fbpx

Căutare

Share this article

Rareș Năstase este reporter de investigație la România, te iubesc!, are 41 de ani, doi copii, Sophia și Dominic, și o soție, Ana, pe care o consideră super-om.

S-a născut în Mehedinți și copilăria i-a fost marcată de pasiunea pentru desen, chiar dacă acum singurele clipe când mai pune mâna pe creion și pe coală sunt atunci când se joacă cu copiii.

A visat să fie regizor de film, profesor de engleză și judecător, dar a devenit jurnalist după ce echipa de la Pro Fm și ulterior cea de la ProTv l-a integrat.

Primul reportaj semnat de Rareș, despre o familie care și-a pierdut casa și locuia literalmente într-o cocină de porci, a ajuns la toate jurnalele ProTV, iar acum 25 de ani mai târziu, faima începutului continuă să-l promoveze dar să-l și țină cu picioarele pe pământ.

Urmează o poveste despre frici și curaj, despre erori și pericole, cu un jurnalist care de multe ori a schimbat lumea în care a ajuns, dar pentru care cel mai important rămâne să ofere publicului său informația corectă, onestă și bine documentată.

Când erai tu mic și te întrebau oamenii mari ce vrei să fii când vei fi mare ce răspundeai?

Rareș Năstase: Prin gimnaziu visam să mă fac profesor de engleză pentru că aveam oarece afinitate pentru limbi străine. Mai târziu am cochetat cu ideea de regie de film. Mi-amintesc însă cum s-au întors ai mei dintr-o călătorie cu trenul, unde cunoscuseră un mare actor (nu mă întreba cine era, că nu-mi amintesc) și care le spusese cât de grea este admiterea la regie de film, de fapt.

În cele din urmă am făcut Dreptul, iar dacă mă întrebi, toate astea sunt un cumul de lucruri pe care le fac în fiecare zi în munca mea de acum: și ușurința de a vorbi una, două limbi străine, și abilitățile de regizor, dar și cunoștințele de Drept îmi sunt de trebuință.

De ce-ți plăcea engleza?

Rareș Năstase: Aveam o profesoară care ne inspira. Făcea legături între noi și copiii din străinătate, de prin Marea Britanie ori Suedia. Mi-amintesc o corespondență destul de lungă cu o fată din Suedia, de undeva de lângă Göteborg. Scriam niște lungi epistole, care ajungeau la destinație după o lună de zile, unde puneam câte o fotografie, (de la bunici, în vacanță, în oraș) și le trimiteam. La fel făcea și ea. La un moment dat s-a pus problema să ne și vizităm, dar nu știu ce s-a întâmplat că nu s-a materializat intenția.

Perioada despre care îți povestesc acum era aceea în care România primea foarte multe ajutoare de afară. Ajungeau la noi caiete și materiale didactice colorate, cum nu mai văzusem până atunci. Nu știu cum se întâmpla asta propriu-zis, dar cred că liceul, prin intermediul profesorilor, făcuse niște parteneriate cu școli din străinătate, așa încât primeam pachete.

Eu am făcut gimnaziul la Liceul Traian din Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, cel mai important colegiu din oraș. În clasa a IV-a s-au format două clase de elită la acest liceu, pentru care am dat admitere. Erau subiecte de matematică și română, din materia de clasa a IV-a. Nu mi s-a părut foarte greu, dar era altceva decât școala unde fusesem eu până atunci, care avea profil artistic, de desen.

Prima pasiune a lui Rareș Năstase, desenul

De ce nu ai continuat studiile de desen? Și de unde ai moștenit talentul?

Rareș Năstase: Nu știu de unde vine talentul. Tata e farmacist, mama e medic de familie.

Mi-a plăcut întotdeauna să desenez, la grădiniță mi s-a spus că am talent, deci am intrat la Școala de Arte.

Mai desenezi?

