Căutare

Share this article

Ștefan Dărăbuș este director regional, Europa Centrală & Sud al fundației Hope and Homes for Children. Această fundație este în România din 1998 și de atunci până acum a reușit să închidă 67 de orfelinate. De ce? Poate nici nu ar trebui pusă această întrebare. Auzim și vedem zilnic ce drame provoacă instituționalizarea, știm și noi, știu și europenii și americanii care a fost situația copiilor noștri crescuți în casele de copii.

L-am întrebat pe Ștefan Dărăbuș care este oficial numărul copiilor abandonați azi. Mi-a răspuns că cel de pe hârtie îi numără doar pe acei copii abandonați în unitățile sanitare și că nu este relevant. Aici ar trebui să numărăm și copiii abuzați de către părinți, dar și pe aceia neglijați de familie. Cifra ar fi tulburătoare: 2 copii pe oră sunt abandonați zilnic în România. „Pentru mulți, sunt doar cifre. Pentru acei copii însă, sunt drame trăite clipă de clipă, zi de zi” a subliniat Ștefan Dărăbuș.

Am ales să vorbim cu Ștefan Dărăbuș deoarece fundația Hope and Homes for Children a demarat o nouă campanie mare de strângere de fonduri în scopul finalizării procesului de dezinstituționalizare. Deși până acum au fost scoși peste 6300 de copii din orfelinate, mai sunt aproape 7000 de copii în casele de copii de tip vechi și alți 30 de mii care trăiesc la limita sărăciei și care se află într-un risc major de abandon. Mai e multă treabă, iar Ștefan Dărăbuș, alături de această echipă de voluntari, spune că nu se va odihni până ce acești copii nu vor ajunge acolo cât să încerce cel mai mic sentiment de apartenență a unei familii. Indiferent cum va fi aceasta.

Așa arată un centru de copii închis de Ștefan Dărăbuș

Cum ați ajuns să lucrați pentru fundația Hope and Homes for Children? În ce context?

Eram student, la Cluj. Au venit fondatorii organizației în România, i-am preluat eu să traduc pentru ei. Am fost împreună la Cavnic și de atunci am tot rămas împreună. Lucram deja pentru o organizație britanică, ei au venit ca parteneri ai acelei organizații. După ce ne-am cunoscut, am tot rămas cu ei, a fost o potrivire foarte bună de la început între noi.

Care este povestea înființării Hope and Homes for Children România?

Odată cu venirea fondatorilor Mark și Caroline Cook la Baia Mare, crearea organizației a fost doar o chestiune de timp. Era 1998. Am demarat primul proiect, am lucrat pe prima închidere de instituție. Am făcut primul parteneriat, cu Consiliul Județean Maramureș. Era un parteneriat pe cinci ani. Semnalul era puternic – eram aici ca să rămânem pe termen lung. Am rămas aici, ca să mă asigur de asta, până la momentul prezent.

Vă amintiți primii copii cu care ați intrat în contact?

Nu cred că aș putea să-i uit vreodată. Erau cei 84 de micuți din leagănul Cavnic. Întotdeauna mi s-au părut extrem de sarcastice denumirile găsite pentru orfelinate: pentru copiii până la trei ani se numeau ,,leagăne”. Conotația de atenție, de grijă, de alint. Adică tot ceea ce nu erau… Iar de la patru ani în sus, ,,case de copii”. Sunt orice locurile astea, dar numai ,,case” nu! Casa te duce cu gândul la familie, la iubire părintească, la afecțiune. Adică tot ceea ce nu sunt…

Pentru ce luptați dumneavoastră personal și care sunt obiectivele fundației în care vă regăsiți?

Lupt pentru cei damnați să crească fără iubire, atunci când au cea mai mare nevoie de ea. În 1998, când am văzut cât de mulți copii sufereau în instituții, nu mi-a venit să cred. Orfelinatele erau la vedere și totuși ascunse, ușor de vizitat și totuși greu de ajuns la ele, în lumina lumii și totuși izolate. De atunci mă gândesc că orfelinatele sunt ca o lume paralelă, în care nu se trăiește omenește, ci într-un fel de purgatoriu-infern. Cred că acelor nouă cercuri ale Infernului, din Divina Comedie a lui Dante Alighieri, i se poate adăuga al zecelea, al vinovaților fără vină: orfanii, cei damnați să crească fără iubire și fără familie. Și tare mult aș vrea să ajung să închidem ,,cercul” acesta al infernului, să închidem toate orfelinatele. Poate că nu suntem părinții lor, dar asta nu înseamnă că nu sunt ai noștri. Acesta e, așadar, obiectivul nostru, în asta mă regăsesc și pentru asta suntem aici: o Românie în care toți copiii să crească într-o familie, sau într-un mediu cât mai apropiat de cel familial. O Românie fără instituții și fără copii traumatizați prin instituționalizare.

Centrul de Plasament Sf. Spiridon

Ce înseamnă responsabilitatea socială și cât de activi sunt românii în acest domeniu?

Tot ceea ce ai în jurul tău, dincolo de casa, mașina, curtea și familia ta, implică responsabilitate socială. Dacă îți pasă de contextul și mediul în care exiști și tu și cei dragi ție, cred că e imposibil să nu fii responsabil social. Când ieși pe stradă și vezi mizerie și dezordine, când te plimbi și întâlnești la tot pasul sărăcie, fețe pe care citești disperare și neputință, când ai o problemă de sănătate și îți dai seama cât ești de vulnerabil doar pentru că trăiești aici, și nu altundeva, când îți merg copiii la școală și vezi cât de jalnic a ajuns statutul profesorului și cât de înapoiat e sistemul nostru educațional – atunci îți dai seama care sunt riscurile masive ale lipsei de implicare și de responsabilitate socială.

Din ce constat, tot de la vestul civilizat învățăm și să fim mai activi în responsabilitatea socială. Tot multinaționalele și companiile mari vin cu politici clare de responsabilitate socială. Dincolo de asta, însă, e atotprezentă o miopie a societății la riscurile neimplicării civice. Cu mentalul nostru mioritic (acesta e blestemul nostru ca națiune) ne-am obișnuit să fim fataliști, să credem că suntem prea mici să putem schimba ceva, ne-am resemnat și nu luptăm. Iar lipsa asta de ambiție la nivel individual, se transferă societații, la nivel macro. Norocul nostru e că, prin rezultatele vizibile ale acțiunilor de responsabilitate socială ale companiilor, se molipsesc și oamenii. Iar tinerii, în special, sunt ,,neinfectați” de mentalul mioritic și au capacitatea de luptă, fac față provocărilor mult mai bine decât o fac generațiile anterioare. Așa că, tot mai mult, românii sunt activi social și implicați. Așa vom ajunge și noi să respirăm un aer mai curat când ieșim pe stradă și bunăstarea din curtea noastră se va regăsi și în comunități.

Povestiți-ne despre cei patru copii ai dumneavoastră și despre importanța faptului că ei cresc într-o familie…

Cu primii doi copii, am greșit mai mult. Mara e studentă la psihologie în anul III, are 21 de ani. Aaron termină liceul și vrea să facă medicină, are 18 ani. Pentru ei, am fost prea mult absent. Copiii tăi sunt acolo, te iubesc necondiționat, cred, mai mult decât îi iubești tu ca părinte. Ei fără tine nu pot, sunt total dependenți, centrul universului lor ești tu, părintele. Și dacă vei fi vreodată pentru cineva un super-erou, un superstar, un titan – doar pentru copilul tău vei fi. Nu am realizat asta la timp. Cred că puțini părinți realizează asta la timp. Suntem hăituiți într-o sută de direcții, cu gândurile sfârtecate de dileme, îndoieli, proiecte, emoții și ambiții. Ne absoarbe cariera, vrem să ne dovedim relevanța socială și ne place mult să fim ocupați, să nu avem timp. Ajungem să proiectăm despre noi o imagine falsă, lipsită de echilibru și de justă măsură. Între timp, copiii noștri cresc și ajung tineri cu problemele lor, ne înțelegem mai greu unii cu alții și noi, părinții, am vrea să dăm timpul înapoi. Dar nu mai putem. Nu avem cum. De asta, încet-încet, când au apărut Emma, fetița mea de 11 ani și Lotti, fetița mea de 4 ani m-am decis să îmi reașez prioritățile. Mi-am dat seama că anii aceștia ai lor sunt prea frumoși ca să-i pierd și nu mai vin vreodată înapoi. Emma pictează mult, face volei și dans și e de o sensibilitate rară. Lotti e expansivă, are mult haz și știe să spună ,,nu” într-un mare fel, argumentat, care mă uimește și mă pune realmente în dificultate.

Citește și:

Ionuț Ursu, tânărul crescut în casa de copii care de cinci ani face voluntariat în Nepal. Cum a reușit un copil căruia până la 18 ani i s-a spus că va muri de SIDA să ajungă să construiască primele cabinete stomatologice din Nepal?

Am foarte multe să-mi reproșez, ca părinte. Nu sunt nicidecum un model.

Nu poate fi ceva mai important pentru un copil, decât să crească într-o familie. Dar mai important decât asta e felul în care noi, părinții, le dăruim atmosfera de familie în viața lor, adică sentimentul de siguranță, de apartenență, încurajările și susținerea morală. Un copil e ceva mult mai fragil decât aripile unui fluture: emoțiile noastre, stările psihice, supărările, etichetările, sentințele ultimative, furia și urletele – toate acestea lasă urme inimaginabil de adânci în sufletele și în ființa lor.

Care sunt problemele copiilor instituționalizați din România? Dar a centrelor de tip vechi?

Of, de unde să încep? Efectele instituționalizării asupra copiilor, precum și îngrijirea lor instituțională – le sunt dăunătoare. ,,Centrele de tip vechi”, cum sunt frumos numite orfelinatele, sunt pepinierele unor multiple tipuri de abuz asupra copiilor instituționalizați. Multe studii au scos în evidență efectele negative ale îngrijirii de tip instituțional asupra copiilor. Printre cele foarte citate se află Bucharest Early intervention Project, un studiu asupra dezvoltării copiilor aflați în îngrijirea familiei, comparativ cu a celor lipsiți de îngrijire parentală. Un alt set de studii a fost condus de Universitatea Harvard, în programul www.developingchild.harvard.edu. Ele spun același lucru: instituționalizarea copilului duce inevitabil la drame. Studiul Harvard descrie limpede cum lipsa de interacțiune și de afecțiune, specifice instituționalizării, duc la atrofierea legăturilor neuronale, care nu se dezvoltă, cum se întâmplă în modelul tipic de interacțiune afectivă copil-părinte. Lipsit de atenția constantă a unui adult, copilul ajunge să sufere de sindromul toxic de stres, care are ca efect lipsa dezvoltării unor zone din creier, cu precădere cortexul.

Casă de tip familial din Baia Mare

Alte efecte documentate ale instituționalizării asupra copiilor includ: Întârzieri în dezvoltarea fizică – stare de sănătate precară; atrofierea creierului; atrofie musculară; lipsa, pur și simplu, a dezvoltării fizice, datorată lipsei afecțiunii. Întârzieri în dezvoltarea emoțională – autism și tendințe autiste; auto-stimulare, inclusiv legănare și tendințe agresive și auto-agresive; incapacitatea de a forma și menține relații sănătoase, pe termen lung; afecțiune nediscriminată; incapacitatea de a distinge între contacte fizice sănătoase și cele nesănătoase; mecanisme de supraviețuire și auto-apărare slab dezvoltate, sau nedezvoltate. Întârzieri în dezvoltarea intelectuală – atenție redusă și capacitate de concentrare limitată; abilități de interacționare reduse; performanțe școlare slabe. Întârzieri semnificative în comunicare. Întârzieri în dezvoltarea socială – naivitate; lipsa sentimentelor de apartenență; imagine de sine nedezvoltată, distorsionată și stimă de sine scăzută; abilități sociale limitate; lipsă de încredere în sine și în cei din jur. Întârzierile în dezvoltare duc și la identitate fragmentată, în cazul copiilor care cresc în instituții. Pe scurt, un coșmar.

Câți copii sunt abandonați zilnic în România?

Oficial, există cifre doar referitor la copiii părăsiți în unități sanitare, unde am ajuns la cifra de 751 copii pentru anul 2018, adică un copil abandonat la 12 ore. Dar aceștia sunt, repet, doar cei părăsiți în maternități, în secții de pediatrie și, foarte puțini, în alte secții de spital. Nu cred că e relevantă doar această cifră. Pentru că mulți copii sunt aduși în sistemul de protecție specială, deci separați de familie, direct din familiile lor. Pentru aceștia, nu avem însă statistici publicate, ceea ce e îngrijorător. Dacă ne uităm dintr-o altă perspectivă, și anume, cea a cazurilor de abuz, neglijare și exploatare a copiilor, atunci avem 15.235 copii confirmați ca abuzați, pe perioada unui an de zile. Asta deja ne spune ceva despre realitatea dură a incidenței formelor de brutalitate asupra copilului. Dintre cei 15.235 abuzați, aproape 1.000, mai precis 977, sunt abuzați sexual. Cea mai cruntă formă de abuz posibil asupra unui copil. Iar cel puțin acești 977 de copii, nu au ce căuta înapoi în familie, așadar intră tot la categoria copiilor părăsiți. Dacă ne raportăm la cei abuzați prin neglijare, avem 10.852 de copii/an. Credem oare că acei copii care sunt neglijați ar trebui să rămână în familia lor de origine? Eu unul, nu cred. Iar din același total de 15.235, alți 425 de copii sunt exploatați prin muncă și pentru comitere de infracțiuni. Credem oare că acești 425 de copii ar trebui lăsați în familiile lor, care-i exploatează și-i împing spre infracțiuni? Mă îndoiesc că răspunsul are cum să fie pozitiv… Iar cazurile de abuz oficial, confirmat, sunt doar părticica aceea care se vede a aisbergului. Majoritatea covârșitoare a cazurilor de abuz rămân necunoscute, neraportate și persistă pe o perioadă lungă și foarte lungă de timp. Așadar, dacă vom cumula cele două cifre, vedem că sunt 15.986 de copii care pot intra în categoria celor abandonați, adică 44 de copii/zi, adică 2 copii/oră! Vreți cifre? Vedeți, să nu vă șocați… Pentru mulți, sunt doar cifre. Pentru acei copii însă, sunt drame trăite clipă de clipă, zi de zi.

Casa de tip familial Cavalerii București, inaugurată anul acesta, Foto: Mihai Solovastru

Cât de dificil este procesul de reintegrare în familie și procentual vorbind, care este rata de succes?

E delicat, cere timp. Implică reevaluări sociale, reevaluări psihologice. Muncă de teren, vizite în familia extinsă. Nu țintim doar părinții biologici, ci și unchi, mătuși, bunici, verișori, frați, surori. Orice variantă de reîntregire familială e o opțiune. Noi, Hope and Homes for Children, am reintegrat până acum aproape 900 de copii din instituțiile pe care le-am închis, în județele în care am lucrat. Am avut, în medie, 22 de copii reintegrați per instituție închisă. Rata de succes la reintegrări familiale e de aproximativ 90%. Nouă din zece copii rămân acasă, nu revin în sistemul de protecție.

Un copil instituționalizat poate ajunge să aibă o viață împlinită emoțional și social la maturitate?

Sigur că poate, dar mult mai greu decât un copil care crește într-un mediu familial tipic. Un tânăr adult care a crescut prin orfelinate, fără relații de lungă durată, lipsit de atașament și de afecțiune susținute, cu încrederea de sine subminată ani și ani de zile, va face eforturi să aibă un atașament securizant la maturitate și, atunci când reușește, e o performanță. O probă de stăpânire și de împăcare cu sine și cu lumea înconjurătoare. Cred că totul are alt sens pentru ei, bănuiesc că apreciază altfel emoțiile, afecțiunea și apartenența, o dată ce au crescut fără ele. Din punctul meu de vedere, cei care trec prin iad în copilărie și totuși, reușesc să se reclădească și să fie echilibrați emoțional și social, odată ajunși maturi – sunt adevărați eroi.

Casa de tip familial Spartanii, Târgu Frumos, Foto: Ciprian Alupoae

Care este cel mai emoționant caz întâlnit de dumneavoastră până acum? Dar cel mai fericit?

Cum să selectez doar unul emoționant și cum să aleg doar unul fericit? Așa că o voi face pur și simplu aleatoriu, din amalgamul de destine care m-au emoționat, de la care am avut atâtea de învățat. Vă voi da un exemplu care e și emoționant, și fericit. O fetiță de vreo trei anișori, folosită de mama ei la cerșit, de multe ori îmbibată în alcool (cu o cârpă băgată în gură). Am preluat-o, a ajuns într-o familie de asistenți maternali și a crescut acolo. Era ceva incredibil la început. Avea o spaimă și o panică de care greu a scăpat. Se ferea de oricine încerca să o mângâie sau să o atingă. Era mereu în defensivă, în gardă. Se ascundea, stătea ghemuită și încerca să fie invizibilă. Încetul cu încetul, s-a relaxat, am văzut-o zâmbind și căpătând încredere în ea și în asistenții maternali. Apoi, odată, mi-a făcut plăcinte și, deja fiind în școală, îmi spunea că-i place să gătească și voia să meargă la școala de bucătari. Când am plecat, m-a îmbrățișat și mi-a spus să am grijă de mine.

Spuneți-mi cum se poate traduce în cifre activitatea fundației?

Suntem în România din 1998 și de atunci am închis, sau închidem în timp ce vorbim, 67 de orfelinate. Copiii trec de la îngrijirea în orfelinate, în care nu beneficiază de atenţie şi afecţiune individuală, la alternative bazate pe conceptul familial: plasamente în familii, adopție națională, asistență maternală, reintegrări în familia naturală, sprijin pentru integrarea socială – în cazul tinerilor adulți, sau plasamente în case de tip familial. Acestea le permit o viaţă apropiată de cea a oricărui copil care crește într-o familie. Am scos 6.300 copii din orfelinate, i-am dus în familii, sau în alternative bazate pe conceptul familial. Am dezvoltat 105 case de tip familial, dar și centre de zi, centre maternale și centre de primire în regim de urgență. Avem un program amplu de prevenirea separării copilului de familie, intervenind cu mijloacele necesare pentru susţinerea familiilor în care riscul de separare a copiilor este foarte mare:  am salvat 31.580 copii de la ruperea de familie. Am sprijinit concret 1.200 de tineri pentru o viaţă independentă. Aproape 2.000 de copii au fost primiţi în centrele de zi dezvoltate de noi, iar alți 1.000, în centrele în regim de urgență. Iar pentru că oamenii care-i ocrotesc contează enorm, am instruit, prin programe de formare profesională, peste 9.000 de membri de personal din sistemul de protecţie al copilului. Până în acest moment, peste 55.000 de copii din România sunt salvați de la coșmarul unei vieți fără familie datorită organizației noastre. Și punem umărul la eliminarea instituţionalizării copiilor în țara noastră, până în 2026. Pentru că toți copiii au nevoie de familie.

Dacă vreți să fiți parte la mișcarea aceasta profund umană, e simplu: trimiteți un SMS cu textul HOPE, la 8844. Pentru că nu timpul le rezolvă pe toate. Doar oamenii pot face asta. Voi.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO