fbpx

Căutare

Share this article

Roxana Colisniuc este coordonatoarea CSR din ING Tech, o divizie ce furnizează servicii de tehnologie grupului global ING.

A intrat în CSR după o carieră de jurnalist și a început în cea mai mare echipă de sustenabilitate din România, la vremea aceea, în Petrom. A învățat că echipa de CSR a unui business nu vorbește despre filantropia corporatistă, ci despre puterea de schimbare din interior a acelui business.

Despre schimbări din interior am vorbit și în acest dialog de câteva minute, despre cum doliul și nașterea pot să te facă să te gândești la tot ce e mai important în această lume, iar schimbarea, o dată produsă, să producă efecte în cele mai neașteptate zone de preocupare.

Și am mai vorbit despre ceva: SHIFT+Vieți este proiectul de suflet al Roxanei, cel pentru realizarea căruia nu a avut liniște ani la rând. Roxana crede că dacă proiectul ar reuși, iar  angajații dintr-o companie ar fi atât de deschiși la minte încât să accepte drept coleg o persoană cu dizabilități mintale, lumea asta ar fi un loc mai bun.

Există o percepție a corporatiștilor ca o comunitate a oamenilor cool, fie că vin din zona de IT, de banking sau de telecomunicații, care par a fi motorul schimbărilor de toate felurile, de la noi. Cum vezi tu această abordare a subiectului?

Roxana Colisniuc: Cred că în zona corporate sunt cei mai mulți bani, cele mai multe resurse financiare disponibile pentru schimbare. Sunt mai mulți indicatori, mai multe nevoi pentru schimbare, pentru proiecte care mișcă, iar de cele mai multe ori sunt enumerate cele financiare. În zona corporate se găsește generozitatea necesară schimbării.

Există o comunitate a corporatiștilor, indiferent de zona lor de activitate, fiindcă există o manieră unitară de a face lucrurile, indiferent de corporație: interesul de a face lucrurile să meargă.

Dacă intrăm într-o filozofie a succesului și a dobândirii lui, care au fost pentru tine deciziile radicale care te-au dus către  această zonă?

Roxana Colisniuc: Eu nu mi-am dorit neapărat să lucrez într-o corporație, iar pentru mine succesul a apărut după ce mi-am terminat facultatea și însemna să am un loc de muncă care să mă solicite, din care să învăț lucruri.

Mie mi-a plăcut foarte mult la școală tot ce nu avea legătură cu școala: toate disciplinele extra-curriculare. Am fost într-o clasă de mate-info și am invățat mult în zona cifrelor, dar îmi plăceau extraordinar de mult dezbaterile.

Eram singura de la una dintre cele trei clase de mate-info câte se găseau în acel liceu care a mers la CJI și am făcut cursuri de jurnalism.

Nu am putut folosi toate lucrurile pe care le-am făcut în timpul școlii, pe lângă școală și când am terminat studiile mi-am dorit ca job-ul să pună la muncă lucrurile pe care eu le-am învățat și pe care le folosisem doar în proiecte educaționale.

Acum, când mă întrebi, nu mi se pare că toate astea au venit în urma unor decizii, ci că s-au legat unele cu altele. Nu am căutat succesul, nu am căutat să muncesc într-o corporație și nu văd că succesul ține de munca într-o corporație.

Dar cum vezi tu lucrurile? Mai ales că vorbim despre generații de elevi și studenți educați într-o dinamică foarte stranie a succesului și eșecului.

Roxana Colisniuc: Am să-ți răspund legând tot de corporație. Când am ajuns să lucrez în zona de CSR bancar, la ING, îmi doream foarte multă recunoaștere, dar nu a mea, cât a domeniului din care făceam parte.

CSR-ul este văzut cumva ca cireașa de pe tort, acel loc unde poți face lucruri drăguțe, or el înseamnă altceva. Înainte de a începe să lucrez în CSR, am fost editor la resposabilitatesocială.ro, unde făceam studii de caz despre CSR și eu știam că munca asta nu este despre a folosi banii de sponsorizări, ci trebuie să ia bani din business și să-l facă mai bun.

CSR-ul nu este deloc despre filantropia corporatistă. Adică există o parte filantropică, burse pentru elevi, sprijin pentru asociații, dar dincolo de asta, este despre a deveni tu mai bun, despre a-ți reduce tu, întâi de toate, amprenta de carbon, apoi te poți gândi la a planta niște copaci. Deci schimbarea pe care CSR-ul trebuie să o producă este, în primul rând, internă.

Și când te-ai dus la ING și le-ai spus asta ei ce au avut a spune?

Roxana Colisniuc: Veneam de la Petrom și m-au crezut. (râde)

Am avut bafta că veneam de la Petrom, din cea mai mare echipă de sustenabilitate din vremea aceea, cu cel mai mare buget din România, atunci, în timp ce banca era la începuturile CSR-ului la noi.

Deci aveai libertate de mișcare?

Roxana Colisniuc: Libertate de mișcare și niște oameni fantastici alături de mine. Eram tânără, aveam 26 de ani, dar m-au tratat de la început ca pe un specialist. Nu mi-au zis ce să fac, știi, cum te aștepți să se întâmple, din partea unui board, ci m-au ascultat, au mers pe mâna mea și în al 4-lea sau al 5-lea an deja începusem să discutăm cu cei din Group despre cum să avem produse sustenabile, adică despre cum împrumuturile pentru companii pot deveni mai prietenoase cu mediul.

Cum ai reușit să-i convingi?

Roxana Colisniuc: Cred că tactica.

Te-au învățat bine la Petrom cum s-ar zice?

Roxana Colisniuc: Nu neapărat. La Petrom era vorba despre o altă abordare. La Petrom era Mona Nicolici, care venea cu multă experiență și care avea altă abordare decât era posibilă la bancă, unde de la început era limpede că vrea să tatoneze un pic lucrurile.

Roxana Colisniuc, CSR ING Tech

Eu am fost tot timpul de părerea că e nevoie de schimbări sistemice, iar dacă te bizui doar pe apeluri punctuale și finanțări fragmentate nu te poți aștepta să vezi și schimbări reale, de sistem.

Cred că e nevoie de un proiect și de un partener pe care an de an, vreme de măcar 5 ani, să-l finanțezi pentru a avea și rezultate. Dar nu te poți aștepta să ai rezultate fantastice după primul an.

Or, în acea perioadă erau foarte multe organizații care urmăreau comunicarea în special și nu impactul neapărat.

Or, ce am putut face eu nu a fost neapărat să-i conving, ci a fost și o conjunctură bună în care echipa de sustenabilitate a putut să intre mai profund în businessul bancar, să intre mai mult în analiza internă, decât la ce face în exterior. Așa se face că ce susțineam eu intern s-a aliniat mult mai mult cu ce făcea deja Grupul, așa încât am putut construi mai ușor proiecte legate de business.

Sunt multe companii care fac o comunicare bună pe partea de CSR, iar asta nu pare deloc rău, îi umanizează. Nu?

Roxana Colisniuc: Știi ce se întâmplă? Dacă pui miză pe comunicare orientarea este, de fapt, spre exterior. În vreme ce, dacă faci CSR pe bune te vei duce întâi de toate la angajați, fiindcă ei sunt cei care te sprijină dacă ai nevoie.

Plecasem de la această opoziție: succes/eșec și vreau în continuare să-ți aflu părerea!

Roxana Colisniuc: Dacă vorbim despre succes profesional, pentru mine acesta ar fi fost: să-i fac pe oameni să înțeleagă ce este CSR și care sunt avantajele lui. Dacă vorbim despre succesul personal, mi se pare că ține foarte mult de echilibrul pe care reușești să-l menții între cine ești tu la serviciu și cine ești în familie, cu prietenii, cu oamenii de lângă tine, din comunitatea unde te afli.

Dacă mă întrebi despre opusul lui, ți-aș zice că eu nu cred în eșec.

Am avut momente grele, am pierdut proiecte grele, am pierdut bani, am pierdut job-uri bune sau oportunități, pierd în continuare dar nu mi s-a părut o clipă că e vorba de eșec.

Dacă menținem opoziția, iar pentru mine succesul înseamnă echilibru, eșecul ar fi pierderea acestui echilibru.

Roxana Colisniuc, la o acțune de plantare, pe ploaie.

Atunci la ce crezi că a folosit acest tip de educație care urmărește greșeala, eșecul?

Roxana Colisniuc: La nimic. Poate doar să ne imprime un stil de viață care te scoate totuși la un liman, dar acela nu te asigură ca individ că îți atingi potențialul.

Scopul nu este să ajungi la un liman, scopul vieții este să o trăiești dar să o trăiești frumos, iar acest mod de educație te-a învățat să reziști, să cauți, să stai la suprafața apei, dar nu cred că te-a învățat să ai o viață mai bună, mai semnificativă.

