Înepe cea de-a 15-a ediţie TIFF. La Cluj se va aduna timp de 2 săptămâni toată floarea artistică românească. În fine, aproape toată floarea… L-am întâlnit pe Tudor Giurgiu cu câteva zile înainte de a pleca la Cluj şi am stat puţin de vorbă despre filme, copii, atmosferă de festival, educaţie, politică…
E cea de-a 15-a ediţie a TIFF-ului… Se întâmplă ceva deosebit la această ediţie? Adică cifra asta, 15, se va sărbători în vreun fel?
Există o presiune a cifrelor pe care eu nu o resimt, dar sunt mulţi care întreabă dacă facem ceva legat de cifra asta. Eu, unul, nu resimt această presiune şi cred că tot ce contează mai mult este să fim cel puţin la fel de buni ca anul trecut. Să nu dezamăgim. Asta e presiunea, de fapt, să fim mai buni în fiecare an.
Câţi oameni vin la acest festival? Mă gândesc la cei din industrie, dar şi invitaţi…
Cel puţin în a doua săptămână, ceva peste o mie de oameni, cei din industrie, cei invitaţi, presa străină, cea de la noi etc… De aici şi marea problemă care apare şi anume locurile corecte şi bune de petreceri (mai ales acum, post catastrofa Colectiv) care pot să primească atât de mulţi oameni. Iar noi nu mai suntem inconştienţi ca în anii trecuţi, când făceam petreceri în locuri improvizate. Şi una din provocări e să găsim astfel de locuri unde să ne simţim bine, dar să fim şi în siguranţă… Festivalul s-a mărit, nu mai e vorba doar de filme, ci şi de spectacole, muzică etc. Clujenii sunt bulversaţi, că nu mai ştiu ce să aleagă, avem multe de oferit…
De unde şi când vine publicul TIFF?
Pe baza datelor statistice, am observat că oamenii vin mai ales în weekenduri şi din oraşele din jur, dar nu numai, dar şi din străinătate, pentru că le place Clujul, festivalul, atmosfera, filmele şi a început să înflorească şi o afacere cu locuri de cazare: pe la prieteni, prieteni ai prietenilor, rude…
Am înţeles că TIFF-ul generează câteva milioane de euro pentru oraş, e adevărat?
Din calculele noastre, e un impact major asupra bugetului oraşului, am făcut astfel de studii ca să arătăm celor din Cluj că tot ce se investeşte în acest festival generează venituri importante. Am vorbit cu patronii de baruri şi restaurante care ne-au spus că, pe perioada TIFF-ului, le vin prieteni sau cunoscuţi din străinătate. Oraşul se umple.
Ce se va întâmpla notabil anul acesta la TIFF?
Ce să zic, fiecare are fie plăceri vinovate, fie lucruri pe care le preferă. În ceea ce mă priveşte, curiozitatea mea este foarte mare să văd „Sieranevada”, al lui Puiu. Aştept unul dintre ele mai mari evenimente pe care le avem, o proiecţie a unui film mut suedez din 1920 care va putea fi văzută pe castelul Banffy şi o să avem acolo şi orchestra Operei Maghiare cu peste 50 de instrumentişti dirijaţi de Simona Strungariu, o personalitate, o fată care a făcut conservatorul la Amsterdam. Va fi cel mai mare concert pe care l-am avut până acum pe film. Mai am apoi o dorinţă, aş vrea să revăd „Taxi Driver” al lui Scorsese pe cel mai mare ecran montat în Piaţa Unirii, cu atât mai mult cu cât una din temele spoturilor de promovare ale TIFF-ului despre care îmi spuneai că ţi-au plăcut, este a filmului acestuia, în care a jucat un clujean care seamănă mult cu De Niro. De fapt, în toate aceste spoturi joacă oameni obişnuiţi din Cluj care devin eroi din diverse filme celebre. Unul din ele este Taxi Driver devenit…taxidermist.
Câţi artişti vin?
La Cluj vin, să ştii. E un festival animat. Din cei 1.000 de oameni despre care am vorbit mai devreme, cred că cel puţin jumătate sunt artişti. Eu am fost de-a lungul timpului la festivaluri de film cam triste din punctul ăsta de vedere, că te duci şi vezi sala goală sau, mă rog, nu ai cu cine schimba o vorbă, ori la Cluj asta nu se întâmplă. Vin artişti din Australia, un regizor din Japonia, Sion Sono, vin oameni din America, din Indonezia, din Thailanda. Vin mulţi că au auzit de TIFF, că le place; avem, de pildă, o mare bază de fani în America Centrală şi de Sud pentru că multe filme din Chile sau Argentina, au câştigat la TIFF şi s-a creat o legătură, plus cei care vin cu filme româneşti. Avem 3 sau 4 premiere mondiale ale unor filme româneşti, festivalul fiind deschis de filmul lui Caranfil, „6,9 grade pe scara Richter”.
Fiul tău iubeşte filmul?
Da, dar acum el are acum o mare apăsare, că nu ştie cum să-şi crească numărul de followeri pe canalul lui de youtube. E în competiţie cu alţi colegi. Are o mare problemă, ca toţi puştii de vârsta lui (9 ani) de vizibilitate şi popularitate. Mă rog, e amuzant…
Nu ţi-e frică de internet?
Nu, pentru că el aşa crescut, asta a văzut, asta a ştiut de când s-a născut. La doi ani cădea dintr-un camion plin de electrică, a fost la filmări de când se ştie… Deci… Eu îi mai dau sfaturi cum să filmeze, ce să facă, dar nu îl interesează, cel puţin deocamdată. Nu mi-e frică de internet, atâta timp cât nu asta este preocuparea lui fundamentală. El se duce la tot felul de ateliere, de inginerie, face baschet…
Cine e „bad cop” şi cine „good cop” în casă? În ce filme jucaţi în familie?
Jucăm alternativ… Oana e „the bad cop” la lecţii, eu din când în când sunt „bad cop” în ceea ce priveşte ordinea şi curăţenia.
Tudor, tu eşti singurul regizor care a creat în industrie şi un fenomen artistic şi o parte de premii, şi un pic de mondenitate… Ai avut parte de multă împotrivire şi critici urâte. A rămas la fel?
Cred că s-a mai potolit chestia asta, pentru că s-au schimbat şi generaţiile. Şi eu am mare încredere în generaţia celor care acum au 25 de ani care s-au prins că măcar o dată pe an breasla asta trebuie să se adune şi să se simtă bine unii cu alţii. Sigur că poţi să faci treaba asta şi la o bere cu prietenii, dar şi altfel. Publicul vrea să vadă şi altceva, eu aşa cred. Cred că dacă văd şi nişte oameni frumos îmbrăcaţi, care zâmbesc, care sunt – hai să zicem – mondeni, deşi nu e acesta termenul neapărat potrivit, vor fi mai dispuşi să intre şi la filmele româneşti. Sunt casieri la mall care atunci când vine cineva să cumpere un bilet la un film românesc, întreabă: sunteţi sigur, e românesc? Şi atunci eu încerc să demontez acest stereotip, mai ales că acum ne serveşte şi contextul. În plus, filmele au devenit mai variate. Uite, Nae (Caranfil, n.r.) are elemente de musical, au apărut şi filme de groază, şi thrillere, sunt şi comedii, adică ai de unde alege.
Există solidaritate în breasla ta?
Dacă mă întrebai acum 10 ani, spuneam un da răspicat, acum cred că breasla e dezbinată, ruptă, mai ales din cauza accesului la bani şi finanţare. Şi atâta timp cât va mai exista sistemul acesta cu favoriţi care îl va face pe unul mai favorit decât altul, ruptura se va menţine. Până când lucrurile nu se vor schimba, nici starea de spirit a breslei nu se va schimba.
Sunt prea mulţi actori în România?
Am două răspunsuri: nu, la o ţară cu 19 milioane de oameni sunt prea puţini; da, sunt prea mulţi ţinând cont de numărul mic de joburi posibile. Nu mai sunt seriale, nu se fac producţii locale. Văd mulţi actori talentaţi la casting-uri care sunt extraordinari, am un mare respect pentru ei şi pentru lupta lor…
Crezi că filmul este influenţat de politică, de oamenii politici, de scandalurile astea fără sfârşit? Sau ar trebui să fie? Pentru că nu mai faci diferenţa dintre realitate şi ecran…
Să ştii că pe mine m-a schimbat foarte tare filmul pe care l-am făcut – „De ce eu?”. Mi-am dat seama că sunt mulţi oameni care vor să vadă poveşti, nu neapărat triste, că nu asta este ideea, ci care au legătură cu realitatea. Ştiu, vei zice că există mulţi care vor zice că s-au săturat să vadă filme româneşti care aduc realitatea pe ecran, dar, totuşi, filmul trebui să fie al cetăţii, adică să şi vindece nişte răni, sau să prezinte nişte probleme. Acum 10 ani nu gândeam aşa, dar, după reacţia publicului după „De ce eu?” am ajuns să gândesc altfel.