Rareș Năstase: Da, cu fiică-mea. Ea face cursuri private de desen și cred că mă moștenește. Dar cu amândoi copiii am un joc fain, pe care îl facem de când erau mici: ei mâzgălesc ceva pe o foaie, iar din mâzgălitură eu le cream un personaj. Îi amuză foarte tare jocul ăsta.

Zi-mi puțin despre copiii tăi!

Rareș Năstase: Sophia are 11 ani și este elevă la Goethe, iar Dominic este cu doi ani mai mic și este pasionat de judo. Au fost admiși la școala germană, după ce au dat un examen în clasa zero, cu profesor venit din Germania.

Amândoi sunt la Goethe, fiindcă facem parte din comunitatea germană, după originile soției mele, Ana, săsoaică de lângă Sibiu. Toate înaintașele ei pe linie maternă au avut origini săsești, iar bărbații familiei erau români. (râde)

Rareș Năstase și soția lui, Ana

Tu ai învățat germana?

Rareș Năstase: Nu. Dar am fost în Germania, într-o deplasare, și am realizat că mă descurc la nivel rudimentar, cu noțiuni ce țineau de lumea copiilor, fiindcă asta auzeam în casă când vorbea soția mea cu cei mici.

Cu ce așteptări și vise ai intrat tu la Drept?

Rareș Năstase: La început visam să devin judecător. Doar că după ce terminam facultatea trebuia să fac institutul de magistratură încă doi ani. Mi s-a părut complicat și am mers către avocatură. Doar că prin anul III am ajuns la un interviu la PRO FM și Pro TV Timișoara. Și cariera mea a luat-o în altă direcție.

Nu cred că aș fi făcut meseria de avocat cu multă convingere, mai ales că am participat și la niște stagii de practică și nu m-a încântat deloc ce am găsit.

Pe mine mă atrăgea mai mult partea de oratorie din meserie. Mă fascina ideea că lupți pentru omul pe care îl aperi, că îi aperi interesele, integritatea. Doar că am aflat atunci că lumea aia nu avea legătură cu ce credeam eu. Așteptarea, discuțiile, clientela, cum faci selecția, cine sunt cei pe care îi aperi m-au făcut să iau alte decizii decât cele la care m-aș fi așteptat când am intrat la facultate.

Cât de fascinant ți se părea Pro Tv-ul la acea vreme?

Rareș Năstase: Pro Tv era deja pe val atunci. Vorbim despre anul 1998, când am terminat eu liceul, iar postul apăruse în 1995. Trei ani în care era de neimaginat ce vedeam. Apăruseră emisiunile lui Călinescu, ale lui Andi Moisescu, ProTv era un fenomen.

Se închideau străzi întregi când ProTv lansa vreun apel de donații, de pildă. Să făceau Pache și ProTv, mega evenimente.

Deci știam bine unde mă duc, pentru ce aplic. Dar habar nu aveam ce însemna meseria de jurnalist. Iar anunțul de casting era destul de ambiguu: „vrei să lucrezi la ProTv? Vino la casting!” Pentru că ei vedeau pe toată lumea și îi triau pe fiecare după abilitățile sale.

Rareș Năstase, înapoi în orașul de unde a început

Ce-ți mai amintești de la acea probă?

Rareș Năstase: Țin minte bine probele de atunci. Eram într-un studio, sus, la Opera din Timișoara, unde ulterior a și funcționat ProTV Timișoara.

Veniseră de la București niște șefi care ne selectau, stăteau la o masă în fața mea, au dat drumul la lumini, iar eu trebuia să spun un text fără să clipesc. În două minute nu trebuia să clipești de mai mult de trei ori. Era chiar și un tip care le număra.

A fost un interviu deschis, în care am sumarizat în trei fraze o știre de ziar, apoi am discutat un pic.

Oricum nu prea aveam probleme cu emoțiile. Recitam la serbări, ieșeam pe scenă cu dezinvoltură. Probabil că asta m-a ajutat și la casting, unde nu am avut niciun fel de trac.

Ești genul încrezător?

Rareș Năstase: Sunt încrezător, destul de optimist. Eram student în anul III, am mers fără mari așteptări, fără nicio idee despre ce probe voi trece. Deci, de ce să nu mă bag?

Știi când a fost interesant? După ce am fost admis.

O lungă perioadă nu m-a atras deloc lumea calculatoarelor. Deși începuse nebunia și la noi, dar pe mine mă sărise febra asta.

Dar am fost angajat la ProFM, unde trebuia să scriu. Am început un soi de practică, adică aveam 2-3 săptămâni să învăț pe lângă cineva. Și într-o zi primesc o știre de TV, mai mare, pe care trebuia să o scurtez pentru radio, la 30 de secunde.

Mi-au dat un calculator și m-au lăsat să scriu. O oră mai târziu cred că scrisesem un rând. A venit cineva și m-a întrebat dacă vreau să mă mai gândesc la cum să o scriu. Apoi m-a văzut cum tastez: cu o singură mână și un singur deget. (râde) I-am zis că prefer să o scriu de mână.

M-a întrebat atunci: „ce o să faci? De săptămâna viitoare noi am vrea să intri din oră-n oră și să scrii minimum cinci știri cu reporterii de pe teren. Ce ne facem?”

Atunci am vorbit cu părinții mei, mi-am cumpărat un calculator și, timp de o săptămână jumătate, 5-6 ore pe zi, am jucat un joc cu un pește care mânca litere, iar eu trebuia să tastez foarte repede să le salvez. Așa am învățat să scriu pe tastatură.

Rareș Năstase și pasiunea lui pentru regie de film

Deci ai luat-o în serios!

Rareș Năstase: Da, am chestia asta moștenită de la ai mei: foarte serioși, paroliști, corecți. Eu ajung uneori la exagerare: să fiu perfecționist, să știu că mi-am făcut treaba corect.

În această meserie a noastră acumulăm multe, dar disciplina de a face munca bine, la timp, fără să dai chix este extrem de prezentă. În vremea despre care îți povestesc, la începuturile mele în meserie, nu eram atât de dornic să am un job și să nu îl pierd, cât să nu-i dezamăgesc pe oamenii care și-au pus încrederea în mine și m-au selectat.

Ce-ți plăcea în radio?

Rareș Năstase: Era fain. Mai ales când veneau toți colegii la mine să-i bag în față cu dedicații la radio, pentru iubitele lor. La noi dedicațiile se făceau în weekend, pe telefon, dar primeam bilețelele de la ei și îi ajutam.

Le luai bani?

Rareș Năstase: Nu, sigur că nu.

Erai o mică celebritate!

Rareș Năstase: Eram vocea de la radio.

Nu te ia un pic valul, nu-ți ia mințile?

Rareș Năstase: Nu. Deloc. Uite, acum când mergem în turneu cu cărțile, unde vin oamenii din publicul nostru de la tv și cei mai mulți vin cu mesaje de apreciere am putea să ne împăunăm. Dar rămânem cu picioarele pe pământ. Eu locuiesc tot într-un cartier bucureștean, la bloc, mă întâlnesc cu vecinii, ca toți oamenii.

Rareș Năstase, la lansarea cărții „Ne facem bine!”

Te recunosc vânzătoarele…

Rareș Năstase: De la magazinul din colț? Da. Mă știe lumea, mi se întâmplă des să fiu recunoscut. Dar mă amuză și situațiile în care ne confundă lumea. Mi s-a spus Alex Dima, Adelin Petrișor, dar și la mine vin colegi să-mi spună cum i-a confundat lumea cu mine.

Cine a decis să treci de la radio la tv?

Rareș Năstase: Șefii, nu știu exact cine. Dar mă consider norocos fiindcă primul reportaj tv pe care l-am făcut a făcut istorie. Să-ți spun de ce. În televiziune exista o bătălie, mai ales între noi, cei din provincie, cu jurnalele regionale.

Uite ce amintiri faine îmi vin în minte acum! Anul ăsta facem 25 de ani de ProTv. Un sfert de veac de atunci.

Rareș Năstase, la lansarea cărții „Ne facem bine!”, alături de echipa „România, te iubesc!”

Deci, erau jurnalele de dimineață, cel de prânz și 17.00, apoi jurnalul principal, de 19.00. Între stațiile regionale era o adevărată competiție: cine dă știre de dimineață, cine dă știre de 19.00 și așa mai departe.

Prima mea zi de filmare a fost la o familie care își pierduse casa în urma naționalizării și se mutase la țară, unde trăiau într-o cocină de porci. Literalmente: 5-6 porci erau jos, iar deasupra lor tatăl încropise un adăpost.

În fața acestui grajd mai exista o cămăruță unde copiii își făceau temele, la lumina lumânării. Și-mi amintesc că am făcut un stand-up de acolo, la 11.00 noaptea, cu o lumânare în mână și am spus că cei mici au terminat de scris, se duc la culcare și așteaptă ziua de mâine. Și am suflat în lumânare. The end.

Am trimis știrea și m-am dus și eu la culcare.

A doua zi era la toate jurnalele, inclusiv la cel de 19.00. Prima știre, primul reportaj a fost la toate jurnalele. M-am simțit bine, recunosc.

De ce ai venit în București?

Rareș Năstase: Dintr-un motiv deloc spectaculos: fratele meu venise în București la facultatea de farmacie, iar ai mei au fost de părere că ar fi bine să fiu și eu pe-aici, să am grijă de el cumva. Și nu mi s-a părut deloc o idee rea.

Imediat ce am ajuns în București m-am angajat la altă televiziune, tot pe eveniment: Poliția Capitalei, IGP, MApN, am fost în teatre de război, în Irak, Afganistan, Kosovo.

La o lună și jumătate după ce mă întorsesem din Irak au fost răpiți cei trei jurnaliști români.

Rareș Năstase pe teren

Cât e adrenalină, spirit justițiar și câtă birocrație este în munca ta?

Rareș Năstase: Partea cea mai plictisitoare este vizionarea bruturilor, fiindcă întotdeauna am detestat munca de birou: stai 8 ore pe scaun și te uiți la filmări.

Cel mai recent reportaj al meu, difuzat acum două săptămâni, a avut 24 de carduri de o oră și jumătate. 36 de ore de filmare pentru 45 de minute de emisiune. Sigur, sunt interviuri mari, filmări de la fața locului, ilustrație multă.

Cât ai muncit un reportaj, ultimul să zicem?

Rareș Năstase: Au fost două săptămâni de filmări neîntrerupte, apoi au mai fost niște reacții prin Parlament, vizionarea și apoi vreo 4-5 zile montajul. Deci aproape o lună.

Tot muncă de birou, care mi se pare interesantă însă, este cea de documentare, dar atunci stai mult pe telefoane, citești tot felul de documente, site-uri, te informezi, legi lucruri. Iar asta este ceea ce facem noi cel mai bine: adunăm informații și facem un puzzle, dăm imaginea de ansamblu.

Știi, adesea lumea crede că noi, jurnaliștii de investigație, suntem acei cârcotași care râcâie după lucruri nasoale. Toată lumea ne întreabă de ce nu dăm de bine, ci doar de rău. Dar ăsta este rolul jurnalistului, să scoată la lumină și să arate lumii problemele, atunci când le descoperă.

Și, da, avem bucuria să vedem că uneori mișcăm lucrurile și producem impact: lucrări stagnate care au fost reluate în urma reportajului nostru, contracte unde s-au sifonat niște fonduri și asupra cărora am atras atenția DNA sau a Curții de Conturi. Deci am văzut că se mișcă lucrurile.

