Business StoriesLife Stories
Business StoriesLife Stories
„Tot ce vă imaginaţi mai rău şi mai monstruos pe lumea asta a avut loc acolo, la spitalul Siret”, Adina Marcela O’Connor, director executiv al fundaţiei „O nouă viaţă”.
Ramona Raduly
|Reading time: 10 mins
Share this article

Fundaţia „O nouă viaţă” a luat fiinţă în anul 1997, la iniţiativa Monicăi McDaid, cetăţean britanic, fiind o continuare a activităţii începute încă din 1990 de aceeaşi Monica McDaid, prin fundaţia Romanian Challenge Appeal. Practic, din primăvara lui 1990, când BBC a difuzat imaginile din orfelinatele româneşti şi câteva sute de voluntari britanici au pornit atunci spre Siret şi până la momentul acestui interviu a existat un sprijin neîntrerupt pentru victimele căminului-spital de la Siret. Monica McDaid şi-a dedicat întreaga viaţă acestor copii, a schimbat destine şi le-a redat speranţa pentru o viaţă normală. La Siret au fost instituţionalizaţi peste 600 de copii şi tineri, actualmente adulţi, mulţi rămaşi pentru totdeauna în grija celor de la „O Nouă Viaţă”. Mărturia celei care a înfiinţat această fundaţiei este emoţionantă. Monica McDaid povesteşte prima ei incursiune la Siret în mai 1990, acel loc de coşmar unde nu puteai să distingi dacă fiinţele pe care le vedeai erau fete sau băieţi, tineri sau adulţi, erau toţi raşi în cap, îmbrăcaţi în zdrenţe, fiecare balansându-se în maniera specifică celor abandonaţi. Îşi aduce aminte de mirosul insuportabil, de orfelinatul cu aspect de închisoare, în care nu exista lumină, căldură sau instalaţii sanitare, de urletele celor de acolo. Monica spune că doar Dumnezeu poate să ştie de ce, în momentul acela, împotriva instinctului său de conservare care îi spunea să fugă, a ales să rămâna acolo şi să ajute.

Azi, fundaţia sărbătoreşte 20 de ani de la înfiinţare, 20 de ani de muncă asiduă şi devotată într-unul dintre cele mai nobile scopuri din lume: ajutarea copiilor în nevoie. Cu această ocazie am realizat un interviu cu Adina Marcela O’Connor, directorul executiv al fundaţiei care de mai bine de 10 ani s-a dăruit acestei credinţe.

 De ce a fost nevoie de o astfel de fundaţie?

După 1990 România avea peste 100.000 de copii instituţionalizaţi în condiţii greu imaginat, o „moştenire” extrem de dificilă şi un punct important de negociere cu mediul internaţional, care aştepta schimbări în acest domeniu, pe care însă România nu le putea realiza, neavând suficiente resurse. Au apărut atunci multe fundaţii internaţionale care au venit cu experienţa lor şi cu multe fonduri din afară. Vorbim de sute de milioane de euro care au fost investite în toţi aceşti ani în reabilitare, dezinstituţionlizarea şi reintegrarea socială a zecilor de mii de copii abandonaţi. Fără sprijinul acestor fundaţii locale sau internaţionale,  România nu ar putea declara astăzi cu mândire că a redus cu 90% numărul copiilor din instituţii. Ulterior, guvernul român, la recomandarea Uniunii Europene, a elaborat politici de integrare a acestor copii şi tineri instituţionalizaţi în societate, un alt proiect pe care statul nu ar fi putut să îl realizeze fără sprijinul voluntarilor şi organizaţiilor nonguvernamentale. Aşa s-a întâmplat şi la Siret, unde Fundaţia O Nouă Viaţă a început dezinstiuționalizarea și construirea primelor așezăminte de tip familial în anul 1998. Eram conștienți că munca noastră nu se va termina niciodată și că aceste suflete aveau să rămână pentru totdeauna în protecția fundației, visul unei vieți complet independente fiind pentru totdeauna frânt pentru acești tineri de un sistem instiuțional nemilos, traumele lor fiind imposibil de vindecat. Angajaţii şi voluntarii fundaţiei au schimbat din temelii viaţa foştilor “prizonieri” ai instituţiei din Siret, care acum au ajuns să se integreze în comunitate, să aibă locuri de muncă, locuinţe şi chiar familii.  

Fundaţia se ocupă doar de copiii de la Spitalul Siret?

Fundaţia O Nouă Viaţă a lucrat activ la dezinstituţionalizarea celor peste 600 de persoane din căminul-spital Siret şi se ocupă în continuare de apoape 150 dintre aceştia, mulţi dintre ei având dizabilităţi grave şi fiind parţial sau total dependenţi de o asistenţă permanentă. Dincolo de acest proiect pe termen lung, ne implicăm activ şi în comunitate, prin programe de incluziune socială în care avem incluse în jur de 500 de familii.

În luna martie a acestui an am inaugurat un nou centru socio-vocaţional la Siret. Aici desfăşurăm o serie de activităţi pentru beneficiarii fundaţiei, dar şi pentru oamenii din comunitate precum: activităţi artistice, educaţie non-formală, consiliere pentru depăşirea diverselor forme de dependenţă, cum ar fi alcoolul sau drogurile. Pentru multe dintre activităţile noastre colaborăm cu primăria oraşului Siret pentru a identifica şi susţine oamenii cu probleme din oraş.

Care sunt problemele copiilor de acolo?

Tinerii aflaţi în grija fundaţiei se confruntă cu dizabilităţi fizice: dificultăţi de vorbire, probleme de mobilitate – spasmofilie şi deformări ale coloanei; probleme de comportament şi psihice, hepatita B şi C, infecţii gastrointestinale. Dar dincolo de problemele vizibile există traumele invizibile, care sunt poate chiar mai greu de vindecat. Imaginaţi-vă cum era viaţa în acel lagăr de exterminare, ce coşmar au trăit aceşti copii, la ce abuzuri fizice şi psihice au fost supuşi. Poveştile lor au început să curgă târziu, mult după dezinstituţionalizare, atunci când au fost siguri că nimeni nu îi va mai răni pentru curajul de a spune ce au trăit acolo, dar sunt poveşti greu de reprodus. Tot ce vă imaginaţi mai rău şi mai monstruos pe lumea asta a avut loc acolo. Dar mai mult, ei nu au primit nici cea mai mică formă de educaţie, imaginaţi-vă că noi a trebuit să îi invăţăm să se spele, unii find deja adulţi la vremea la care i-am preluat, pentru că fuseseră spălaţi la comun, cu furtunul. Nu ştiau cum să vorbească, cum să meargă pe stradă, cum să salute sau cum să-şi facă micul dejun. Munca alături de ei a fost grea, dar extrem de plină de satisfacţii. Ştim de unde au pornit şi îi vedem acum înflorind şi ne bucurăm că efortul nostru nu a fost în zadar. Este adevărat că nu putem şterge ce au trăit acolo, dar putem să le oferim şansa la viaţă şi exact acest lucru l-am făcut.

Cu ce se ocupă mai exact fundaţia?

Misiunea fundaţiei este de a transforma viaţa persoanelor cu dizabilităţi, sprijinindu-i să-şi dezvolte abilităţile şi capacităţile astfel încât să devină membri activi ai comunităţii.

Am încercat să găsim cele mai bune metode de a răspunde nevoii lor de afecţiune, îi încurajăm mereu să-şi descopere potenţialul şi încercăm să găsim cele mai bune metode pentru a-i determina să înveţe să devină autonomi în gândire, decizii, comportament şi atitudini. Este suficient să vedeţi cum arătau la momentul dezinstituţionalizării şi cum se comportau, ca să înţelegeţi de unde am pornit. Cei din comunitate erau îngroziţi şi le-a fost greu să accepte iniţiativa noastră de a scoate 600 de tineri din vechea cazarmă, aşa că a trebuit să lucrăm treptat. Locuitorii Siretului vedeau doar nişte fiinţe care urlau, căţărate pe zidurile căminului-spital şi care aveau un comportament asocial. Acum, văzându-i de pildă pe Ileana şi Vasile, doi dintre tinerii noştri beneficiari care s-au căsătorit, au o familie, lucrează şi locuiesc într-una dintre garsonierele construite de noi, este greu de imaginat de unde au plecat. Ei şi alţii ca ei sunt dovada clară că ceea ce facem noi funcţionează.

Câţi voluntari lucrează la ora actuală în cadrul fundaţiei?

În decursul anilor, foarte mulţi voluntari au ajutat fundaţia să se dezvolte şi pe aceşti tineri să prindă curaj şi încredere în puterile lor. După estimările noastre, în cei 20 de ani ai proiectului O Nouă Viaţă am avut peste 1000 de voluntari din Marea Britanie, Irlanda, Australia, Franţa şi America. În prezent lucrăm doar cu patru voluntari, mai exact cu o doamnă din Franţa şi trei din România. Ne-am dori ca pe viitor, cei din comunitate să se implice mai mult în activităţile fundaţiei şi împreună să îi susţinem pe aceşti tineri să se integreze.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră fundaţia şi munca în cadrul ei?

Munca în cadrul fundaţiei a însemnat o nouă viaţă nu doar pentru beneficiari, dar şi pentru noi. Eu am absolvit Dreptul, ar fi trebuit să fac cu totul altă meserie. Am pornit ca voluntar şi nu am mai putut să mă desprind de aceşti oameni, aşa cum s-a întâmplat şi cu Monica McDaid, care era profesoară la momentul în care a descoperit căminul-spital de la Siret sau cu Nigel Squibb, care este specialist IT, ori Simon O’Connor, care este sociolog. Nu este un job de 8 ore pe zi, pentru că beneficiarii noştri ne percep ca pe familia lor, deci atunci când au o problemă ne sună, ne cer ajutorul, au nevoie de noi. Practic, activitatea noastră este continuă. Activitatea noastră era complexă şi nu se rezumă doar la lucrul cu tinerii, ci şi la relaţiile cu personalul, la activităţi de informare şi sensibilizare a comunităţii, de medierea proiectelor fundaţiei cu instituţiile statului. M-am implicat în toate programele fundaţiei, începând de la munca cu tinerii, la construcţia caselor, la relaţiile cu voluntarii şi până la organizarea de evenimente având drept scop strângerea de fonduri. Am încercat mereu să stabilesc un echilibru între viaţa profesională şi familie şi am reuşit acest lucru doar cu sprijinul celor din jur, care au crezut sincer în muncă noastră.

Care sunt rezultatele în cei 20 de ani de la înfiinţarea fundaţiei „O nouă Viaţă”?

Din anul 1998 am construit şapte aşezăminte de tip familial pentru un număr de peste 100 de tineri cu dizabilităţi, precum şi un bloc de garsoniere pentru 16 tineri care duc o viaţă independentă, toţi provenind din fostul Spital de Copii cu boli neuropsihice Siret. O parte dintre aceşti tineri au astăzi familii şi se bucură de o viaţă la care nici nu mai sperau.

În 2003 am demarat Programul de Asistenţă Social Comunitară pe care l-am realizat în colaborare cu Primăria oraşului Siret. Mai exact, am identificat 30 de persoane cu probleme socio-economice şi, o dată la două săptămâni, tineri din cadrul fundaţiei le duc acestor oameni alimente şi le oferă sprijin material, moral şi chiar îi ajută în gospodărie dacă au nevoie.

Drop-In este un alt program al fundaţiei. Serviciul funcţionează din ianuarie 2003 şi include un grup de 20 de adulţi cu vârste cuprinse între 23 şi 35 de ani, provenind din căminul-spital Siret, precum şi copiii acestora. Fundaţia organizează întâlniri lunare, oferă o masă caldă, suport medical, legal, sprijin în găsirea unui loc de muncă.

Pentru a promova reinserţia socială şi profesională a tinerilor cu dizabilităţi, în 2008 am creat un Centru Socio-Vocaţional de zi, de care se bucură atât beneficiarii cu dizabilităţi din cadrul fundaţiei, cât şi persoanele de la Spitalul de Psihiatrie Siret, de la alte ONG-uri şi din comunitatea locală.  

Din 2012 fundaţia a organizat anual evenimentul “Drumeţie pentru O Nouă Viaţă” cu scopul promovării activităţii noastre, precum şi în vederea strângerii de fonduri printr-o activitate sănătoasă şi constructivă, prin care să putem îmbunătăţi viaţa persoanelor cu dizabilităţi.

Aveţi o poveste pe care aţi vrea să ne-o împărtăşiţi? O poveste legată de vreunul dintre copii?

Vă spuneam şi mai devreme că activitatea în fundaţie a însemnat şi pentru mine o nouă viaţă, aici mi-am găsit soţul, pe Simon, care a venit din Anglia ca voluntar al fundaţei. Avem două fetiţe, dar avem şi un copil înfiat de la Siret, pe Bogdan. Este un copil cu surdomutitate, care avea 12-13 ani când l-am întâlnit, dar care, în ciuda a ceea ce trăise acolo şi a problemelor de comunicare, avea atâta viaţă şi bucurie în el, încât nu puteai să râmâi indiferent. Pentru că erau foarte mulţi copii în spital, atenţia noastră trebuia acordată tuturor în egală măsură, aşa că îl vizitam în afară programului sau ieşeam în oraş şi petreceam timp împreună.

Timp de patru ani a urmat cursurile unei şcoli speciale pentru copii surdo-muţi, dar pentru că deja avea o vârstă mult prea mare pentru sistemul educaţional tradiţional, a trebuit să revină în Siret. Am fost să-l luăm de la şcoală şi în momentul când am ajuns în faţa spitalului, Bogdan mi-a spus, prin semne, trăgându-mă de mână, cu groază, că nu mai vrea să se întoarcă acolo. L-am întrebat unde vrea să meargă şi tot prin semne mi-a spus: “casa ta este şi casa mea”, aşa că, de atunci a devenit membru al familiei mele, locuind alături de noi.

Business StoriesLife Stories
Share this article