Căutare

Share this article

Am crescut cu ideea că există o singură boală pe care ar fi bine să o aminteşti în rugăciunile tale la capitolul “aşa nu”. Cancerul. Maladia sau karma care, de cele mai multe ori, îţi răpea pe cineva drag. Mie mi-a răpit o persoană dragă din două, şi asta pentru că şi mama a trecut prin lupta asta, dar a câştigat. Mătuşa, însă, nu.

Ajunsă la adolescenţă, susţineam sus şi tare că nu, eu nu voi avea cancer pentru că, oricum, ştiu foarte bine cum să îi vin de hac: cu îndrăzneală, credinţă, doctori buni şi disciplină. În plus, mi se părea mie, înţelesesem şi îmi însuşisem toate lecţiile care erau de învăţat.

Şi, cum la capitolul Scenaristică, Dumnezeu stă întotdeauna mai bine decât noi, n-am cancer, ci… endometrioză.

Orice e mai bine decât cancerul, nu? Da, aşa e, însă asta nu înseamnă că boala asta nu ar trebuit şi ea menţionată în rugăciunile pentru “aşa nu”. Prea puţini ştiu astăzi ce este cu adevărat endometrioza. Nu, nu înseamnă numai dureri la menstruaţie, chisturi ovariene şi infertilitate. Înseamnă şi aderenţe în toată zona pelvină şi abdominală, şi noduli pe colon sau vezica urinară, şi dureri crunte şi hemoragii.

Endometrioza e mult mai gravă decât cred unii sau decât s-a vehiculat în atât de cititul, dar atât de penibilul articol care o asocia cu lipsa sexului/iubirii.

Şi, ştiţi cum e, după ani de chin, pastile şi injecţii încercate, doctori schimbaţi că oricum tu ştiai mai mult decât ei, ajungi, în sfârşit, la medicul potrivit: domnul doctor Voicu Simedrea.

Aşa a fost şi la mine. Am ajuns la omul care ştia exact ce este şi cum trebuie tratată endometrioza, chirurgical şi cu tratament, în limitele a ceea ce se ştie şi s-a descoperit până acum (există studii conform cărora endometrioza ar fi genetică, deci abordarea ar trebui să fie mult mai amplă).

Aşa am ajuns în Timişoara, în faţa celei de-a doua operaţii pentru endometrioză, la numai 33 de ani. Aveam grad IV, adică foarte grav. N-am să intru în detalii tehnice (sunt convinsă că cine vrea să afle ce ar trebui să presupună o astfel de operaţie, va afla), dar trebuie să spun cum m-am simţit acolo, vreme de 10 zile.

În Timişoara am plecat cu sufletul deschis: aveam încredere în doctor şi mă operam, într-adevăr, la un spital privat. În plus, dat fiind faptul că mai fusesem o dată operată, ştiam în mare ce mă aştepta.

De fapt, situaţia mea a fost mult mai complicată decât se aşteptau doctorii sau decât o arătau RMN-ul şi Hidro Colo-CT-ul (făcute cu protocol special, că aşa-i în endometrioză!!!). Operaţia în sine a durat 4 ore, totul a decurs normal, am avut o echipă de medici extraordinari (medicul meu chirurg ginecolog, un chirurg colo-rectal şi încă un medic ginecolog – aşa ar trebui operată endometrioza când situaţia o cere!!!), iar ce s-a întâmplat după, ei bine, ce s-a întâmplat după a avut cel mai mare impact asupra mea.

Nu o să vorbesc despre riscurile tipului meu de operaţie, ci despre cum s-au comportat medicii de acolo: în fiecare dimineaţă mi se făceau analize (şi am stat 6 zile) pentru a vedea cum sunt anumiţi parametri implicaţi în acele riscuri de care vorbeam. Dacă era ceva schimbat, imediat primeam tratament corespunzător (am primit inclusiv transfuzie de sânge pentru că era necesar în acel context – am fost întrebată atunci de vreo 5 ori ce grupă de sânge am şi mi-au făcut-o şi ei acolo, în spital).

Eram vizitată zilnic (chiar şi în week-end) de doctorul meu principal, de anestezist (habar nu aveam că anestezistul se mai interesează de pacient după terminarea operaţiei), de chirurgul colo-rectal care mi-a explicat totul pe partea asta şi de celălalt doctor prezent la operaţie. Nu mai menţionez şi ceilalţi medici de gardă care veneau şi ei să vadă cum mă simt.

Zilele în spital n-au fost uşoare, recunosc, mai ales că nu eram pregătită pentru o situaţie de genul acela, dar, datorită acestor doctori, am reuşit să trec peste ele.

A fost un moment, însă, când m-am simţit vinovată: când am crezut că nu am organismul suficient de tare să treacă peste toate astea şi îmi era aşa, ruşine că, deşi ei fac totul pentru a-mi fi bine, eu nu pot mai mult.

Atunci, printre lacrimile din gât, şi dureri, şi gândurile negre, i-am văzut de fapt pe ei: o echipă în care fiecare ştia ce are de făcut. Nu existau orgolii, ci doar nişte oameni pasionaţi de ceea ce făceau, preocupaţi de pacient.

Am avut aşa, o senzaţie de inutilitate şi de micime. Mi-am dat seama că, în toate momentele de dinainte în care avusesem impresia că sunt sau că fac ceva special, mă înşelasem.

Că există oameni cu adevărat focusaţi pe ceea ce fac. Şi fac ceva cu adevărat mare. Am plecat de acolo cu gândul de a încerca să fac şi eu la fel. Măcar pe jumătate. Sau sfert. Nu îmi reuşeşte, încă, dar mai încerc.

Mulţi îmi spun că nu, că toate astea sunt doar o impresie. Că acolo era un spital privat şi era normal să se poarte aşa. În primul rând, acela e un spital privat, dar în care se poate plăti şi în rate. În al doilea rând, am mai fost şi în 2014 operată la un spital privat în Bucureşti, iar doctorul nu m-a vizitat nicio secundă după operaţie, invocând o plecare din localitate. Poate că aşa a fost…

În al treilea rând, lucrurile astea se simt. Când ţi se vorbeşte, când ţi se explică, când se trece peste emoţiile sau reacţiile tale uneori exagerate, când ţi se răspunde la sms sau la telefon sâmbătă sau duminică la ora 8.00 dimineaţa, îţi dai seama că nu, totul ţine aici de etică sau mai degrabă de ceea ce numim noi „felul omului”.

Aşadar, se poate şi aşa. Eu nu ştiu cât de bine voi fi, că boala asta poate reveni, dar sunt optimistă. Mă bucur, însă, că am descoperit că există şi astfel de locuri, astfel de oameni.

Da, ar merita mult mai mult: să le spun numele, să fie invitaţi la conferinţe sau evenimente în care să înveţe alţi medici cam cum stă treaba cu endometrioza asta, operaţiile lor să fie decontate de stat etc.

Da, ar merita, dar până una alta, trăim în România şi primul lucru pe care îl pot face este să le mulţumesc şi să sper că tot mai mulţi oameni se vor informa mai bine înainte de a lua o decizie sau alta cu privire la sănătatea lor.

Când am plecat din Timişoara, într-o staţie de tramvai, am citit un mesaj:

„It rains because heavens miss the star that has once fallen from the sky. That star is YOU! “

Ce să zic, trebuie că plouă des în Timişoara! 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO