Şi ce dacă nu eşti un părinte perfect?

Imperfecţiunea e parte din viaţa noastră de fiecare zi. Dacă admitem asta, atunci e logic să admitem şi că vom fi părinţi imperfecţi – mame imperfecte sau taţi imperfecţi. Şi asta nu e totul… Pentru că suntem inevitabil imperfecţi, dar deseori (şi în acelaşi timp) în căutarea perfecţiunii, avem parte din belşug de vinovăţie. Şi acum, pe bune, spuneţi-mi voi, dragi părinţi, că nu vă curentează vinovăţia ori de câte ori vă duceţi cu gândul la diferenţa dintre părintele ideal din capul vostru şi imperfectul posesor de odraslă din viaţa de toate zilele? De la „nu l-am hrănit bio”, trecând prin „l-am pus la desene ca să apuc să-mi beau cafeaua”, la „l-am criticat şi l-am nenorocit pe viaţă”. Nu mă înţelegeţi greşit, există cu siguranţă diferenţe între un părinte bun şi unul prost şi consecinţele aferente. Ce vreau să spun aici este că, oricât de bun te-ai strădui să fii ca părinte, nu vei putea fi perfect. Haideţi să vedem şi de ce.

În primul rând, nu ne putem învăţa copiii decât ce ştim şi noi să facem. Şi nu mă refer doar la clătite sau la mecanică auto. La fel se pune problema şi atunci când vine vorba de încredere în sine, de abilitatea de a lua decizii sau de a fi fericit. Un părinte bun care înţelege că nu va fi perfect se ocupă de dezvoltarea propriei persoane şi de înţelegerea şi gestionarea propriilor probleme ştiind, că aşa va fi un profesor mai bun prin puterea exemplului. Că de aia în avion ne instruiesc să ne punem mai întâi noi, părinţii, masca de oxigen şi abia apoi copilului. Nu pentru că nu le pasă ci pentru că s-au prins că un copil are mai mari şanse de supravieţuire dacă are parte de un adult funcţional. Vă daţi seama unde apare imperfecţiunea? Oricât de mult m-aş strădui nu o să pot deveni un individ perfect.  Auto-actualizarea asta presupune o variantă mai bună a mea. Iar asta implică imperfecţiunea ca o constantă existenţială.

Să mergem mai departe… Avem o viaţă profesională iar asta ne ocupă (de regulă) cam toată ziua. Avem nevoie de cariere. Şi pentru mulţumirea noastră sufletească dar (mai ales) pentru cea financiară. Literatura de specialitate ne învaţă cât de important e să le balansăm pe toate… Ei bine, nu e simplu să jonglezi cu multe mingi deodată. Dă-i oricărui părinte (oricât de) perfect o cantitate suficientă de stres profesional şi obţii un individ năuc care se străduieşte să îmbine creşterea copilului cu cerinţele profesionale. Şi aici există, cu siguranţă, semnalul de alarmă al vinovăţiei care produce o revărsare de  jucării scumpe în camera copilului, dar şi regretul constant că (vrând-nevrând) ratez momente din viaţa copilului.

Nu în ultimul rând, în scenă mai intră şi personalitatea celui mic. Care e unică, în ciuda faptului că reprezintă rezultatul a doi indivizi care se cunosc (relativ) bine între ei. Nu numai că ne putem învăţa copilul doar ce ştim şi noi să facem, dar felul în care copilul procesează experienţa depinde şi de tiparul lui de personalitate. De asta e important să fiu atent la ce răspuns primesc de la copil. La pachet cu conştientizarea faptului că (orice aş face) nu pot controla chiar tot. Cu cele mai bune intenţii, pot face rău cu bine.

Ştiu mulţi părinţi care-şi duc existenţa zilnică în compania anxietăţii sau vinovăţiei. Puteam mai mult, puteam mai bine? Dacă nu-l ajut destul? Dacă nu sunt exemplul potrivit? Dacă nu fac ce trebuie? Soluţia? Atenţie constantă – dacă odrasla are un comportament funcţional şi armonios înseamnă că eşti un părinte suficient de bun. Dacă nu-l mai are, poate e doar o fază (vezi adolescenţa). Urmează asumarea responsabilităţii – orice nu-ţi place la copilul tău a învăţat, cel mai probabil, de la unul dintre adulţii din jurul lui. Şi, evident, conştientizarea imperfecţiunii personale – vei face (inevitabil) şi greşeli.  Dar e de (de regulă) OK pentru că, vorba aceea „în spatele oricărui adult realizat de azi, e un părinte care a crezut că a dat-o în bară grav”.