Raluca Simion, Red Panda România: „Oricât de mult am vrea să salvăm noi fiecare animal, nu o putem face singure.”

Raluca Simion este una dintre fondatoarele organizației Red Panda și o iubitoare incontestabilă de animale. A făcut voluntariat, salvează câini și educă oamenii să adopte înainte de a cumpăra.

Imediat după izbucnirea războiului ruso-ucrainean, refugiații din calea războiului, cu animalele în brațe au trecut granița înspre România în speranța de mai bine pentru ei înșiși și pentru patrupede. Iar Red Panda, cu voluntarii lor, au fost acolo să îi ajute.

Cum începe povestea Red Panda?

Raluca Simion: Red Panda înseamnă o echipă creată de mai multe prietene, Delia Pirvu, Raluca Simion, Elena Nicolescu, Alina Enescu, Carmen Simion, Anabela Iovan, Alexandra Ionescu Isar, aduse în același loc de dorinţa de a schimba ceva în bine pentru animale. Aşa am ajuns să lucrăm împreună. Eu, când am venit la facultate, în București, în 2000, am început să fac voluntariat pentru animale. Mai întâi în adăposturile primăriei, era perioada hingherilor, m-am implicat în munca mai multor organizații. Așa le-am cunoscut pe colegele mele. Fiecare dintre noi a fost implicată în diverse acţiuni, înainte de a fonda asociația am făcut voluntariat pentru diverse organizaţii.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Primul lucru care ne leagă e dragostea faţă de animale şi dorinţa de a face ceva bun. Ne mai leagă faptul că în spate e o intenţie autentică şi chiar putem vedea, după 10-20 de ani de voluntariat, schimbările astea.

Noi avem un adăpost pentru animale, care e de fapt un centru de adopţii. Are o suprafaţă mica, pentru 13 padocuri; nu putem avea un număr foarte mare de câini, dar asta ne-am spus de la început: dacă este să facem un adăpost, trebuie să facem un loc în care oricare dintre noi şi-ar lăsa propriile animale. Adică să acordăm îngrijire şi atenţie egală fiecărui animal în parte.

Numele Red Panda vobește de misiune, adică panda roșu este un animal drăguț, dar pe cale de dispariție. Și, oricât de mult am vrea să salvăm noi fiecare animal, nu o putem face singure. Oamenii, așa cum fac foarte mult rău și aduc speciile pe cale de dispariție, sunt cei care pot să facă bine. Misiunea noastră e de a schimba respectul și responsabilitatea față de animale.

Red Panda simbolizează puterea oamenilor de a face bine, de a schimba ceva.

Cum percep oamenii mesajul vostru?

Raluca Simion: Dacă mă uit la București, cel din anii 2000, 2010, 2013 și de acum văd că schimbarea e foarte mare. Și mă gândesc la numărul de adopții, la faptul că oamenii preferă să adopte un animal și nu să îl cumpere.

Iar noi am început și derulăm una dintre acțiunile importante ale organizației, cea de educație. Mulți ani ne-am concentrat pe salvarea animalelor aflate în situații de urgență, dar adevărul este că educația e cea mai importantă. Acum 10 ani nu se vorbea de sterilizare ca acum, nu se vorbea despre adopții, iar acum iată avem adopții în România, în București, la care acum 5, 6 ani nici nu visam.

Ce animal ai acasă?

Raluca Simion: Eu sunt foster acum. Animalele mele au murit în ultimii 2 ani: pisica, de 18 ani, apoi mi-a murit câinele.

Întotdeauna am luat în foster şi încercam să găsesc adopţii pentru ei, dar toţi câinii bătrâni, foarte bătrâni sau bolnavi au rămas la mine. Un câine mai trăieşte 3-4 ani şi apoi se duce, ceea ce e un pic cam greu de gestionat (se emoţionează – n.r.).

De ce îţi faci asta?

Raluca Simion: Pentru că un câine sănătos sau un câine drăgălaş, micuţ, tinerel sigur îşi va găsi o familie foarte bună şi, dacă la mine se ocupă locuri, nu mai am loc pentru următorul.

Cum era copilăria în casa voastră? Era plină de animale?

Raluca Simion: Copilăria mea a fost foarte tristă din punctul ăsta de vedere pentru că aduceam animale acasă şi tata nu mă lăsa niciodată cu ele. El nu considera că animalele trebuie să stea în apartament. Încercam să-i ascund, dar puii fac scandal.

Am reuşit până la urmă să am hamsteri pentru că nu îi auzea şi nu ştia că îi am.

Mama îmi zicea an de an: „ţi-am luat ceva frumos de ziua ta”. Iar eu întrebam: „respiră?”

Prin liceu am reuşit să o conving că atunci când termin facultatea am dreptul să îmi iau câine. Am venit la facultate şi am luat primul câine din faţa căminului. Atunci s-a rezolvat.

Ce se activează în tine când vezi un animal abandonat? Ce te emoționează?

Raluca Simion: Inocenţa cu care animalele ne acceptă. Iar asta îmi aminteşte de o poveste foarte veche. O căţeluşă cu 9 pui a fost dată afară de stăpân, undeva prin zona Armenească. Am luat puii cu diverşi fosteri care ne-au ajutat să îi cazăm. Dar mai era o căţea, pe care vecinii o băgaseră într-o curte părăsită. Stăpânul mai venea la câteva zile să-i dea de mâncare. M-am dus şi eu cu el să o cunosc.

Era evident că-și luase multe bătăi pe spinare de la el. Nu mai zic de abandon, dar în momentul în care îl vedea, era atât de fericită! Uite-așa, mă uit la ei şi mă gândesc: „dar fraieri mai sunteţi! Vi se face tot răul de pe lume şi tot nu ştiţi să reacţionaţi altfel.”

Când vezi un animal abandonat, după atâţia ani de rescue, este cumplit. Te gândeşti unde să îl iei, cum poţi să te uiţi la el şi să treci mai departe? Dar pe un drum de 100 km vezi zeci! Câţi poţi să iei? Cum poţi să te împarţi?

Şi cum faci? Cum accepţi că nu poţi să salvezi toţi câinii din lumea asta?

Raluca Simion: Ajungi la un moment dat să îţi dai seama că nu poţi să salvezi toate animalele pe care ți le-ai dori salvate. Dar ce poți face este este să lucrezi la cauză, nu la efect. Uneori sunt situaţii în care clar nu poţi să treci mai departe pentru că este rănit, este în mijlocul pustietăţii și nu ar supravieţui. Sunt momente în care vezi că se află într-un loc în care nu primeşte de mâncare, vezi că poate fi lovit de maşini sau se poate îmbolnăvi și intervii. Dar adevărul este că nu avem cum să îi salvăm pe toţi.

• 

• 

• 

Vio, de la abandon la adopție

Tu cum ai reuşit să accepţi asta?

Raluca Simion: Greu. Anul trecut am ajuns undeva pe munte şi am găsit un câine legat. Și acum mă gândesc și îmi fac planuri să ajung acolo să îl iau, dacă o mai fi. Greu accepți, pentru că îţi rămân în suflet. Este şi un sentiment de neputinţă că parcă nu faci nimic. Adică salvezi unul, salvezi 10, dar te gândeşti că nu ai salvat 50.

Până la urmă însă ajungi să-ţi activezi un scut. Pentru că dacă eşti implicat emoţional în absolut tot, nu poţi să rezişti. Şi atunci cumva le separi toate emoţiile astea şi încerci să iei decizii raţionale.

Am avut situaţii de-a lungul anilor în care am găsit animale care au avut nevoie de zeci de operaţii, despre care unii medici spuneau că mai bine le eutanasiam decât să băgăm atâţia bani în ele. Apoi te gândeşti: cu 5000 de lei vaccinez sau sterilizez nu ştiu câte animale în loc să fac o singură operaţie. Dar nu e despre asta. E vorba că te uiţi în ochii câinelui care îşi pune speranţa în tine şi nu poți să faci altceva.

• 

• 

Tina adoptată după ce a trecut prin adăpost.

La pisici cum stau lucrurile?

Raluca Simion: Noi avem pisici acasă sau în fostere, neavând adăpost de pisici. La pisici stau la fel lucrurile, doar că ele sunt mai multe, mai greu de gestionat, fiind sălbăticite şi greu de prins, le e greu să se acomodeze. Dar lucrurile stau la fel.

Ce e diferit la pisici e că nici adopţiile internaţionale nu sunt atât de multe cum sunt cele de câini, şi nu mă refer doar la cele de la noi. Pentru că pisici pe stradă sunt cam în toate ţările. Găseşti şi în Olanda, şi în Germania pisici pe stradă de care oamenii au grijă şi le dau de mâncare. Dar ei nu au câini pe stradă cum avem noi.

Şi de ce e mai dramatică situaţia câinilor?

Raluca Simion: Cred că e mai vizibilă drama câinilor pentru că oamenii sunt mai înfricoşaţi de câini şi atunci reacţionează mai agresiv la câini. Şi pisicile trec prin tot felul de episoade în care ele locuiesc în subsol şi cineva le încuie acolo blochează orice cale de acces sau pun otravă. Se întâmplă. La câini cred că e doar mai vizibilă reacţia –  oamenii în parc fug de câini, nu fug de pisici –  e cumva reacţia la frica noastră. E mai puternică.

Cu ce te mândreşti tu? Ce simţi că ai schimbat în anii ăştia?

Raluca Simion: Simt că noi am reuşit să schimbăm destinele multor animale şi nu numai ale animalelor care au trecut prin mâinile noastre şi au fost adoptate, dar şi ale celor care le-au adoptat. Ne scriu adoptatori după ani de zile. Şi animelele se mai şi duc. Sunt animale adoptate de mulţi ani şi ne anunţă când au murit. Dar e parte din viaţă cumva. Am schimbat multe destine, asta e clar. Nu eu, ci toate asociaţiile.

La ce te referi?

Raluca Simion: Mă refer la toate animalele pe care le-am luat din nişte situaţii absolut cumplite în care probabil nu ar mai fi supravieţuit, iar acum au ajuns să trăiescă şi nu îţi vine să crezi când vezi pozele alea. Dar te uiţi şi îţi spui “Ce minune! Ce miracol s-a întâmplat!”

Ce te-au învăţat pe tine animalele?

Raluca Simion: M-au învățat să am răbdare, să nu judec după aparenţe, să fiu mai blândă. Și responsabilitatea. Oriunde mă mut sau oriunde mă duc trebuie să mă gândesc că trebuie să am spaţiu pentru animale sau că pot să-mi iau animalul.

Când eram în facultate, nu suportam pisicile, dar colegele mele de cameră au adoptat o pisică pe care o hrăneau, dar nu cu mâncare pentru pisici. M-am gândit eu atunci că dacă există boabe pentru câini, or exista şi pentru pisici. Așa că am început să mă implic, ar pisica mi se băga în suflet, sub pătură, așa încât, până la urmă, de la colege a rămas la mine. Cineva trebuia să o ia în vacanţe. Pe atunci nu ştiam de sterilizare, așa că a fătat-o pe asta mică, care a trăit 18 ani. Când a rămas însărcinată mi-am dat seama că nu mai pot să stau în cămin cu o pisică şi câţi pui o făta, cu colegi de cameră, cu uşi deschise, trebuie să mă mut. Eram disperată. Eram în anul II și mă aflam în situația să renunţ la viaţa de cămin deși voiam să mai stau acolo. Dar trebuia să mă mut că face pisica pui.

Oricând mă gândeam să fac o schimbare majoră în viaţa mea trebuia să mă gândesc ce fac şi cu animalele. Responsabilitatea asta e foarte importantă.

Care a fost efectul asupra ta a oamenilor care au venit din Ucraina cu animalele după ei?

R: La câteva zile după ce a început războiul îi vedeam pe oamenii ăia cu animale în geantă sau în rucsac sau în braţe: câini mari, mici, şi începeam să primesc mesaje. De obicei, sunt multe situaţii de “mă mut din ţară şi trebuie să las animalul” sau “mă mut de la curte şi trebuie să las animalul”. Am simţit atâta furie şi mă gândeam că nu mai avem nicio scuză. Orice explicaţie… nimic. Dacă nu este o chestie de viaţă şi de moarte nu ai scuze să-ţi laşi animalul pe undeva. Adică nişte oameni ne-au dat o lecţie fugind şi nu şi-au luat televizorul prin maşină, dar şi-au luat animalele cu ei. Atâta respect şi responsabilitate faţă de un animal, pentru toată lumea trebuie să fie o lecţie. Să te gândeşti de două ori când spui că te muţi din casă la apartament şi spui că nu poţi să îl mai ţii. Nu poţi să îl arunci ca pe un lucru uzat care s-a terminat şi îţi iei altul mai târziu. Eu nu mă aşteptam la aşa ceva. Nu mă aşteptam ca atât de mulţi oameni să îşi ia animelele după ei. A fost o surpriză. E clar că foarte mulţi şi-au lăsat în spate animalele, dar foarte mulţi au plecat cu ei fără să ştie dacă vor găsi pe cineva care să îi ajute.

Acum, cu războiul din Ucraina, am observat că oamenii se implică foarte mult, dar își pierd din energie. Voluntarii știu ce înseamnă efort pe termen lung și o energie pe care să o dozezi ca să reziști, dar cei care nu au făcut asta înainte obosesc repede.

Știi ce a fost impresionant? Erau situații în care, sâmbătă la 23:30, primeam mesaj pe Facebook cu diverse situații, de exemplu, o familie de libanezi căuta cazare, dar nu îi primea nimeni cu câinele și mai aveau numai o zi cazarea asigurată. Ne-au scris noaptea, am postat anunțul, am vorbit cu o grămadă de oameni necunoscuți până dimineața și s-a rezolvat. Toată lumea răspundea imediat, la orice oră: medicii veterinari, oamenii, toată lumea răspundea la telefoane, fie că sunai la 7:00 sau la 1 noaptea. Toată lumea a fost foarte implicată fără rezerve.

Animalele sunt un liant foarte puternic între oameni. În orice parc te duci, doi oameni cu animale de companie nu se vor plictisi stând de vorbă. Ele sunt suport emoțional dar și educativ pentru copii.