Există actori care umplu ecranele și actori care umplu sufletele. Ștefan Mihăilescu-Brăila a fost, fără îndoială, din a doua categorie. Generații întregi de români au râs cu lacrimi urmărindu-l în Nea Mărin Miliardar sau Secretul lui Bachus, iar replicile sale au intrat de mult în folclorul urban al țării. Și totuși, omul din spatele personajelor comice — cu toanele, complexele, iubirile și rănile sale — rămâne, pentru mulți, necunoscut.
Pe 19 septembrie 1996, Ștefan Mihăilescu-Brăila murea la 71 de ani, singur într-un spital din București, la înmormântarea sa prezentându-se doar aproximativ zece oameni. Un final tragic pentru unul dintre cei mai iubiți actori ai scenei și ecranului românesc. Acesta este portretul complet al omului din spatele actorului.
Cine a fost Ștefan Mihăilescu-Brăila
Născut în Brăila, Ștefan Mihăilescu-Brăila și-a luat numele de scenă chiar din orașul natal — un gest de identitate care îl va defini toată viața. Detaliu remarcabil și rar în lumea teatrului românesc: nu a urmat studii de actorie de specialitate, totuși a ajuns să fie considerat unul dintre cei mai talentați actori ai generației sale — o dovadă că geniul se poate manifesta și în afara tiparelor academice.
A început să joace în piese de teatru încă din 1949, iar debutul în film a venit în 1957, în comedia Ciocolată cu alune, una dintre cele mai reușite comedii românești ale epocii. De acolo, cariera sa a luat avânt, construind un palmares impresionant pe scenă și pe ecran.
Cariera: de la teatru la marele ecran
Deși teatrul i-a fost prima dragoste, Ștefan Mihăilescu-Brăila și-a câștigat nemurirea prin film. Rolurile sale comice aveau o calitate rară: autenticitate. Nu juca un personaj — devenea personajul.
Printre cele mai cunoscute apariții ale sale se numără:
- Nea Mărin Miliardar — filmul care l-a transformat într-un fenomen popular și care, la zeci de ani după premieră, continuă să fie printre cele mai urmărite producții românești la televiziune.
- Secretul lui Bachus (1984, regia Geo Saizescu) — considerat ultimul său mare rol. Regizorul Geo Saizescu mărturisea că l-a „ochit” pe Mihăilescu-Brăila pentru rolul lui Bachus încă de la conceperea filmului: „Era extraordinar! A studiat rolul și apoi a intrat perfect, din prima, în pielea lui Bachus. Căpăta o privire de gheață care parcă tăia ca un laser.”
- Ciocolată cu alune (1957) — debutul cinematografic, care anunța deja un comic de rasă.
Recunoașterea oficială nu a întârziat să apară. În 1964 i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române, iar în 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice.
Ștefan Mihăilescu-Brăila: 46 de ani de căsnicie și o mireasă „fără zestre”
Dincolo de reflectoare, Ștefan Mihăilescu-Brăila a dus o viață personală la fel de colorată ca rolurile sale. A fost căsătorit cu Georgeta Rahtopol, o femeie cu o personalitate distinctă, care a acceptat să-i fie soție în ciuda — sau poate tocmai din cauza — unui gest neobișnuit: când a cerut-o în căsătorie, actorul i-a spus să nu aibă zestre.
„Aveam 8 cereri în căsătorie și l-am ales pe el. Când m-a cerut în căsătorie mi-a spus: să nu cumva să ai zestre. Asta mi-a stârnit interesul. Eram o mireasă fără zestre, deși aparențele erau altele. Mama mea era croitoreasă, îmi făcea rochii apretate și cochete”, povestea Georgeta Rahtopol, în volumul „O carte atipică despre un actor atipic — Ștefan Mihăilescu-Brăila”, semnat de actrița Rodica Mandache.
Căsnicia lor a durat 46 de ani — o longevitate remarcabilă, mai ales în lumea teatrului. „Avea respect pentru familie”, a recunoscut soția sa, chiar și după ce a dezvăluit că relația nu a fost lipsită de umbre.
Copii și urmaș: fiul Florin
Din căsătoria cu Georgeta Rahtopol a rezultat un fiu, Florin Mihăilescu-Brăila, care a ales și el o carieră în televiziune. Florin și-a amintit de tatăl său ca de un om „cu toane”, dar și cu un umor involuntar irezistibil. Episodul cu ochelarii pierduți — când actorul căuta cu disperare prin casă, grăbit spre spectacol, iar fiul i-a întors celebra replică a tatălui: „Dar poate n-ai avut!” — este o mică capodoperă de comedie domestică, revelând că simțul umorului era, se pare, o trăsătură de familie.
Ștefan Mihăilescu-Brăila, infidelitățile, complexele și viața ascunsă
Soția actorului, Georgeta Rahtopol, nu a ezitat să facă mărturisiri surprinzătoare despre omul cu care a trăit aproape jumătate de secol. A recunoscut că Ștefan Mihăilescu-Brăila era „copil din flori” — crescut fără tată, marcă care, potrivit propriilor sale cuvinte, i-a alimentat dorința de a avea o familie numeroasă. Actorul visase să aibă 11 copii.
Dar viața nu a mers întotdeauna conform viselor. „I-au plăcut femeile ușoare. Nu s-a arătat în fața mea. Avea în Piața Amzei o casă unde se ducea și dormea pe acolo…”, a dezvăluit Georgeta, într-o mărturie care aruncă o lumină aparte asupra felului în care a funcționat această căsnicie de 46 de ani — cu răbdare, cu tăcere și, probabil, cu mult pragmatism.
Portretul fizic și complexul înălțimii
Chira Dragomir, fostă parteneră de teatru și sora soției actorului, a oferit unul dintre cele mai vii și mai nemiloase portrete fizice ale lui Mihăilescu-Brăila: „Era urât. Avea un nas enorm, a fost chel de tânăr… Era un bărbat de 1,62 m, maximum 1,65 m, ceea ce era foarte greu de acceptat pentru un bărbat”.
Această statură mică l-a marcat profund. „Mergea cu gâtul întins, așa, ca să pară mai înalt… A suferit mult că era scund”, adăuga Chira Dragomir. Și totuși, tocmai această fragilitate fizică, combinată cu o prezență scenică explozivă, i-a dat actorului o energie aparte, recognoscibilă instant pe ecran.
Ștefan Mihăilescu-Brăila și zgârcenia ca răspuns la sărăcia din copilărie
Chira Dragomir nu s-a oprit la portretul fizic. A scos la iveală și o trăsătură de caracter controversată: „Nu era modest. Își cunoștea bine valoarea. Mâncarea și amorul îl făceau fericit, dar banii erau pentru el suprema importanță. Fiind sărac în copilărie, devenise zgârcit. Circula cu clasa a II-a la tramvai, cumpăra Sportul Popular, îl citea și-l revindea”.
Zgârcenia sa nu era rea-voință, ci o rană nevindecată din copilărie. Un om crescut în lipsuri care, chiar și la apogeul gloriei, nu a reușit să uite mirosul sărăciei.
Finalul tragic: singur, bolnav, uitat
Ultimii ani din viața lui Ștefan Mihăilescu-Brăila au fost marcați de o dramă cruntă. Actorul a suferit un accident vascular cerebral devastator, în urma căruia și-a pierdut memoria și a fost nevoit să ia literalmente viața de la zero — să reînvețe alfabetul, să reînvețe să meargă, să reînvețe să citească.
Povestea a fost făcută publică de prezentatorul TV, Dan Negru, care o aflase chiar de la actorul Mircea Albulescu: „Unul din cei mai mari actori, Ștefan Mihăilescu-Brăila a murit uitat și în sărăcie în timpurile noastre, în 1996! Albulescu mi-a povestit că actorul a făcut un atac cerebral pierzându-și memoria și a fost obligat să-și ia viața de la zero, să reînvețe alfabetul, mersul, cititul…”
Ultimele săptămâni de viață și le-a petrecut singur, într-un spital din București. La înmormântare au participat circa 10 persoane. Ironia dureroasă a acestui final: în același an în care murea uitat, filmele sale se aflau în topul celor mai urmărite producții românești la televizor
Citește și: Emil Botta, viața actorului și poetului damnat al teatrului românesc
Ștefan Mihăilescu-Brăila nu a urmat nicio școală de actorie. Nu a primit premii mari internaționale. Nu a jucat pe scenele Europei. Și totuși, numele său rezistă acolo unde contează cel mai mult — în memoria afectivă a publicului.
Filmele sale continuă să fie difuzate la televizor și să genereze audiențe semnificative, la zeci de ani după moartea sa. Este tipul de actor pe care România l-a iubit fără să-l prețuiască îndeajuns cât era în viață — și pe care îl prețuiește din ce în ce mai mult acum că nu mai este.
Viața lui Ștefan Mihăilescu-Brăila este o poveste despre talent și fragilitate, despre gloria scenei și singurătatea unui pat de spital, despre o căsnicie de 46 de ani cu umbre și lumini deopotrivă, despre un om care a râs lumea întreagă și a plâns singur. A fost un actor atipic, un om cu defecte reale și cu un dar extraordinar. România l-a uitat când era în viață. Poate că, acum, îl poate readuce acasă — măcar prin memorie.
Foto: Wikipedia
