistice, Preşedinţia României i-a acordat Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer (2004) şi Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce (2008).

Actorul Radu Beligan a primit în 2011 o stea pe Aleea Celebrităţilor

Tot atunci, maestrul a primit titlul de cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru, din partea Guinness World Records.

Radu Beligan a murit la 20 iulie 2016, la vârsta de 97 de ani.

În ziua de 14 decembrie 2018, Academia Română, prin Secţia de arte, arhitectură şi audio-vizual, organizează sesiunea omagială „Radu Beligan – un centenar de la naştere”. În aceeaşi zi, este programat evenimentul „Centenar Radu Beligan” organizat de Teatrul Naţional Bucureşti, în parteneriat cu Primăria Capitalei şi Centrul Cultural ArCub. La rândul său, Banca Naţională a României lansează în circuitul numismatic, începând cu 14 decembrie 2018, o monedă din argint cu tema 100 de ani de la naşterea lui Radu Beligan. Reversul monedei prezintă portretul actorului Radu Beligan şi inscripţiile în arc de cerc „RADU BELIGAN” şi „100 DE ANI DE LA NAŞTERE”.

Radu Beligan s-a bucurat de un succes uriaş în ultimii ani de viaţă 

O ţară întreagă a fost cuprinsă de admiraţie în faţa unui actor care se apropia de 100 de ani şi continua să urce pe scenă, transformându-se în legendă. Aproape nimeni n-a mai avut curajul să spună că lunga viaţă a lui Radu Beligan a mai însemnat şi altceva în afară de roluri memorabile şi aplauze la scenă deschisă.

În perioada comunistă, cariera artistică a lui Radu Beligan a mers umăr la umăr cu cariera politică. În 1959, Beligan devenea membru al Partidului Muncitoresc Român (transformat ulterior în Partidul Comunist), faţă de care îşi declara ataşamentul printr-o autocaracterizare plină de zel: „23 august 1944 a însemnat o cotitură decisivă nu numai în viaţa mea, ci şi a teatrului românesc. Perspectivele nebănuite care s-au deschis în faţa artiştilor şi a tuturor intelectualilor din ţara noastră odată cu preluarea puterii de către proletariat m-au făcut să descopăr adevăratul sens al artei noastre, rolul social deosebit de însemnat al artistului în noua orânduire“, afirma el.

În aceeaşi autocaracterizare (prezentă în dosarul de cadre pe care „Miliția Spirituală” l-a făcut public în 2008), Beligan mai vorbea şi despre „măreţele înfăptuiri ale popoarelor care au construit socialismul sub steagul partidului creat de marele Lenin”.

În 1961, Radu Beligan ajungea deputat al Marii Adunări Naţionale (organul suprem al puterii de stat în Republica Populară România). În acelaşi an, era instalat în funcţia de director al Teatrului de Comedie din Bucureşti.

În 1969, marele actor făcea încă un salt în carieră: pe plan politic devenea membru al Comitetului Central (organul executiv al Partidului Comunist Român), iar pe plan artistic prelua funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Avea să păstreze ambele funcţii până în 1989, când comunsimul s-a prăbuşit.

Au fost două decenii în care Radu Beligan nu s-a sfiit să scrie texte elogioase la adresa lui Ceauşescu („cel care ascultă respiraţia ţării”) şi nici să vorbească despre „teatrul epocii noastre socialiste”. „Nu putem face un teatru politic eficient în socialism, cu structurile teatrului burghez. (…) Toate căutările rodnice astăzi în dramă şi regie sunt obsedate de chemarea marilor mase, cărora le trebuie o artă simplă, directă, vizuală. Către un asemenea teatru superior-agitatoric trebuie să se îndrepte, cred eu, teatrul naţional al unei epoci socialiste”, spunea Radu Beligan în 1972, într-un interviu acordat lui Adrian Păunescu.

Marele actor nu s-a dezis niciodată de trecutul comunist

În 2008, declara în „Evenimentul zilei”:

„Nu-mi reneg discursurile de atunci. Ceauşescu mi-a dat bani să fac Teatrul (n.r. – clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti, inaugurată în 1973) şi nu pot să-l înjur. Trebuie să-mi cer scuze că am adus bucurie în sufletele românilor? Pe atunci teatrul era bun, nu ca acum“.

Fiica sa, Lamia Beligan, susţine că funcţiile politice pe care tatăl ei le-a ocupat înainte de 1989 nu aduceau nişte avantaje deosebite. “Tatăl meu a acceptat să facă parte din Comitetul Central, dar el nu făcea parte activ din viaţa politică. Mergea când şi când la şedinţe şi se folosea de poziţia asta ca să ajute teatrul şi oamenii. Ştiu foarte mulţi oameni pe care i-a ajutat. Nu ştiu să fi făcut rău cuiva. El nu era un om politic, era un artist care, făcând parte din Comitetul Central, avea nişte avantaje. Puteam, de pildă, să facem comandă la nu -ştiu-ce nes. Lucruri minore. Pe de altă parte, tata avea autoritatea de a permite să fie jucate nişte piese care în mod normal nu s-ar fi jucat. Şi erau piese deloc comode pentru regimul de-atunci”, a explicat Lamia Beligan, într-un interviu.

Sursa foto: Pinterest.com

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO