După ce am ieşit de la filmul „Bacalaureat” al lui Cristian Mungiu, am plâns. Am obiceiul acesta prost, ca atunci când mă impresionează ceva, când mă devastează (de fapt) să plâng.
Uf! şi e aşa de neplăcut să se uite toţi la tine în timp ce-ţi ştergi nasul… Şi e aşa de imposibilă situaţia în care vrei să rămâi singur să te gândeşti la ceea ce tocmai ţi-a rupt perspectiva în două, dar te întâlneşti cu oameni cunoscuţi care au obrajii uscaţi şi care zâmbesc, întrebându-te dacă ţi-a plăcut filmul… Şi atunci mă simt şi mai prost şi mă întreb dacă nu cumva stau prost cu nervii şi de ce naiba ceilalţi sunt atât de relaxaţi, iar eu sunt aşa de afectată… capăt brusc un complex de inferioritate şi asta îmi strică şi mai mult starea… Mi se întâmplă mai ales la Mungiu, la filmele lui. De ce? Are el talentul să filmeze mereu „la mine acasă”, în „viaţa mea”, îmi „cunoaşte familia şi rudele”, are el ceva care mă dezgoleşte în faţa oamenilor fără ca nimeni să ştie sau să observe…
Mungiu…
Are darul unui povestitor bătrân de 200 de ani care le-a văzut pe toate. „Bacalaureat” este filmul meu de părinte care predă copilului său onestitatea şi care e pus mereu în faţa unei realităţi care nu seamănă nici cu ce spune, nici cu ce face.
Îmi învăţ copilul că un compromis mic aduce după sine unul mare, iar viaţa mă pune mereu în situaţia în care să-l fac direct pe acela mare, sub ochii copilului meu. În fine, vedeţi? E un film care te îndeamnă să vorbeşti cinstit şi deschis despre tine. Cu sinceritate. Şi ce greu e… E un film despre generaţia mea, despre ce s-a ales de ţara asta, despre ce am pierdut pe drum… E un film despre noi. Din nou. Mereu şi mereu, până învăţăm naibii ceva… Sau îi învăţăm pe ai noştri copii.
Am ieşit de la filmul lui Mungiu plângând. Dar, mai mult decât atât, am ieşit nervoasă, iritată de ceva ce m-a deranjat tot filmul şi care nu avea, în momentul în care am plecat din sală, nici definiţie, nici nume…
A doua zi mi-am dat seama. În planul 2, 3, 6.. nu ştiu, e un telefon care sună. Mobil, fix, nu are importanţă, dar la care nu răspunde nimeni. Culmea e că se dau telefoane, dar de răspuns, se răspunde rar, aproape deloc.
Şi asta m-a enervat şi mai mult. Că aşa suntem toţi: nişte telefoane la care rar răspundem, deşi ne auzim unii pe alţii sunând…
Pe aceeași temă
Citește mai multe