Tu cum ai reușit să-ți recreezi valorile? Să vezi succesul ca pe un echilibru?

Roxana Colisniuc: Am născut. (râde)

Deci Rareș te-a salvat?

Roxana Colisniuc: Da. Eram foarte pasionată de munca mea, în continuare sunt, dar acum îmi pare că o văd altfel. Îmi pare că acum reușesc să-mi fac altfel munca, mult mai bine, de când este și Rareș în viața mea.

Și a mai fost ceva. s-au întâmplat două lucruri cam în același timp: l-am pierdut pe tata, apoi, la câtva timp am rămas însărcinată.  Aceste două momente mi-au schimbat cu totul modul de gândire și de a mă raporta la absolut orice. Ele au influențat tot restul vieții mele de acolo mai departe. Iar asta se întâmpla acum 6 ani.

Doliul e ceva ce ne tulbură și dincolo de faptul că ne pune în fața morții, care este probabil singura certitudine a vieții, faptul că ni se întâmplă în familie, atât de aproape, ne face extrem de vulnerabili. Explică-mi puțin cum a fost la tine și de ce asta a fost sursă de mari învățăminte?

Roxana Colisniuc: Eram super activă în toate proiectele mele și aveam multe. Lucram cu foarte multă pasiune și-mi plăcea foarte mult ce făceam.

Dar când s-a îmbolnăvit tata a fost un an de îngrijire paliativă. Mi-am dorit foarte mult să fiu lângă el, fiindcă știam că urmează să-l pierd. Dar cum eram foarte mult lângă el nu mai puteam să fiu atât de mult în proiecte.

Ce am învățat atunci a fost că niciun om nu este de neînlocuit. Proiectele mele au mers mai departe și fără mine în ele.

Roxana Colisniuc împreună cu fiul ei, Rareș

Dar e așa de dureros să constați asta!

Roxana Colisniuc: Dureros, poate, dar foarte eliberator. Lucrurile merg fără mine.

Și mai e ceva: tot timpul am avut strategia mea de CSR și tot timpul am ținut ca lucrurile să meargă cum voiam eu, știind că așa cum voiam eu era calea bună, fiindcă mă bazam pe niște cifre, scenarii și așa mai departe.

La un punct, s-a întâmplat că strategia mea nu s-a realizat. Atunci mi-am dat seama că degeaba ce cred eu este bizuit pe dovezi și mie mi se pare bine și de făcut, dacă viziunea mea nu este împărtășită de întreaga companie. Compania nu e a mea.

Au fost două lecții eliberatoare, de fapt.

Ți-a făcut bine să rămâi alături de tatăl tău?

Roxana Colisniuc: Ca să pot rezista acelei perioade a trebuit să gândesc totul ca pe un proiect, fiindcă asta știam să fac. Am găsit cei mai buni oncologi, cel mai bun spital, cele mai bune tratamente; în plus, am mers la terapeut pentru a înțelege prin ce trec bolnavii în fază terminală.

Și ce ai aflat?

Roxana Colisniuc: Am ajuns la unul dintre terapeuții care lucrează cu astfel de oameni. Abordarea este diferită în funcție de pacienți: unii nu vor să accepte că urmează să moară și se țin cu disperare de ce-și imaginau ei că înseamnă viața. Alții, pur și simplu devin mai liniștiți, depinde foarte mult de ce mai aveau de făcut în viața lor.

Cred că partea mai dureroasă este la oamenii din jurul lor, care știu că urmează să-l piardă.

Tu aflai răspunsuri și pentru tatăl tău, dar și pentru tine, nu?

Roxana Colisniuc: La mine m-am gândit mult mai târziu, de fapt. Atunci nu mă gândeam la soluții pentru mine, ci căutam să fac tot ce puteam face pentru el.

Or, la mine mi se părea că pot să mă gândesc mai târziu.

Și ai avut dreptate?

Roxana Colisniuc: Eu am rămas însărcinată la 3 luni după ce a murit tata și cum aveam să aflu mai târziu, nu reușisem să-mi trăiesc doliul, așa încât să mă pot gândi la mine ca fată fără tată fiindcă am intrat rapid în starea de viitoare mamă.

A fost nevoie de ani după aceea să pot să înțeleg și să încorporez ce s-a întâmplat. A fost un proces lung, cu etapele sale.

Cred că e foarte mare nevoie, în lumea asta, cum e ea construită, fie că lucrezi în CSR sau în altă parte, de terapie, de susținere. Toată înțelegerea pierderii tatălui meu s-a datorat terapiei.

Această zonă de sănătate mintală cred că a devenit mult mai promovată și este minunat, fiindcă în lipsa unei societăți care să-și susțină individul, cu părinți, vecini, comunitate, preotul, rudele, e nevoie de terapie.

Roxana Colisniuc, cu un premiu câștigat pentru un proiect CSR

Cum te-a schimbat Rareș? Și cum te simți tu schimbată?

Roxana Colisniuc: Știu că m-a schimbat și că am devenit mai conștientă de mine și de ce e important. Iar asta se vede și în exterior; îmi spun partenerii cu care lucram și înainte de a veni Rareș pe lume.

Mi se pare că e eliberator să știu că nu toate țin de mine, iar experiența pe care am adunat-o în toți acești ani mă face foarte încrezătoare în cine sunt eu ca om. Sunt mult mai sigură de toate lucrurile pe care le fac.

Am sentimentul că am început să am o idee despre ce e viața. Și mă simt bine.

Era nevoie oare de toată această înțelegere sau era bine cum erai înainte?

Roxana Colisniuc: Simt că aș fi trăit o viață de carton dacă nu aș fi trecut prin toate astea. Sunt foarte mulți dintre noi care trăiesc, teoretic, au o viață frumoasă dar nu trăiesc de fapt, fiindcă nu reușesc să înțeleagă care e treaba cu cine sunt ei, care e rostul nostru în lumea asta. Nu zic că eu știu, dar măcar încerc să mă uit în acea direcție.

Din păcate, în școală nu suntem învățați să ne uităm la noi, la cine suntem, la scopul vieții și de ce suntem aici. Nu spun că în școală trebuie să și afli toate astea, ci pur și simplu să te întrebi.

În școală ești învățat să ajungi la un rezultat, fără să te gândești la proces, iar asta este o foarte mare pierdere pentru noi, fiindcă ajungem să nu ne mai gândim la lucrurile esențiale.

Roxana Colisniuc – când nu toate proiectele ies așa cum vrei – lansarea SHIFT+Vieți

Care este proiectul tău de suflet, fără realizarea căruia nu ai avea liniște să închei această carieră?

Roxana Colisniuc: Am un proiect care nu-mi iese oricum aș întoarce lucrurile și perspectivele. Atât am plâns acum doi ani pentru că nu a ieșit, de nu-ți imaginezi!

Mi se pare atât de nedrept!

Proiectul se numește SHIFT+Vieți și își propune să ofere locuri de muncă persoanelor cu dizabilități mintale. Dar nu vorbim despre orice fel de loc de muncă, ci despre unul care nu va fi automatizat.

Când am început în 2018, cu cei de la Fundația Comunitară București și cu cei de la Impact Hub, am încercat să îi implic pe colegii mei, de la ING Tech, care stăpânesc foarte bine tehnologia, să folosim acest instrument așa încât să-i ajutăm pe cei cu dizabilități mintale să aibă un loc de muncă. Te gândești că tehnologia te ajută în atât de multe domenii încât nu ai crede că nu există soluții și pentru ei.

Am pornit în proiect cu o cercetare din care am realizat că acești oameni nu au nicio șansă prea curând pentru o viață cât de cât ușoară, nicidecum decentă.

Oricât de mult ți-ai dori tu ca angajator, o companie cu o strategie de acceptare, care investește să facă un spațiu de lucru cu angajați dispuși să primească oameni cu dizabilități, persoanele cu dizabilități tot nu au vreo șansă reală fiindcă de cele mai multe ori familia, cu bune intenții, nu îi lasă să se angajeze.

SHIFT+Vieți este genul de proiect pe care l-am întors pe toate părțile, nu l-am lăsat nici acum din atenție, e tot pe agenda mea și mi se pare că dacă el s-ar întâmpla și el chiar ar avea rezultate, lumea chiar ar fi un loc mai bun.

Gândește-te! Dacă angajații ar ajunge la modul de gândire necesar să accepte o persoană cu dizabilități drept coleg, imaginează-ți cât de multe alte lucruri ar putea să accepte: diferențe de opinii, de culoare a pielii. Și lumea asta ar fi un loc mai bun!

„Shift + Vieți”, proiectul de suflet al Roxanei Colisniuc
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO