De unde vine pasiunea pentru reptile, pentru şerpi mai exact?
Cele mai puternice amintiri de copil sunt cu mine desenând şerpi. Aveam un atlas vechi de zoologie, foarte bine documentat şi ilustrat. Mai târziu am primit de la tata un tratat de zoologie de facultate. Iar pe la 8-9 ani mi-am făcut permis la Biblioteca Municipală din Suceava şi am început să caut. Nu aveam habar de vreo lucrare, pur şi simplu mă uitam pe rafturi după titluri care să aibă cuvântul ”şarpe”. Şi am avut noroc: am dat peste cele două cărţi de referinţă ale lui Ion Fuhn, un renumit herpetolog al României: ”Broaşte, şerpi, şopârle” şi volumul dedicat reptilelor din seria ”Fauna României”.
Este o pasiune insolită pentru un copil. Majoritatea picilor se tem şi fug de şerpi. Cum explici atracţia ta pentru ei?
Părinţii mei au acceptat cu greu pasiunea pentru şerpi. Dintr-un motiv uşor de bănuit: teama şi repulsia faţă de ei. Îmi spuneau: ”ai grijă, fereşte-te, nu umbla prin iarbă că poate te prinde un şarpe de picior!”. Dar la mine cred că mesajul nu s-a transformat în fobie, aşa cum se întâmplă la alţii. Eu am şi frică, dar şi atracţie pentru ei. Iar curiozitatea cred mi-a anihilat frica. E ca saltul cu paraşuta: un pericol potenţial există întotdeauna. Aşa este şi la viperă. Oricând poate să te muşte, eşti conştient de acest lucru, dar apare întrebarea: ce îţi doreşti mai mult? Să nu fii muşcat sau să pui mâna pe ea? Şi pui mâna pe ea.
Cât am copilărit, la ţară la bunici, nu am găsit niciun şarpe. Cel mult, am dat peste câteva şopârle. Şerpii sunt animale discrete şi deloc uşor de văzut. Aşa că a trebuit să învăţ întâi unde trăiesc, cum trăiesc şi cum pot să îi găsesc. Iar în clasa a V-a s-a întâmplat minunea.
Şarpele de casă nu este deloc greu de prins, pentru că este lent. Poţi să-l pierzi doar dacă să ascunde în vreo gaură sau printre pietre. Am pus mâna pe el, chiar dacă ştiam despre metoda lui de apărare: elimină un lichid cu miros greu, de usturoi, persisitent, extrem de neplăcut. M-a împroşcat cu lichid, evident, dar eram aşa bucuros că îl ţin în mână, încât nici nu mi-a păsat.
Mai târziu am mai prins şi alţii, mi-am făcut terariu în apartament şi am ţinut şi câteva exemplare pentru studiu. Dar nu era de ajuns. Voiam să prind o viperă.
Am prins-o şi am ţinut-o acasă. Voiam să văd cum se comportă, cum mănâncă, cum îşi foloseşte colţii cu venin. Şi am descoperit, de fapt am confirmat ceea ce citisem deja: muşcătura este foarte rapidă, îşi foloseşte cei doi colţi veninoşi, injectează veninul apoi se retrage într-un colţ şi aşteaptă, îşi lăţeşte corpul ca să capteze mai multă energie de la soare. În plus, am aflat în ce fel de habitat trăieşte şi unde pot găsi altele în viitor. Erau lucruri pe care le citisem, dar una este să citeşti şi alta este să atingi cu mâna ta. De fapt, acesta este motivul pentru care am revenit iar şi iar pe munte, în căutarea lor, din dorinţa de explorare.
Cum explici spaima ancestrală a omului faţă de şerpi şi de ce la tine nu există? Cum se manifestă prudenţa ta în preajma reptilelor?
Trebuie spus că această frică faţă de şerpi este una sănătoasă. Vorbim de instinctul de autoconservare. Fiecare individ încearcă să supravieţuiască cât mai mult, fie că e om sau animal. Ştii filmuleţele cu pisica şi castravetele? Când văd castravetele, pisicuţele încep să sară în toate direcţiile? De ce? Castravetele, pentru ele, seamănă cu un şarpe. Şarpele este un prădător natural al pisicilor, iar ele şi-au menţinut instinctul evoluat de milioane de ani. La fel şi oamenii. Acum există seruri pentru a atenua muşcătura de şarpe. Dar strămoşii noştri nu aveau antidot. Iar asta însemna o condamnare la moarte.
Care este ameninţarea reală în ce priveşte vipera?
Orice muşcătură de viperă trebuie tratată cu maximum de seriozitate. Rolul veninului este să ucidă prada. La vipera comună riscul mortal este mai mic, este adevărat, dar există.
Veninul este complex ca substanţă, iar compoziţia lui variază de la un sezon la altul. Când viperele sunt în perioada de hrănire, veninul este mai concentrat pentru că atunci au mai multă nevoie de el, în vreme ce în perioada de împerechere (în mai, în principiu), masculii au veninul mai slab. În plus, sistemul de injectare al şerpilor este unul foarte sofisticat, aşa încât pot controla cât de mult venin eliberează sau dacă vor să injecteze sau nu, pentru că există şi aşa-numitele ”muşcături uscate”, în care animalul doar te avertizează că este periculos.
Nu e plăcut să auzi aceste lucruri, dar trebuie spuse pentru oricine s-ar afla în situaţia de a fi muşcat de viperă: apelezi serviciul de urgenţă pentru că nu poţi şti în ce condiţii a atacat reptila sau despre reacţia organismului tău la venin.
Ce este antidotul?
Cel mai simplu mod de a explica este acesta: caii, pentru că sunt animale foarte mari şi suportă mai uşor tratamentul, primesc o doză foarte mică de venin. Anticorpii pe care organismul îi secretă pentru a neutraliza veninul sunt extraşi, se transformă în pulbere şi se obţine serul antiviperin.
De câte ori ai fost muşcat de viperă?
Mi s-a întâmplat de două ori, când lucram pentru lucrarea de licenţă. Prima dată eram la mine acasă, unde aveam nişte femele de viperă cu corn. La un moment dat a fost nevoie să mut puii nou-născuţi dintr-un terariu în altul. Unul dintre ei, când l-am luat de coadă, s-a întors şi m-a muşcat de deget.
Nu ştiu cât venin am primit de la acel puiuţ superb, dar efectele au fost destul de grave. Prima senzaţie este de fier încins în foc pus direct pe piele. Simţi cum te arde pielea, iar mâna începe să se umfle. În jurul punctelor unde au intrat colţii ţesutul se decolorează, se face alb. Cea mai rea parte este când începe să se umfle căile respiratorii şi începi să ai senzaţia de sufocare. În jumătate de oră deja nu mai puteam respira bine.
Norocul meu a fost că noi locuim destul de aproape de spital, iar mama lucrează acolo. Pe de altă parte, am decis să mă duc pe jos până la camera de gardă, dar efortul mersului a ajutat la răspândirea veninului. Aşa încât mi-am agravat singur situaţia. Nu mai respiram bine, nu mai vedeam bine, îmi scăzuse pulsul şi eram într-o stare de letargie. Aşa că mi-au injectat adrenalină şi hidrocortizon, un antiinflamator care mi-a eliberat căile respiratorii. Au vrut să îmi administreze şi serul antiviperin, dar l-am refuzat. Ştiam despre el că are un potenţial alergen destul de mare, aşa încât la o a doua muşcătură se putea declanşa şocul anafilactic. Practic, nimeni nu mai avea ce să îmi facă. Aşa că am preferat să îl refuz. Ceea ce mi-a folosit, pentru că puţin mai târziu am fost muşcat a doua oară.
Eram la Băile Herculane. Prinsesem o femelă mare, frumoasă, de peste 60 de centimetri lungime. O ţineam într-un sac herpetologic, la umbra cortului. M-am dus să o verific şi să o stropesc cu apă. Şi când m-am uitat la ea în sac, era o năpârlitură, o exuvie. Nu ştiu ce a fost în capul meu, că am băgat mâna să scot năpârlitura. Bineînţeles, vipera m-a muşcat.
Am sunat la 112 şi am ajuns la spital. Simptomele, de data aceasta au fost mult mai puternice. Probabil că reptile a injectat mai mult venin. În plus, unul dintre colţi a intrat direct în venă, pentru că atunci când l-a scos am văzut sângele ţâşnind. Am avut senzaţia de vomă, mi s-a umflat toată mâna stângă şi toracele până sub buric, iar braţul a rămas marmorat încă vreo săptămână. Toate vasele mici de sânge au plesnit. Ştiam că asta face veninul, sparge vasele de sânge şi declanşează hemoragia internă. Am avut noroc să nu cangreneze mâna sau să rămână cicatrice. În plus, de data asta am primit serul antiviperin.
Continui să cauţi vipere?
Nu am renunţat niciodată. Îmi plac şerpii şi am convingerea că nu a fost vina animalului că m-a muşcat. Nu i-am acordat respectul cuvenit şi am suportat consecinţele.
Câte terarii ai acasă?
Nu mai ţin niciun şarpe acasă de multă vreme. Pentru că stau cu chirie iar mutările sunt stresante şi pentru noi, şi pentru ei. Ca să îţi răspund la întrebare, cel mai mult am avut zece şerpi, ceea ce faţă de unii colecţionari, care au cu sutele, e chiar puţin.
Ce-o să spui dacă vine copilul tău cu dorinţa de a ţine un terariu?
Îl voi încuraja, evident, pentru că aşa voi avea şi eu ocazia să mă bucur de şerpi. Mie nu i-a trecut pasiunea pentru reptile, doar am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că dacă stai cu chirie nu ai cum să ţii şerpi.
Iubita ta ce părere are despre pasiunea asta?
Suntem împreună din facultate, ştia foarte bine cu cine are de-a face.
Gândeşte-te că ea m-a ajutat cu măsuratul şerpilor atunci când pregăteam teza de doctorat. Uneori aveam şerpi mai lungi decât ea, de 180 sau 185 de centimetri. La un moment dat chiar am avut un mocasin nord-american, un mascul, care a făcut o infecţie respiratorie, iar Anca i-a făcut injecţiile cu antibiotic.
Pentru dimensiunile şi fragilitatea lor, sunt nişte prădători feroce. Cum explici modul în care au supravieţuit şi au rafinat metodele vreme de milioane de ani?
Supravieţuirea lor se datorează faptului că majoritatea timpului îl petrec subteran, ceea ce i-a ferit de prădători şi i-a ajutat la extincţia dinozaurilor. Apoi, ei sunt o sursă de hrană pentru alţi prădători, dar nu felul principal, cum s-ar zice.
Ai fi tentat să spui că îi este mai uşor să se hrănească unui veninos decât unui neveninos. Cum este de fapt?
Există mai multe strategii. Unii dintre ceea ce noi numim şerpi neveninoşi sunt veninoşi doar că au colţii în spatele gurii (colţi posteriori) şi mecanismul de livrare a veninului nu este atât de avansat: ei trebuie să mestece şi să creeze o rană în care se scurge veninul.
La noi în ţară, neveninoşii au două strategii: constricţia, metoda pitonului, sau prind prada şi o înghit de vie, cum fac şerpii de casă sau cei de apă.
Ca în Micul Prinţ.
Exact. Şi stau să o digere. Şerpii, ca toate celelalte reptile sunt animale cu sânge rece. Aşa că o pradă le poate ajunge luni ori pot rezista aproape un an fără să mănânce nimic. Tot de ce au nevoie este să stea la soare pentru că altfel prada ar putrezi în stomac, în lipsa energiei cu care să o digere.
Cum a evoluat interesul tău faţă de şerpi până acum?
La început voiam să îi cunosc. Apoi, cercetându-i, am început să îmi pun alte întrebări, cum ar fi ce se întâmplă cu ei în cazul schimbărilor climatice.
Avem impresia că ştim foarte multe lucruri despre aceste animale, dar dacă ne uităm mai atent observăm că nu este chiar aşa. Ştim nişte informaţii generale: şarpele depune atâtea ouă, iese de la hibernare în acea perioadă. Dar, pentru a putea să le protejăm, trebuie să ştim detalii: câţi pui scot, câţi dintre ei supravieţuiesc şi cum, ce se întâmplă dacă se încălzeşte clima (ei nu pot cloci ouăle, ci depind de temperatura mediului ambiental pentru a ecloza şi nu ştim cum se comportă la stres termic). Nu ştim ce fel de habitate preferă, ce se întâmplă cu animalele respective dacă habitatele sunt distruse şi mai au la dispoziţie doar câmpuri agricole sau oraşe. Supravieţuiesc? Se pot adapta?
Ştim că petrec foarte mult timp în subteran, ceea ce face imposibilă metoda de urmărire cu GPS, pentru că acolo nu mai are semnal aparatul. Încă nu ştim suficiente detalii esenţiale pentru supravieţuirea lor. Dacă ne dorim să ca aceste specii să fie văzute şi de alte generaţii decât a noastră ar trebui să le aflăm.