Rareș Năstase pe teren

Cel mai tare mă bucură când pot face punți între oameni. De pildă, anul trecut în primăvară, am făcut campania Eu Yes la Vot și am prezentat niște modele europene. Pentru asta am filmat la Primăria Ciugud, locul cu cele mai multe fonduri europene atrase, iar la Cluj am filmat niște școli moderne. Ulterior, primarul de la Ciugud m-a căutat, l-am pus în legătură cu managerii de proiect de la Cluj și au putut face și ei o școală modernă în comună.

Cât de complicat a fost să intri în această echipă?

Rareș Năstase: Nu mi s-a părut complicat. Noi am făcut parte din echipa de știri, acolo am lucrat câțiva ani. După care mutarea a venit firesc. La un moment dat au venit șefii și mi-au propus mișcarea.

Munca de la știri ajută mult: ești mai concentrat, mai rapid, te orientezi mai bine. Toată experiența asta te ajută. De fapt, experiența în sine ajută. Cred că durează 7-8 ani să formezi un reporter bun. Poți să găsești unul cu niște sclipiri, talentat, dar care tot necesită niște ani de pregătire și formare.

Este o meserie interesantă, dar pentru care trebuie să ai stomac de fier și coloană vertebrală. Minte avem toți.

De ce trebuie să ai stomac de fier?

Rareș Năstase: Sunt multe lucruri pe care le vezi în meseria asta. De la accidente cu oameni sfârtecați pe șosele, la dramele unor oameni neputincioși în fața bolii, de pildă. Să te uiți în ochii unor părinți cu copiii bolnavi nu este deloc ușor. Îți trebuie curaj.

Mă întrebau niște colegi de breaslă mai tineri cum de am curajul să îi întreb pe niște oameni importanți de ce au furat. Și le-am răspuns că legitimația și microfonul îți dau o putere foarte mare, dar aduc după ele și o mare răspundere. Trebuie să fii foarte sigur că ce livrezi este corect, adevărat și fără dubii. De-aia pui acele întrebări. De-aia mergem acolo, să punem acele întrebări, nu pentru a ne împrieteni cu oamenii.

Rareș Năstase, la lansarea cărții „Ne facem bine!”

Curajul se zice că vine din frică. Ești de acord?

Rareș Năstase: Ce-aș putea să-ți zic este că această muncă m-a ajutat să-mi rezolv niște frici: am scăpat de spaima de înălțime. A trebuit să urc pe clădiri, în niște nacele mici, ceva ce nu aș fi făcut niciodată. Am urcat pe niște creste de munți, prin niște sate izolate, unde aveai acces doar pe niște scări. Mi-a fost teamă, dar mi-am spus că dacă niște oameni au venit 7 kilometri cu noi, să ne arate cât de greu trăiesc, am zis că nu se poate să nu urc.

La un moment dat eram într-o peșteră, unde trebuia să străbat vreo 17 metri printr-un culoar mic, prin care ne strecuram. Când m-am întors pe spate și am văzut tot acel zid, am avut un sentiment de sufocare, de claustrofobie, deși eu nu sunt așa.

Atunci i-am spus colegului cameraman: „facem acum un stand-up, filmează-mă!” Cu camera pe mine mă simt mai în largul meu. Am filmat, le-am povestit oamenilor cât de greu este și a părut atât de natural, fiindcă aveam și glasul gâtuit de spaimă, dar am continuat să înaintez și am trecut pe lângă colegul care filma.

Știi cum e? Se întâmplă să mergem în niște locuri de conflict sau în locuri de risc și ne dăm seama prin ce am trecut abia după, când vizionez materialul și simt cum mi-a trecut pericolul pe la urechi.

Anul trecut am făcut un story pe traficul de persoane, „Oamenii de vânzare”. La un moment dat ne povesteau niște tinere despre un albanez care gestiona locurile cele mai bune, la care ele cotizau în fiecare seară.

Nu era pește, doar avea locurile cu cel mai bun vad, pentru care primea 300-400 de euro pe săptămână. Și la un moment dat ni l-au arătat. Ne-am urcat în mașină și l-am urmărit să-l filmăm mai de aproape, dar am avut senzația că și el ne-a văzut și s-a luat după noi. Ne-am grăbit să ajungem într-o zonă mai aglomerată și ne-a pierdut. Dar pericolul a fost acolo, real.

Uneori trebuie să fii și inventiv. Eram la știri și am aflat că se vând bilete pe sub mână la meciurile naționalei, în fața stadionului. M-am dus la băieți, aveam camera ascunsă cu mine și le-am cerut niște bilete.

La un moment dat, vorbind cu ei, unul îmi pune mâna la gât și zice: „băi, eu-l cunosc pe-ăsta, e de la presă!” A încercat să-mi sucească o mână la spate, eu eram singur, colegul meu șofer era parcat mai departe, iar când am văzut că mă iau pe sus și vor să mă bage pe după terase, undeva mai dosit, am zis: „auziți? Da? Vedeți? Se înregistrează?”.

Imediat băieții au luat mâinile de pe mine, un pic surprinși, nu știau dacă îi păcălesc sau nu, și atunci le-am zis: „uită-te în blocul de vizavi, la fereastra aia, la aia, acolo sunt camerele!” Când m-am întors spre ei, dispăruseră. E drept, filmarea mi-a ieșit, dar cu acest preț.

Rareș Năstase și actorul Sebastian Stan, la New York

Ziceai că jurnalistul livrează ceva fără pată, dar greșeala este omenească. Ce se întâmplă atunci? Cum gestionezi greșeala?

Rareș Năstase: Niciodată nu mi s-a întâmplat să livrez o informație eronată. Jurnalistul merge, și-a luat toate informațiile și a spus adevărul.

Există însă situația în care omiți anumite lucruri, iar aici pot să mai apară situații complicate. Adică tu spui că cineva face un anumit lucru, iar după șase luni mai vine cineva și adaugă că uite, a mai făcut și niște tâmpenii grave. Se întâmplă. Chiar dacă tu mergi cu documentarea cât poți de departe și încerci să afli tot, dar și totul ăsta este limitat de timp și de efort. Nu poți deține adevărul suprem ori informația completă.

În timp înveți, fiindcă data viitoare întrebi direct și despre bubele cuiva.

Sincer, nu prea trebuie să fie loc de greșeală în munca asta. Răspunderea este foarte mare, fiindcă livrezi o informație către o masă de oameni. Deci trebuie să fii ferm convins că ce livrezi este corect.

Cât vă ajută și cât vă împiedică această popularitate?

Rareș Năstase: Te împiedică fiindcă nu mai poți face camera ascunsă. Mi-amintesc de pățania unui coleg care s-a dus să lucreze la o fabrică de diamante, iar la interviul de angajare l-au întrebat dacă vrea să plece de la ProTV. (râde)

Rareș Năstase

E interesant cum evoluează filmările cu camera ascunsă.

Cu mulți ani în urmă filmam la o sectă din București și am pretins că vrem și noi să intrăm în grup.

Camerele ascunse în acea vreme erau niște chestii cu fir, legate de un casetoscop, purtat într-un rucsac, iar firul era tras pe sub geacă, printr-o gaură și urca spre niște ochelari.

Deci am mers să ne convertim, ne-au primit și ne-au invitat înăuntru. Ne-am descălțat și ne-am așezat pe niște bănci, lipiți de pereți. Cu gecile pe noi și rucsacii în spate.

La 10-15 minute venea cineva și ne zicea: „dați-vă gecile jos, simțiți-vă bine!”. (râde)

Să vezi ce interesant este să mergi cu camera ascunsă, să obții o reacție pe care o așteptai, să ajungi la mașină și să vezi că nu s-a tras nimic. Atunci te întorci, o iei de la capăt, pui alt gen de întrebări fiindcă trebuie să obții aceeași informație, fără să dai de bănuit. Mi s-a întâmplat de vreo două-trei ori și n-am avut eșec niciodată.

Cum văd copiii tăi, soția ta această popularitate?

Rareș Năstase: Pentru copii sunt tati de acasă. Ni se mai întâmplă să fiu recunoscut pe stradă, când mergem în concedii.

Ei văd asta și nu-i impresionează foarte tare, dar anul trecut, când am ajuns cu lansarea cărții la Romexpo, la Gaudeamus, unde s-a adunat o grămadă de oameni, atunci au fost impresionați.

Erau vreo mie de persoane adunate pentru autografe, lucru care i-a dat pe spate. Mă mai văzuseră pe câte o copertă la chioșcul de ziare, m-au mai văzut invitat cine știe pe unde, dar nimic din astea nu a avut impactul acelei lansări de la Gaudeamus.

Ce înțeleg ei din toate astea?

Rareș Năstase: Înțeleg că ești popular. Fiică-mea chiar a spus la școală la o întâlnire: „tatăl meu e foarte popular”.

Rareș Năstase în vacanță

Ce vor să fie când vor crește?

Rareș Năstase: Nu știu. Sophia a zis la un moment dat că vrea să fie medic veterinar, dar, atenție!, vrea să facă practică la grădinile zoologice și la marile parcuri ale lumii.

Aveți animale acasă?

Rareș Năstase: Avem două șinșile. Îi plac animalele.

Avem o casă de vacanță pe lângă Sibiu, a mai primit iepurași. Le plac amândurora animalele, dar fiica mea a văzut niște documentare cu niște tineri din Germania, care făceau practică în parcurile de sălbăticiuni din Africa.

Șinșila, unul dintre prietenii copiilor lui Rareș

Iar mezinul?

Rareș Năstase: El este încă cu dinozaurii.

Soția ta ce muncește?

Rareș Năstase: Ea lucrează în departamentul financiar dintr-o multinațională.

Voi cum v-ați cunoscut?

Rareș Năstase: În București, prin intermediul unui prieten.

Ea cum vede popularitatea ta? Riscurile la care te expui?

Rareș Năstase: Discutăm despre toate lucrurile astea, dar nu m-a oprit niciodată de la o filmare. Eu, de multe ori, mă simt vinovat pentru că sunt foarte mult timp plecat de acasă, iar multe dintre aceste treburi cad în sarcina ei. Și îi sunt foarte recunoscător.

Soția mea este un super-om. Nu este deloc ușor să fii soția unui jurnalist care este foarte mult timp plecat de acasă. Am fost și trei săptămâni legate plecat de acasă. Iar ea rămâne singură acasă, cu copiii, cumpărăturile, facturile, tot greul. Se-ntâmplă să plec înainte de serbarea copiilor, iar ea să aibă mașina lovită sau în service și să trebuiască să se descurce singură.

Dar nu sunt motive suficiente să renunți la acest job?

Rareș Năstase: Să renunț la munca asta? Nici gând! Sunt chestii inerente care vin o dată cu meseria, doar că trebuie să ai un om lângă tine, care să te înțeleagă. Atâta tot.

Când o să te oprești?

Rareș Năstase: Când nu o să mă mai țină oasele. Boala presei este hernia de disc, apoi gastrita. Uiți să mai mănânci, să ai grijă de tine.

Și când nu-mi va mai plăcea ce fac. Cred că cel mai mare dușman în munca noastră este rutina. Pentru moment nu este cazul de nicio rutină la noi în redacție.

Cred că în toată această muncă, la fel ca în orice alt domeniu, este vorba despre pasiune. Ai asta, nu ți se mai pare că muncești. Și te gândești că sunt alții care trudesc în condiții mai urâte și mai grele decât tine.

Știu că și eu, și colegii mei de echipă, Paula, Alex, Cosmin, Cristi, Paul, suntem mânați de pasiune pentru meseria asta. Și cred că se vede bine asta.

Rareș Năstase la Untold

 

 

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO