fbpx

Căutare

Share this article
Campanie povestită împreună cu

În fiecare an se nasc în jur de 1000 de copii cu malformații cardiace, ce au nevoie să fie operați. Până în urmă cu șapte ani, aproape 10% dintre acești copii mureau deoarece ei reprezentau urgențe foarte grave ce necesitau intervenție imediată. Ceilalți 90% poate supraviețuiau, însă viața lor atârna de un fir de ață și nimic în afară de o operație nu le garanta că vor putea avea o copilărie normală.

În urmă cu șapte ani, doctorul Tammam Youssef venea la București, la insistențele unor foști colegi și profesori de-ai săi, de la Facultatea de Medicină Carol Davila. Era un cardio-chirurg pediatru de renume ce și-a dedicat întreaga viață acestor copii. Și-a oferit ajutorul deoarece știa că această specializare s-a degradat în timp în România și era nevoie de el pentru ca multe inimioare să înceapă să bată din nou. La București a aflat că Asociația Inima Copiilor a construit un centru modern de cardio-chirurgie pediatrică în cadrul Spitalului Marie Curie, însă nu era o echipă care să-l facă funcțional.

Dr. Tammam Youssef și-a suflecat mânecile la propriu și a intrat în operație. Azi, după șapte ani, spune că a reușit să întregească aproape complet echipa și în fiecare lună vine din Italia, Siria sau din alte colțuri ale lumii unde operează, să-i ajute pe copiii care au nevoie de el. Cu toate acestea, în România de azi pot fi operați în jur de 500 de copii în centrele dedicate, motiv pentru care Dr. Tammam Youssef împreună cu deja prietenii lui de la Asociația Inima Copiilor, face eforturi pentru a replica ceea ce a reușit la București și în alte două mari orașe din țară, Timișoara și Iași.

L-am cunoscut într-o dimineață de început de decembrie. Era zi liberă, ziua națională a României, și ai fi zis că nimeni nu are chef de treabă. El avea. A intrat în cabinetul său și la scurt timp după el a venit echipa de cardiologi de la Marie Curie să-l salute. Toți erau cu zâmbetul pe buze și se citea în privirea lor bucuria de a-l revedea pe Dr. Tammam, dar și motivația de a ajuta ca acele inimioare nevoiașe să bată. Am plecat lăsându-i să pună la punct planul pentru a doua zi, când urmau să intre împreună în sală și să acorde prima șansă, dintr-un șir de aproape 20 câte erau programate pentru această vizită a medicului sirian, numită misiune.

Înainte de a pleca, l-am rugat pe Dr. Tammam  să-mi spună povestea sa și ce-l motivează. Nici o secundă nu l-a părăsit modestia și de fiecare dată mi-a zis că nu face nimic, totul e mâna lui Dumnezeu care lucrează prin el.

Dr. Tammam Youssef alături de un copil pe care l-a operat în timpul unei misiuni în Dakkar

Provine dintr-o familie religioasă din Siria, o familie cu 13 copii, dintre care cinci sunt medici. A crescut cu credință în Dumnezeu și și-a dorit tot timpul să fie un mesager al Lui, să aducă binele Lui. A reușit.

Întrebându-l despre ce face la Marie Curie, mi-a spus așa: „Orice tablou este făcut din niște piese de puzzle. Fiecare dintre noi reprezintă o piesă. Lipsa oricărei piese, oricât de mici, face tabloul incomplet. Mulțumim lui Dumnezeu, tabloul nostru e complet. De la cea mai mică infirmieră, până la primul ministru, toți au aceeași importanță în acest tablou. Nu e nici unul mai important decât celălalt și lipsa unuia singur ar fi făcut ca acest tablou să nu fie complet”. La acest tablou a mai apărut o piesă, una extrem de importantă, și anume Fundația Globalworth, care a decis să susțină inițiativele acestor oameni de bine. Cu o investiție de 300.000 de euro pentru următorii trei ani, Fundația Globalworth finanțează misiuni medicale prin care medici specialiști din străinătate călătoresc în România pentru a opera copii cu malformații cardiace în centrele de chirurgie cardiovasculară pediatrică din trei mari orașe din România: București, Iași și Timișoara și pentru a pregăti medici români aflați în primii ani de specializare. Fiecare misiune medicală aduce în România patru specialiști străini care operează, alături de colegii români, între 15 și 20 de copii bolnavi.

Globalworth Tower Corner

Pentru cine bate inima dumneavoastră?

😀 Știți, inima are două componente: suflet și viață. Inima mea bate pentru viață, pentru orice persoană care trebuie să trăiască.

De ce medic? De ce ați ales profesia de medic?

Trebuie să faci ceva ca viața ta să aibă un sens.

Dar viața are sens și pentru ingineri și pentru profesori. Dumneavoastră ați ales meseria de medic.

În cultura orientală totul e legat de viață, de creație. Dumnezeu când face bine, îl face prin oameni, iar oamenii aceștia sunt dedicați acestei cauze, fie că dai 10 lei unui cerșetor la semafor, fie că salvezi viața unui om. Darul este de la Dumnezeu, noi suntem transmițători de bine, nu făcători de bine. Cel mai frumos lucru l-am văzut la Iisus Hristos care este simbolul luptei unui om împotriva morții.

Să salvezi viața unui om și să-i fi alături atunci când suferă e cel mai frumos lucru.

Dar în ce moment al vieții dumneavoastră ați îmbrățișat această pasiune?

De când mă știu am vrut să fiu medic. Cred că nu aveam nici zece ani când vedeam că oamenii suferă, că oamenii sunt bolnavi. Pe vremea respectivă în anii ’60 – ’70, medicina nu era ceea ce este azi și vedeam că vecinii se îmbolnăvesc, că în familie rudele se îmbolnăvesc și simțeam că vreau să fac ceva pentru ei. Am trecut prin niște evenimente neplăcute în viață: am avut niște unchi care au murit de infarct cardiac, mai am un frate care a fost foarte bolnav și a fost la un pas de moarte… prin toate aceste aspecte am înțeles importanța sănătății în viața omului.

Ce erau părinții dumneavoastră? Ce meserie aveau?

Eu provin dintr-o familie de cultură religioasă. Tatăl era militar și mama era profesoară de literatură arabă.

Ați fost mulți frați?

Eram 13 copii. Eu sunt cel mai mare și la 18 ani am venit în România.

Dr. Tammam Youssef la finalul unei operații reușite la Spitalul Marie Curie

Printre cei 13 copii ai familiei, mai sunt medici în afară de dumneavoastră?

Suntem cinci medici.

Cum ați ajuns în România?

În 1978 era o prietenie și un acord de colaborare între România și Siria, se realizau niște schimburi culturale și se dădeau burse de studiu. Am aplicat la o bursă în România, am obținut-o și am venit în România să studiez medicina.

La București?

Am făcut anul pregătitor la Bacău și din 1980 am început aici, la București, anul I la Facultatea de Farmacie și Medicină.

Specializarea când ați ales-o?

Specializarea am ales-o în anul III de medicină, la profesorul Pop D. Popa, la Spitalul Fundeni și am început să lucrez de atunci. Lucram foarte mult și mă lăsau să intru în sala de operație. Am făcut o teză foarte importantă și foarte modernă la perioada respectivă, astfel încât am ales să rămân și să fac și specialitatea acolo. În timpul acesta m-am întors în Siria, am făcut chirurgie generală și apoi am revenit în România în 1987, unde am rămas până în 1993.

Dr. Tammam Youssef la București, în timpul studenției

Se putea atunci asta?

Da, se putea și am făcut și teza de doctorat. În 1993 am plecat în Italia, dar în 1995 am susținut aici teza de doctorat și am terminat toate studiile.

Specializarea dumneavoastră era pe cardiologie?

Pe cardio-chirurgie, dar m-am dedicat cardio-chirurgiei pediatrice. La vremea respectivă exista această specializare și profesorii Făgărășanu și Socoteanu erau printre cei mai buni. Erau două secții mari de cardio-chirurgie pediatrică în țară și se făcea această specializare asemenea practicilor din întreaga lume. Nu era destul, dar operau cel puțin 300 de copii pe an.

Frații dumneavoastră au făcut tot în România medicina?

Unul dintre ei a făcut Stomatologia aici, ceilalți nu.

Dr. Tammam Youssef în sala de operații

Vă amintiți primul copil la a cărui operație ați asistat?

Da, îmi aduc aminte primul copil, precum și prima operație. Am avut noroc că am început să lucrez foarte repede. În anul II de specialitate am făcut prima operație cap coadă.

A fost un succes operația aceea?

Nu. Era o malformație congenitală la un adult. Pe vremea respectivă nu se operau copii sub doi ani. Se operau copii puțin mai mari. Dar era o școală foarte bună de medicină și am avut enorm de învățat, în special de la profesorul Făgărășanu. Pentru perioada respectivă, ce făceau și ce ne-au învățat acești profesori era ceva extraordinar, gândiți-vă că vorbim de anii ’80. Această specialitate este una foarte modernă, ea începând să se dezvolte bine după 1985. Eu consider că am crescut împreună cu cardio-chirurgia pediatrică. S-au făcut progrese uriașe și dacă la patologiile complexe mortalitatea era atunci de 90%, azi acest procent este atins de rata de supraviețuire. S-au făcut niște progrese uimitoare în ultimii 30 de ani, iar eu am crescut odată cu tehnologia. Am început cu ecografia monoplană în care nu vezi nimic și am ajuns la ecografia 4D cu ajutorul căreia, împreună cu computerul tomograf și cu rezonanța magnetică, operezi știind dinainte ce trebuie să faci. Înainte se punea diagnosticul, intrai în operație și descopereai cu totul altceva decât te așteptai.

Bănuiesc că aveți o carieră strălucită în Italia și în alte țări din lumea asta. De ce v-ați întors? Cum i-ați cunoscut pe acești oameni de la Asociația Inima Copiilor?

Așa cum am spus tot timpul, România a rămas a doua țară a mea în care revin mereu cu mare dragoste. Dacă m-aș muta dintr-un oraș în altul din țară, aș putea să stau câte zece zile pe la toți prietenii mei și tot nu aș apuca să-i vizitez pe toți.

La un moment dat s-a întâmplat ce s-a întâmplat, astfel că s-a neglijat foarte mult această specialitate, un aspect foarte negativ al anarhiei venite după Revoluție. Cardio-chirurgia pediatrică s-a degradat foarte mult și mureau o mulțime de copii dintre cei care nu ajungeau să fie trimiși în străinătate. Eu știam de situația aceasta de ceva vreme.

Dr. Tammam Youssef după prima operație făcută la Spitalul Marie Curie, în 2013

Din nefericirea sirienilor, spre fericirea românilor, pe vremea când eu ridicasem un centru de cardio-chirurgie în Siria, a avut loc războiul civil în țara mea. Era foarte periculos să mai rămân, așa că am fost nevoit să mă întorc în Italia. La un moment dat, din vorbă în vorbă, menținând relațiile cu profesorii și colegii mei, unul dintre ei mi-a spus: „De ce nu vii să ne ajuți aici?”. Am răspuns: „Cu mare plăcere!”. Am venit aici în vizită, m-am dus la Ministerul Sănătății, la ministrul Nicolaescu și la doctorul Arafat și am spus: „Reprezint asociația Bambini Cardiopatici nel Mondo și vă putem ajuta dacă aveți nevoie”. Arafat știa de centrul construit în urmă cu patru ani de Asociația Inima Copiilor și imediat mi-a spus de el: „Noi avem centrul deja făcut și dacă ați vrea să faceți ceva, ne-ar fi de ajutor”. Am venit imediat aici, am făcut o întâlnire cu doamna doctor Filip și cu doamna Matei, două doamne foarte amabile care m-au primit cu brațele deschise.

Există un proverb în limba arabă care spune: „Începutul unei ploi torențiale este picătura”. Aceea a fost picătura mea care avea să devină ce este azi. I-am cunoscut pe oamenii de la Inima Copiilor, am cunoscut spitalul, i-am cunoscut pe profesioniștii care lucrau aici și am văzut că e un teren fertil din toate punctele de vedere și merită să investești în el. Știam că este un drum lung, dar exista speranța că pot să fac ceva, nu că depun un efort în zadar.

Puzzle-ul de care vorbeam la început avea câteva piese: Asociația Bambini Cardiopatici nel Mondo și Grupul San Donato din Milano (un grup foarte puternic care lucrează de 27 de ani cu România și a susținut foarte mult această specialitate aici), Inima Copiilor și oamenii de aici, de la Spitalul Marie Curie. Cu aceste piese toată lumea a crezut în noi, astfel încât și Ministerul Sănătății ne-a girat cu încredere și așa a ajuns să se completeze puzzle-ul.

A fost extrem de dificil pentru că nu exista deloc personal. Clădirea era minunată, ultra modernă, la toate standardele la care ar fi dorit să lucreze orice cadru medical, dar nu era o echipă.

Cum arăta statistica atunci când ați venit? Câți copii se îmbolnăveau pe an și câți mureau?

Câți mureau este o statistică pe care nimeni nu a avut-o. Ceea ce este cert 100% este că în fiecare an se nasc 1.000-1.100 de copii cu malformații congenitale cardiace. Din aceștia, cel puțin 10% sunt cazuri foarte grave și din acești 10% cel puțin 60-70% mureau.

Dr. Tammam Youssef în mijlocul unei operații complicate
Dr. Tammam Youssef în mijlocul unei operații, alături de medicii de la Marie Curie

Acum din acești 10% câți supraviețuiesc?

Acum cred că supraviețuiesc 90% din acești 10%.

Acești 10% erau numai urgențele, însă nu aceștia reprezentau problema cea mai mare. Cea mai mare problemă o reprezentau ceilalți de 90% care nu mureau, dar rămâneau handicapați în societate, blocau cel puțin un membru al familiei pentru a avea grijă de ei și erau disperați și mergeau de la un spital la altul. Un copil care are un defect ușor la inimă face tot felul de boli, de nenumărate ori, care le pun viața în pericol. Era o disperare totală pentru că din ei numai câțiva ajungeau în străinătate la operație.

Aceștia 10% mor în prima lună de viață dacă nu sunt operați de urgență. Ne doare inima pentru ei, însă unul care a murit nu mai e o problemă socială. Dar unul care trăiește rămâne o problemă mare de tot.

Nimeni nu a avut curajul să intervină și nimeni nu a vrut. Este o specialitate grea, este o muncă de echipă, de cel puțin 10-15 medici, plus încă vreo alte două de persoane, cel puțin, personal medical auxiliar. Ca să construiești centrul respectiv ai nevoie de nici un an. Dar echipa? Noi, după aproape șapte ani de zile abia am reușit să completăm 70% din echipă. Ca să pregătești un cardiolog care să știe să facă dilatarea coronariară, ai nevoie de 3-4 ani, dar ca să pregătești un cardio-chirurg pediatru ai nevoie de 15 ani. E valabil și pentru anestezist. Dar, în prezența unui teren fertil cum e aici (neonatologie și cardiologie foarte bune) vom reuși. Orice castel se construiește piatră cu piatră. Iar piatra pe care Asociația Inima Copiilor a pus-o, încercând să adune fonduri, e extrem de importantă pentru că până la urmă totul se reduce la bani, să fim realiști. În Ministerul Sănătății sunt atâtea specialități care au nevoie de fonduri încât nu ardea pe nimeni 1000 de copii pe an când erau alte probleme și mai mari.

Acest acord care a fost semnat între San Donato, Ministerul Sănătății, Asociația Bambini Cardiopatici nel Mondo și Inima Copiilor, semnat și aprobat de Guvernul și Parlamentul României, e un proiect ideal. Nimeni nu a mai putut și nu a avut curajul, indiferent de culoarea politică, să-l atace. Astfel, acest program este susținut indiferent de partidul de guvernământ, bineînțeles după ce și noi am demonstrat că suntem credibili și că putem opera din ce în ce mai multe cazuri.

Întotdeauna mâna lui Dumnezeu este cea mai mare și ne-a ajutat atunci când nu mai zăream nici o speranță. Astfel că atunci când Inima Copiilor a rămas fără fonduri, parteneriatul cu Fundația Globalworth ne-a dat încă o gură de oxigen. Am crescut numărul operațiilor, am primit aparatură mai multă, am adus experți mai buni și astfel, cu aceste fonduri am putut să mergem mai departe.

Colțul de donații de la Globalworth Tower, unde angajații companiei s-au putut implica în campanie

De ce faceți asta? De ce faceți drumurile astea? E un sacrificiu și un efort.

Nu e nici un sacrificiu. Eu o fac cu plăcere. Nu simt că fac nici un efort. Vin cu mare plăcere și lucrez aici cu mare satisfacție.

Am făcut un centru în Damasc care funcționează singur din 2011 și operează până la 500 de cazuri pe an. În Senegal au construit francezii un centru care, la fel ca și aici, nu exista echipă. Ne-am dus acolo și am pornit centrul. Trebuie menționat că prima dată când am venit aici am adus o echipă de 16 persoane din Italia și din Siria. Acum, după șapte ani, unde mergem îi luăm pe români cu noi, indiferent că e vorba de Italia, Nigeria, Senegal, sau Iordania, unde am fost să-i operăm pe copiii refugiați sirieni. Aici, la Marie Curie, centrul va deveni o școală foarte importantă de cardio-chirurgie pediatrică și va fi un punct de referință pentru toată zona balcanică și a Asiei Centrale.

E un institut foarte mare și important de cardio-chirurgie la Târgu Mureș unde se duc fonduri numeroase de la stat, iar noi suntem foarte bucuroși că ne-am trezit întâmplător, că i-am întrecut cu numărul operațiilor. Nici nu visam noi așa ceva, nu era un scop al nostru, dar iată că s-a întâmplat.

Dr. Tammam Youssef în timpul unei misiuni în Amman

Asta pentru că ați rămas în București când s-a intrat în lockdown?

Da, din martie până în iulie am rămas blocat aici și am operat peste 60 de copii care erau numai urgențe ce nu ar fi putut să ajungă în străinătate pentru că erau restricțiile perioadei impuse de pandemie. Am reușit să operăm toți acești copii.

Dr. Tammam Youssef în perioada în care a rămas în Bucuriești, când țara a intrat în lockdown, iar el a operat cât de mulți copii a putut

Aveți familie? Soție, copii?

Am soție, copii, nepoți, părinți, am familie mare…

Soția e româncă sau italiancă? 😀

Prima soție era grecoaică și avem împreună o fiică de 35 de ani. Am doi nepoți din partea ei și trăiesc împreună în Edinburgh. Fiica mea este jurnalistă, dar după un timp a făcut criminologia și este specializată în acel tip de crime sociale.

A doua soție este româncă din Banatul sârbesc. Împreună avem trei copii: unul e medic, a doua termină anul acesta medicina, iar cel mic este în anul IV la aceeași facultate. Cel mare are un băiețel de cinci ani. Ei trăiesc acum la Milano.

Părinții sunt în Siria, iar frații sunt peste tot în lume, din Canada, în Boston, Barcelona, Germania și până în Italia.

Una dintre surorile mele este cardiolog pediatru, face parte din echipă și o așteptăm zilele următoare să vină aici, la Marie Curie, în această nouă misiune.

Dr. Rana Youssef, sora medicului Tammam Youssef, înconjurată de personalul medical de la spitalul Marie Curie

Unde e casa dumneavoastră azi? Când spuneți: „mă duc acasă”, unde vă duceți?

Nicăieri. Și pe tot globul. Nici acum nu știu unde aș vrea să-mi petrec bătrânețile.

Chiar, vă gândiți la pensie?

La 80 de ani trebuie să stau pe undeva. Dar mai am treabă.

Dr. Tammam Youssef în timpul operației la Spitalul Marie Curie

Plângeți vreodată în sala de operație?

Nu plâng niciodată în sala de operație că nu e timp de plâns. Foarte rar, când se întâmplă să pierdem pe cineva, durerea este superioară oricărui plâns.

Eu nu mă bucur niciodată pentru succesul operației pentru că succesul îl consider normal. Bucuria cea mai mare a mea este că nu am gustat amărăciunea eșecului sau a morții copilului. Durerea morții unui copil e mult mai mare decât orice lucru din lumea aceasta.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO