Există amintiri care continuă să ne doară după ani întregi și altele pe care am vrea să nu le fi avut niciodată. Dar dacă le-am putea elimina, am scăpa doar de suferință sau am pierde și ceva din omul care am devenit? Pornind de la cercetările asupra circuitelor memoriei, psiholoaga Raluca Cristian explică de ce uitarea și vindecarea nu sunt același lucru.
„Exagerezi”, zice bărbatul din fața ta. N-o spune răutăcios. Chiar zâmbește. Dar tu nu mai auzi ce urmează. Ai din nou 12 ani și stai în fața unui adult care tocmai ți-a explicat că ești prea sensibilă, că faci din țânțar armăsar, că nimeni n-o să te ia în serios dacă te porți așa. Apoi ai 30 de ani și ești în bucătăria apartamentului în care ai locuit cu cineva care îți spunea același lucru de fiecare dată când încercai să-i explici ce te doare. Conversația din prezent continuă, dar tu nu mai ești cu adevărat acolo. Te aperi, te înfurii sau taci. Iar omul din fața ta nu înțelege de ce un singur cuvânt atât de obișnuit a provocat o reacție atât de mare.
Uneori, amintirile se întorc cu o precizie tulburătoare. Îți amintești locul, cuvintele, expresia de pe chipul celuilalt. Alteori, nu revine nicio scenă, ci doar sentimentul pe care l-ai trăit atunci. Rușinea. Frica de a nu fi crezută. Convingerea că, orice ai spune, tot tu vei fi cea care greșește.
Poate că ai uitat de mult întâmplarea. Sau poate că ți-o amintești perfect, dar ai crezut că nu te mai afectează. Și totuși, într-o zi obișnuită, un simplu cuvânt este suficient ca să descoperi că trecutul încă are ceva de spus despre felul în care trăiești în prezent.
Sunt momente în care nu ne mai ajunge să spunem că timpul le rezolvă pe toate. Am vrea să nu mai existe nimic de rezolvat. Să nu mai fie nevoie să înțelegem, să iertăm, să acceptăm sau să învățăm să trăim cu ce ni s-a întâmplat. Să putem, pur și simplu, să uităm. Dar ce ar însemna să dispară cu adevărat o amintire? Și ce altceva ar dispărea odată cu ea?
Doi oameni care au vrut să uite că s-au iubit
Când am întrebat-o pe Raluca Cristian cum ar fi dacă am putea șterge amintirile dureroase, nu s-a gândit mai întâi la teoriile despre memorie sau la anii de psihoterapie necesari uneori pentru a procesa o experiență traumatică. S-a gândit la un film.
În Eternal Sunshine of the Spotless Mind, cu Jim Carrey și Kate Winslet, doi oameni care s-au iubit și s-au rănit decid să uite complet unul de celălalt. Joel și Clementine apelează la o procedură prin care amintirile despre relația lor pot fi șterse. Nu doar certurile, despărțirea și lucrurile pe care și le-au spus la furie, ci tot. Prima întâlnire, diminețile petrecute împreună, gesturile tandre, conversațiile fără importanță care, după o vreme, ajung să însemne o viață întreagă. Pe măsură ce amintirile lui Joel încep să dispară, el descoperă că nu mai este atât de sigur că vrea să le piardă.
Filmul a apărut în 2004, dar dilema lui nu a îmbătrânit deloc. Pentru că, într-o formă mult mai modestă, facem deja ceea ce fac personajele, spune Raluca: „După ce ieșim dintr-o relație care ne-a provocat durere, aruncăm sau înapoiem cadourile primite de la fostul/fosta, le ștergem pozele din Google Photos, îi îndepărtăm de pe conturile de social media, evităm să mai mergem cel puțin o perioadă în vacanțe în locurile unde am fost cu ei. Mâna sus cine a făcut asta vreodată! Și mâna sus încă o dată cine a regretat, ani mai târziu, că nu mai are vreo poză din acea perioadă”, spune Raluca Cristian.
Regrete? De ce aș avea regrete? Tocmai asta îmi doresc, nu? Să scap de tot ce-mi amintește de omul care m-a rănit. Să nu mai existe fotografii, mesaje, locuri în care am fost împreună, înțepături în creier sau noduri în gât când un cuvânt mă teleportează în sentimentele de atunci. Să nu mai existe nimic care să mă întoarcă acolo.
Dar Raluca spune „regrete” cu o naturalețe care mă încurcă puțin. Eu vorbesc despre posibilitatea de a scăpa definitiv de ceva ce m-a durut, iar ea îmi vorbește despre posibilitatea de a-mi dori acel ceva înapoi. Cum să-mi fie dor, peste ani, de ceea ce astăzi aș da orice să uit?
Paradoxul vindecării: vrem să uităm tocmai ceea ce încercăm să înțelegem
Există însă o problemă cu dorința mea de a șterge totul. Să presupunem că aș putea elimina din memorie fiecare ceartă, fiecare umilință, fiecare moment în care cineva m-a făcut să mă simt lipsită de valoare. Aș deveni automat o persoană care are încredere în sine? Aș înceta să mă tem că voi fi părăsită? Aș putea intra într-o nouă relație fără să mă aștept ca povestea să se repete?
Nu știu ce s-ar întâmpla dacă aș putea șterge selectiv o amintire. Dar știu că experiențele mele nu rămân în trecut doar sub forma unor întâmplări pe care le pot povesti. Ele pot influența felul în care mă privesc, ceea ce aștept de la ceilalți și reacțiile mele în situații care seamănă, uneori doar vag, cu cele prin care am trecut.
Copilul căruia i se spune mereu „exagerezi” poate ajunge să creadă nu doar că reacțiile lui sunt exagerate, ci că propriile emoții nu sunt de încredere
Aici apare paradoxul. Eu vreau să uit experiența care mi-a făcut rău, dar când consecințele ei continuă să îmi afecteze viața, psihoterapia mă pune să fac exact lucrul de care am fugit: să mă uit la ce s-a întâmplat, să înțeleg ce am simțit și, mai ales, ce concluzii am tras atunci despre mine și despre ceilalți. „Scopul nu este să recuperăm trecutul cu orice preț. În niciun caz cu prețul de a provoca durere acolo unde ea nu există”, explică Raluca Cristian. „Să procesezi nu înseamnă doar să-ți amintești ceva, ci să înțelegi și să așezi în interiorul tău ceea ce ai trăit, în așa fel încât să poți să integrezi acea experiență în viața ta fără să te afecteze la fel de intens”. „De preferat ar fi să putem păstra ceea ce știm despre experiență fără să fim obligați să o retrăim emoțional de fiecare dată când ne amintim de ea”, completează psiholoaga. Cu alte cuvinte, nu ne întoarcem la trecut pentru a suferi încă o dată, ca și cum durerea repetată ar avea în sine o valoare terapeutică. Ne putem întoarce pentru a verifica dacă ceea ce am ajuns să credem atunci mai este adevărat astăzi.
„Nu sunt destul de bună”. „Nu pot avea încredere în nimeni”. „Mai devreme sau mai târziu voi fi abandonată”. Nu ne naștem cu aceste convingeri. Le putem construi din experiențele pe care le trăim, uneori din lucruri aparent mărunte, repetate suficient de des. Copilul căruia i se spune mereu „exagerezi” poate ajunge să creadă nu doar că reacțiile lui sunt exagerate, ci că propriile emoții nu sunt de încredere. Că simte greșit. Că, atunci când ceva îl doare, problema este la el. Și poate deveni adultul care își cere scuze pentru ceea ce simte, care se îndoiește de propria judecată sau care tace de teamă să nu fie considerat din nou „prea sensibil”.
Așa ajungem uneori să purtăm în noi, ca pe niște adevăruri despre propria persoană, concluzii pe care le-am tras în împrejurări în care eram răniți, speriați sau prea mici ca să le putem înțelege altfel. „De obicei, aceste mesaje au în spate niște amintiri. Atunci când punem lucrurile în context, putem să învățăm că prezentul nu este identic cu trecutul și asta ne va ajuta să ne descurcăm mai bine”, spune Raluca Cristian.
Poate că cineva m-a părăsit când aveam cea mai mare nevoie de el. Asta s-a întâmplat. Dar concluzia că voi fi întotdeauna părăsită nu este un fapt, ci o așteptare pe care am construit-o în urma acelei experiențe. Și tocmai această așteptare poate ajunge să-mi conducă relațiile, mult după ce amintirea propriu-zisă nu mai apare atât de des.
Dar asta nu înseamnă că, pentru a ne vindeca, trebuie să ne amintim cu orice preț tot ce ne-a durut. Unele lucruri le-am uitat, pe altele ni le amintim diferit de cum s-au petrecut, iar uneori nici nu știm de unde vine o anumită teamă. Nu e nevoie să găsim pentru fiecare suferință o scenă din trecut care să o explice. „Are sens să facem asta doar în unele situații în care prezentul e cel care doare”, precizează Raluca Cristian.
Și totuși, rămân cu o întrebare. Dacă aș putea șterge întâmplarea, dar aș rămâne cu frica, neîncrederea sau rușinea pe care le-am învățat atunci, de ce anume aș fi scăpat? Iar dacă aș putea șterge și toate urmele pe care experiența le-a lăsat în mine, cât din omul care sunt astăzi ar dispărea odată cu ele?
Un Nobel care m-a făcut să mă întreb dacă amintirile ar putea fi modificate. Dar și dacă ar trebui să facem asta
Cu câteva săptămâni în urmă, toată lumea vorbea despre Premiul Nobel pentru Medicină. Fusese acordat pentru optogenetică. Nu mai auzisem cuvântul ăsta… Se premia o metodă prin care oamenii de știință pot controla, cu ajutorul luminii, activitatea anumitor neuroni.
Am încercat să înțeleg cum funcționează, dar m-am trezit agățându-mă de cu totul altceva: faptul că ceea ce eu numesc „cea mai dureroasă amintire din viața mea” are și o existență fizică, în creier.
Nu înseamnă că neuronii mei suferă alături de mine. Doar eu sufăr. Dar experiențele mele lasă urme în felul în care funcționează creierul, în conexiunile dintre celulele nervoase, în circuitele care participă la formarea și reactivarea amintirilor. O întâmplare care mi-a schimbat felul de a iubi, de a avea încredere, poate chiar de a mă privi pe mine însămi, are și o dimensiune biologică. Ceea ce pentru mine este o bucată de viață, pentru un cercetător este un fenomen care poate fi investigat. Mi s-a părut straniu că două moduri atât de diferite de a privi lucrurile pot vorbi despre aceeași experiență.
Ne este suficient un cuvânt, un miros, o voce ca să ne întoarcem în cel mai nefericit moment al vieții noastre
Urmărind cercetările care au devenit posibile datorită optogeneticii, am ajuns la un experiment publicat în Nature, în 2012. Cercetătorii identificaseră la șoareci un grup de neuroni implicați într-o amintire asociată fricii și reușiseră să provoace reacția de frică activând acei neuroni cu ajutorul luminii.
M-am întrebat ce era atât de extraordinar în asta. Oamenii se sperie tot timpul de lucruri care nu mai sunt acolo. Ne este suficient un cuvânt, un miros, o voce ca să ne întoarcem, uneori pentru câteva secunde, în cel mai nefericit moment al vieții noastre. Diferența era că, în experiment, frica nu revenise în urma unei întâlniri întâmplătoare cu ceva familiar. Cercetătorii interveniseră direct asupra unor celule nervoase implicate în amintire. Și reușiseră să provoace reacția.
Dar în bibliografia studiului am găsit ceva care m-a tulburat și mai tare: o cercetare din 2009 intitulată Selective erasure of a fear memory. Ștergerea selectivă a unei amintiri de frică.
Nu era vorba despre oameni, despre despărțiri sau despre amintiri autobiografice. Cercetătorii interveniseră experimental asupra unor neuroni implicați într-o amintire de frică la animale.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că oamenii de știință pot șterge astăzi, la cerere, amintirile dureroase ale unui om. Și totuși, cele două cuvinte, „ștergere selectivă”, mi-au rămas în minte. Dacă într-o zi am putea modifica o amintire dureroasă, ce am vrea să dispară? Întâmplarea? Frica? Rușinea? Sau numai puterea acelei experiențe de a ne influența viața? Și dacă am putea șterge întâmplarea însăși, nu doar durerea ei, cine ne-ar putea spune ce altceva am pierde odată cu ea?
„Aș da orice să uit”. Dar chiar orice?
Raluca Cristian știe cum e să-ți dorești să dispară o parte din propriul trecut. Știe și cum e să ajungi, ani mai târziu, să te bucuri că dorința nu ți s-a îndeplinit. „Dacă aș fi putut, până acum câțiva ani aș fi șters fiecare amintire cu tatăl meu, mai puțin una, pentru că puținele lucruri pe care mi le aminteam și aveau legătură cu el mă dureau. Acum, când nu mai e în viață și am loc să rememorez amintirile care îl includ, mă bucur că încă le mai am”.
Nu vorbește despre amintiri care au devenit, între timp, frumoase. Nici despre un trecut care s-a schimbat. Ci despre felul în care îl poate privi astăzi.
„Nu doar că ele mă ajută să mi-l explic mai bine decât îl vedeam în urmă cu, să zicem, zece ani, cu mai multă empatie și compasiune, ci mă ajută să mă explic mai bine și pe mine”.
Două vârste ale aceleiași vieți și două răspunsuri aproape opuse la întrebarea de la care am pornit: „Dacă m-ar fi întrebat cineva la 20 de ani ce amintiri legate de tatăl meu aș vrea să șterg, aș fi răspuns că pe toate mai puțin una. La 40 de ani n-aș mai șterge nimic. Și-așa am prea puține și sunt în punctul în care regret că n-am apucat să am mai multe”.
Nu mă gândisem la asta…
Nu am pierdut pe nimeni atât de apropiat încât să știu cum este să rămâi doar cu amintirile. Dar nici nu-mi trecuse prin minte că aș putea ajunge să regret dispariția unor amintiri pe care astăzi le-aș șterge fără ezitare.
De la Nobelul acela am ajuns să-mi imaginez că aș putea renunța la toate amintirile care mă dor. Că cineva mi-ar pune în față un buton pe care scrie DELETE, iar eu aș trage aer în piept, hotărâtă să fac marele pas. „Șterge! Șterge! Apasă butonul!” Îl apăs și cea mai dureroasă amintire din viața mea dispare, nu? Definitiv? Nu voi mai ști ce s-a întâmplat și nu voi avea nicio posibilitate să aflu? Atunci, aleg să șterg tot ce se trezește în mine când aud cuvântul „exagerezi”. Și, laolaltă cu ea, senzația aia pe care am integrat-o de mică și pe care o port cu mine de când mă întrebam eu de ce nu-s potrivită ca alți copii. Pleacă odată cu apăsarea pe buton și mirosul acela sărat de pilaf cu legume din bucătăria pe care am împărțit-o o vreme cu „nu-vreau-să-i mai spun-numele”, oricum se va face praf totul odată ce apăs butonul. Sau nu?
Dar ce mai pierd odată cu asta? Poate diminețile în care eram fericită în bucătăria aceea. Poate lucrurile care mă făceau să râd înainte să înceapă cele care mă făceau să plâng. Se duc și ele? Pot să păstrez o seară de vară, prima pe care am trăit-o cu el în apartamentul acela, dar să șterg seara în care am înțeles că nu mai pot rămâne? Dar dacă uit de ce am plecat, ce mă împiedică să mă întorc?
Cine îmi garantează că, odată cu amintirea, dispare și ceea ce am ajuns să cred despre mine din cauza ei? Dacă uit cuvintele, dar continui să mă simt nepotrivită, ce am câștigat? Și dacă dispare tot, inclusiv partea din mine care a învățat, cu greu, să nu mai creadă acele cuvinte?
Nimeni nu-mi poate spune ce altceva voi pierde. Pentru că amintirile nu sunt niște secvențe de film pe care le poți scoate la montaj fără să modifici restul poveștii. Sunt și ceea ce am simțit atunci, și ceea ce am înțeles mult mai târziu. Sunt, într-un fel pe care nici eu nu-l înțeleg pe deplin, parte din femeia care stă acum în fața butonului.
Cu câteva ore în urmă, l-aș fi apăsat fără să clipesc.
Acum mă uit la el.
Tu?
Foto principală: Wavebreak / Profimedia
