De câte ori am plâns pentru un tuns şi de ce, de fapt, doare atât de tare? O poveste personală despre relaţia noastră cu părul, cu ajutorul psihanalizei.
Am plâns o singură dată când m-am tuns, aveam vreo 16 ani şi am fost la un salon central din Bucureşti, de unde am plecat cu părul foarte scurt şi cu… perciuni. Singura dorinţă fusese să-mi pot da părul după urechi, iar eu porneam la drum după stilizare cu ditamai perciunii tăiaţi oblic.
Am mai plâns o dată legat de păr, când am tuns-o pe mama, la ea în dormitor, după prima şedinţă de chimioterapie. Acum, mama e bine şi discutăm matur despre acel episod greu al vieţii, în timp ce îi admir podoaba capilară care s-a regenerat complet.
Şi pentru că am adus-o pe mama în prim-plan, Rodica Matei, psihanalistă, îmi explică de ce tocmai relaţia cu părul mamei are o încărcătură atât de profundă: „Sunt mai multe niveluri la care ne raportăm la podoaba capilară: la nivel primar, arhaic, părul mamei este un simbol al conexiunii și susținerii materne, o extensie a mamei. Bebelușul se atașează adesea, la propriu, de șuvițele mamei, ca de niște fire care îl leagă de ea, astfel alinându-se și liniștindu-se. Copilul mic se poate alina şi cu propriul păr, un substitut al legăturii cu mama. Pe măsură ce devine conștient de sine și autonom, părul devine parte din sinele corporal, adică se transformă într-o componentă importantă a imaginii de sine.”
Bebelușul se atașează adesea, la propriu, de șuvițele mamei, ca de niște fire care îl leagă de ea
Un fir care ne leagă pe toţi
Fiecare avem experienţe şi amintiri profunde legate de păr, mai mult sau mai puţin însemnate, în funcţie de punctul din viaţă şi vârsta la care ne aflăm. Cultural şi religios, părul apare în multe moduri: femeia să aibă părul lung şi împodobit la vedere sau, din contră, să şi-l ascundă complet sub hijab. Părul apare şi ca formă de rebeliune, curentul punk poate fi un bun exemplu, dar şi ca ritual de doliu (tunsul complet marchează simbolic „moartea” unei părţi din sine odată cu pierderea cuiva drag), ori tunsul istoric ca pedeapsă şi umilire. Relaţia cu părul este intimă, iar de-a lungul anilor am avut privilegiul să observ legătura puternic simbolică pe care prietenele mele o au cu podoaba capilară.
Psihanalista Rodica Matei punctează că „în lumea modernă există, dincolo de trenduri, o multitudine de coafuri care permit să nuanțezi foarte specific modul în care te inserezi în lume, ce vrei să spui sau cum descoperi cine ești. Mă fascinează aplicațiile care iți permit să testezi diferite coafuri și culori, modificând radical ceea ce exprimă o femeie. Ea poate descoperi un altfel de sine, un alt aspect al său, nebănuit. Se poate reinventa sau conecta, în sfârșit, cu cine e ea cu adevărat.”
Părul ca identitate
Pe Delia Teşileanu o cunosc de când abia ieşisem de pe băncile primei facultăţi, Jurnalism, şi încă de la prima întâlnire m-a impresionat părul ei lung, bogat şi incredibil de frumos. Acum, îmi povesteşte despre relaţia cu propria podoabă capilară: „Părul a fost mereu my thing și, pentru mult timp, a fost și accesoriu, și alibi. Sunt mică de statură, am fost mereu foarte slabă și, când eram mai tânără, uneori aveam senzația că trec neobservată. De cele mai multe ori îl țineam prins într-un coc, dar în zilele în care voiam să mă simt mai văzută sau mai sigură pe mine, îl lăsam liber. Are mult volum, așa că e greu să-l ignori. Cu timpul, a devenit o parte importantă din felul în care mă văd. Și cred că vine și din familie: atât mama, cât și tata au avut mereu păr frumos, des și puțin încăpățânat, așa că poate de acolo mi se trage.”
Când tunsul e eliberare – semnificația părului lung
Pe de altă parte, Anca şi-a purtat mereu coama roşcată ca pe o formă de conformitate în faţa familiei, mai degrabă decât ca pe o alegere a sa: „Părul a fost tot timpul conformitatea mea, lucrul cu care corespundeam cerinţelor familiei. Era mereu prilej de laudă, grijă şi modalitate de apropiere cu partea feminină a familiei,” îmi povesteşte. „Fiind mai plinuță, părul mă incomoda de mică şi îmi doream să mă tund, dar ai mei nu mă lăsau – era o fală, mama şi bunica având amândouă păr foarte lung şi prins în coc.” Anca s-a tuns drastic o singură dată: „am trecut printr-o perioadă foarte grea în familie şi am decis că nu vreau sa mai ţin pe nimeni pe umeri, simţeam că toată greutatea familiei şi moştenirea negativă e carată de mine, prin acel păr. Când am mers la prietenul care se ocupă de 20 de ani de părul meu, nu am ştiut cât de mult vreau să-l tund, dar ştiam că aveam nevoie de acea eliberare şi, de comun acord, am tăiat până mi-a convenit noua lungime.”
Dacă pentru Delia părul lung a fost mereu o alegere, prin felul în care decidea să fie văzută sau nu, pentru Anca a fost, timp îndelungat, o moştenire pe care nu şi-o alesese, iar tunsul a fost gestul prin care, în sfârşit, a ales ea singură.
Părul în criză
Psihanalista Rodica Matei explică de ce în momentele de criză relaţia noastră cu imaginea şi corpul se poate schimba: „părul și, în general, aspectul vor reflecta dinamica noastră mai mult sau mai puțin conștientă. În funcție de rănile narcisice sau de traumele din registrul nevrotic, femeia poate simți să se abandoneze, să se neglijeze, într-o rupere de convențiile sociale și o prăbușire în propria suferință; sau poate simți să folosească înfățișarea sa ca pe un mesaj către lume, fie unul de sfidare – nu mi pasă de voi, ori unul de conformare – sunt bine, sunt puternică. Controlul are un rol important aici, pentru că este în puterea noastră să facem ce dorim cu părul şi implicit corpul; şi când altceva nu putem controla, părul rămâne aliatul nostru. În societăţile în care această libertate este restrânsă, părul poate căpăta o încărcătura simbolică şi mai puternică.”
Părul reflectă dinamica noastră mai mult sau mai puțin conștientă
La 16 ani, am plâns pentru nişte perciuni tăiaţi prea scurt. Ani mai târziu, am lăcrimat în dormitorul mamei, în timp ce îi tăiam părul pe care tratamentul invaziv începuse să îl ia oricum. Două momente suspendate în timp, complet diferite, dar care m-au făcut să înţeleg că părul nu este niciodată doar păr.
