Uneori, la 40 de ani, mă simt din nou ca la 20. De ce ne întoarcem, în anumite situaţii, la reacţii pe care le credeam rămase în trecut? O poveste despre vârsta interioară, cu ajutorul psihologiei.
Am terminat a doua facultate, Psihologia, cu o lună înainte să împlinesc 40 de ani. M-am comportat cu adevărat ca în prima studenţie: am fost la Balul Bobocilor alături de colegii mei de 19-20 de ani, am ieşit la barurile de lângă facultate, am tocit în sesiune, am avut emoţii la examene şi la susţinerea licenţei, aş putea spune că am simţit cum retrăiesc prima tinereţe. Dar terminasem eu, realmente, cu prima tinereţe?
Doamna profesoară
Nu mi-a ajuns şcoala şi m-am apucat şi de al doilea master, pentru a avansa în profesia de psihoterapeut, moment în care am dat cu admiraţie şi un uşor fior de teamă de doamna profesoară X., cu vastă experienţă de viaţă şi în psihologia clinică. Timp de doi ani, cât a durat programul masteral, am participat la mai toate cursurile şi la câteva dintre ele am chiulit din spirit de frondă – doamna X. şi cu mine aveam discuţii contradictorii pe un ton adolescentin, deşi vârstele noastre din cartea de identitate dezvăluiau o altă realitate. După aceste discuţii, ocazional mă supăram şi alegeam să nu mă prezint la clasă, ca o adolescentă rebelă. Nici notă maximă nu am reuşit să obţin de la profesoara buclucaşă, la materia pe care o preda, deşi mi-am dat tot interesul.
Nu-mi pierdusem discernământul
La 40 de ani eram pe deplin conştientă că sunt adult, psiholog, studentă la al doilea master, cu un job solicitant, cu responsabilităţi pe plan local şi internaţional, nu îmi pierdusem discernământul. Totuşi, în anumite contexte, apăreau reacţii pe care le recunoşteam mai degrabă din adolescenţă. Am început să mă întreb oare câţi dintre oamenii din jurul meu simt la fel în anumite contexte.
„Se întâmplă mult mai frecvent decât credem”, explică Alexandra Gherman, psiholog clinician. „Vârsta biologică ne spune câți ani avem, dar sistemul nostru nervos nu funcționează mereu conform aşteptărilor şi normelor sociale, ci pe baza anticipării şi a asociațiilor emoționale pe care a învăţat să le facă pentru a se proteja, de-a lungul experienţelor trecute.”
„Vârsta psihologică” nu este însă o vârstă propriu-zisă, ci descrie felul în care funcţionăm emoţional şi comportamental; acesta nu coincide întotdeauna cu vârsta cronologică. „Dacă o situație de azi seamănă, la nivel de senzație, cu una din trecut, în special în cazul în care am perceput-o atunci drept una periculoasă sau umilitoare, creierul poate apela direct la reacția pe care a învățat-o în acel moment, chiar dacă au trecut 10 sau 20 de ani de la acea experienţă. Şi asta înţelegem, de fapt, prin trigger: poate fi un cuvânt spus pe un anumit ton, o privire, un gest sau o expresie facială etc.”, continuă Alexandra Gherman.
Intră în scenă Oana
Am mers către Oana, prietena mea bună, alături de care mă împiedic adesea, la propriu, când ieşim în oraş „ca două adolescente” de 40+ ani şi am rugat-o să-mi povestească un episod din viaţa ei când a simţit că reacţionează la o vârstă mai mică decât cea din buletin. Mi-a spus că are tendinţa să se comporte ca un copil în interacţiunile amoroase „dacă intră componenta de ego. Dau cu seen, nu mai răspund la telefon, am reacții disproporționate în situații minore.”
O altă reacție de copil este senzația de neputință
Vestea bună, spune Alexandra Gherman, este că „blocajul” nu are un caracter definitiv: „aceste părți se pot dezgheța dacă devenim conştienţi de ele şi lucrăm cu noi în sensul acesta. Dacă facem tot posibilul să evităm expunerea la experienţe similare, de teamă că vom retrăi acelaşi gen de emoţii, blocajul va continua să <crească>.” Mai mult decât atât, psiholoaga spune că „toţi avem momente în care regresăm puţin. E uman, e firesc, nu e un defect de caracter.”
Tiparul nu apare doar în situaţii de criză majoră, prietena mea Oana îl recunoaşte şi în situaţii cotidiene: „o altă reacție de copil este senzația de neputință. În situații <de oameni mari>, de la a merge la bancă, până la a plăti ceva la ANAF sau a face schimbări în apartament, simt că eu nu mă voi descurca.” Totuşi, Oana găseşte şi partea bună în reacţiile „mai tinere” decât vârsta ei: „mă bucur ca un copil. Când ies cu prietenii, când văd marea, când îmi vine un colet cu haine de pe Farfetch. Dar reacționez <mai tânăr> şi în situaţii de viaţă stresante, când mă panichez rapid şi mă sperii ca un copil. Ce fac atunci? Nu prea reuşesc să gestionez. Fie mă pierd, fie pur şi simplu fac un semi-atac de panică. Și cred că, din cauza unei oarecare imaturități, mă supăr pe lucruri mărunte. De asemenea, stau cu o teamă permanentă să nu i se întâmple mamei mele ceva. Așa am fost încă de mică.”
Când devine o problemă?
Alexandra Gherman spune că „devine problematic când reacţia este disproporţionată, se repetă şi ajunge să ne afecteze relaţiile personale sau profesionale”, în acelaşi timp confirmând că „putem vorbi şi despre situaţii pozitive în care, în preajma anumitor persoane, ne simţim mai tineri, mai plini de viaţă. Nu tot ce ține de reîntâlnirea cu o versiune mai tânără a noastră e despre răni și tipare nesănătoase. Există și reversul, la fel de real: sunt oameni în preajma cărora ne simțim brusc mai relaxaţi, mai jucăuși, mai curioși, ca și cum am recupera o parte din noi pe care viața de adult, cu toate responsabilitățile ei, a pus-o în cufărul cu amintiri.
De obicei, acest lucru se întâmplă cu persoane alături de care ne-am simțit cu adevărat în siguranță și liberi să fim noi înșine, fără frica de a fi judecaţi: un prieten vechi din liceu, uneori chiar un coleg nou care ne amintește de energia unei perioade frumoase din trecut. În preajma lor, nu retrăim o rană, ci recuperăm o resursă: spontaneitatea, curiozitatea, capacitatea de a ne bucura de lucruri mici, pe care poate le-am lăsat deoparte pe măsură ce am <devenit serioși>. Diferența esențială față de regresia problematică e că aici nu pierdem accesul la discernământul de adult, ci redescoperim o parte din vitalitatea copilăriei sau a tinereţii, păstrând în același timp capacitatea de a face alegeri mature.
În alte contexte ale vieţii, prietenii spun că gândesc ca o „bătrână” şi adevărul e că simt că sălăşluieşte în mine şi această parte. Pare că, până la urmă, nu avem o singură vârstă interioară. Oana spune că a realizat că nici nu e nevoie să reacţioneze în orice situaţie, că pacea minţii e mai importantă decât să câştige un argument sau să-şi susţină punctul de vedere: „încerc să-mi aleg cu grijă luptele, multe nu merită”.
Poate că maturitatea înseamnă şi să îmbrăţişez toate variantele mele şi vârstele care locuiesc în interiorul meu şi să pot decide, din locul adultului care sunt astăzi, care are întâietate în a vorbi.
Foto: Profimedia
