fbpx

Căutare

Share this article

Tudor Platon are 29 de ani și este operator de imagine, iar filmul cu care tocmai a debutat ca regizor, Casa cu păpuși, s-a născut dintr-o întâmplare.

Rămas „orfan” de bunica maternă, Tudor încearcă să lege o relație mai consistentă cu cealaltă bunică a sa, Cica. Și se invită într-o excursie de câteva zile, pe care Cica o plănuise împreună cu alte patru prietene.

Tudor, pasionat dintotdeauna de imagine, ia cu el și camera de luat vederi. 40 de ore de brut mai târziu avea să se nască o poveste de dragoste de familie, rostită în grai moldovenesc și presărată cu cele mai autentice glume de bivuac.  

„Casa cu păpuși”, titlul filmului tău. Ne dăm seama care e legătura cu „Casa cu păpuși” abia spre sfârșitul documentarului. De ce ai ales acest nume documentarului tău?

Tudor Platon, regizor: E complicat tot timpul când alegi titluri, când ai un produs și trebuie să-l numești, indiferent că e film sau orice altceva, album, muzică.

Păpușile erau elementele care mă rețineau de la a alege acest titlu. Să văd aceste doamne care se comportă ca niște tinere, cum sunt în interior, sunt ca niște „păpuși”. Pentru mine asta însemna această tinerețe, dar când am văzut că în montaj este nevoie și de acest cadru, cu păpușile, și că orice aș face nu prea pot scăpa de ele, deja începea să arate tautologic. Pentru mine.

Cumva titlul reprezintă acest film, dar nu că înseamnă neapărat ceva, ci că-l asociez. Dar în momentul ăsta nu mă gândesc la titlu ca și când „uite ce metaforă am încercat să fac!”. Am încercat să mă feresc de aceste lucruri.

De ce ai vrut tu să faci acest film?

Tudor Platon, regizor: Nu am vrut să fac acest film.

Cica (centru), bunica lui Tudor Platon, împreună cu prietenele ei în filmul „Casa cu păpuși”

Te-au obligat!

Tudor Platon, regizor: Nu m-au obligat, doar că a fost o conjunctură. Era momentul în care mă apropiam de Cica, încercam să construim o relație noi doi.

Cine este Cica?

Tudor Platon, regizor: Cica este bunica din partea mamei și este doamna cea mai jovială din film.

Personajul principal.

Tudor Platon, regizor: Pentru mine sunt două personaje principale, care se completează una pe alta. Cealaltă este Nana, doamna mai pesimistă. 

Doamna care a trecut prin cancer.

Tudor Platon, regizor: Da. Sau, cum o caracterizează Cica, „filozoafa pesimistă”. Ele duc filmul, cred eu, și în jurul lor, de fapt, am construit toată narațiunea, fiindcă ele se completează.

Deci tu, de fapt, voiai să ai o relație mai apropiată cu bunica ta. De ce?

Tudor Platon, regizor: De fapt, da. Și m-am dus în această excursie. De ce? Pentru că cealaltă bunică, care mă crescuse, murise. Și a durat un an toată agonia ei, toată această conștiință a morții, pe care eu am trăit-o foarte intens.

Nana sau „filozoafa pesimistă”, unul dintre cele două personaje centrale ale filmului „Casa cu păpuși”

De ce?

Tudor Platon, regizor: A avut cancer și știam că o să moară. Doar că eu eram foarte atașat de ea, fiindcă ea m-a crescut de la 9 luni. Am stat mult cu ea, foarte mult.

După ce a murit, cred că am simțit nevoia să mă apropii de Cica. Ea a avut o replică foarte interesantă, după ce a murit bunica, mi-a zis: „Acum trebuie să țin locul la două bunici!”. Deci și ea a făcut un pas spre mine, eu unul spre ea, apoi mi-a a povestit despre excursia asta și m-am invitat și eu cu ele. Aici apare întrebarea „de ce am filmat?”. Răspunsul este că fac asta foarte des și, chiar dacă nu știu ce îmi declanșează nevoia de a filma sau de a face poze, mă gândesc că este confortul de a avea un intermediar între mine și oamenii care mă interesează. Este despre oameni, nu despre ce văd în fața ochilor.

Fac asta de mult timp, de prin liceu, și dacă atunci n-aveam idee de ce o fac, acum văd că începe să se concretizeze în ceva: filme, poze, tot felul de lucruri.

Deci așa am ajuns să filmez.

Și ele ce au zis?

Tudor Platon, regizor: Ele m-au lăsat. Și cred că nici nu erau foarte conștiente de ce se întâmplă. Adică nu s-au gândit că o să iasă un film. După vreun an le-am spus că lucrez la montajul filmării, iar la mai puțin de un an după asta, le-am chemat într-o sală de cinema, să vadă ce am făcut. Și acolo a început distracția, pentru că nu cred că se așteptau la asta, să vadă chiar un film. Sincer, nu cred că știau exact ce fac eu, sau cu ce mă ocup.

Au văzut un film, cu mulți oameni în sală, cu ele pe un ecran mare, ceea ce poate fi plăcut și înspăimântător în același timp.

Nana și „Casa cu păpuși”

Se vede că ele sunt conștiente de acest „rol” pe care și-l asumă în fața camerei și nu se lasă duse de val. Pe de altă parte, îmi imaginez că nici tu nu ai lăsat în montaj ce și-ar fi imaginat ele că va rămâne. Și-mi imaginez că au avut un oarece șoc atunci când au văzut produsul final. Nu?

Tudor Platon, regizor: De când am filmat și până l-au văzut au trecut aproape doi ani. De-asta cred că șocul de a se fi privit pe ecran a fost mai mare decât cel legat de conținut. Iar discuțiile cu ele despre ce ar trebui sau nu să rămână în film au fost extrem de puține.

Cu Cica am avut o discuție amuzantă, fiindcă mi-a zis că nu se poate să o las în film fumând. Evident că am întrebat-o de ce nu aș face asta. Mai ales că știam că fumează de zeci de ani și nu se ascunsese niciodată. Cu toate astea i de părea de neimaginat să fie văzută că fumează în film. (râde)

Dincolo de asta, cred că faptul că a fost o proiecție deschisă, că în sală au fost și rude, prieteni, dar și străini le-a ajutat să se uite un pic și la film, nu doar la ele. Iar la asta s-au adăugat și reacțiile celorlalți, din timpul proiecției, dar și de la final. Aplauze și ovații aduse lor, ceea ce înseamnă că validau ceea ce au văzut, le validau pe ele pe ecran.

Cum le-ai ales? Sau este un film observațional pur și simplu.

Tudor Platon, regizor: Nu am ales nimic înainte de filmare. Eu am ales la montaj. Și nici observațional nu cred că este. Eu interacționez cu ele, întreb, exist în film. Sunt două momente: când camera este pe trepied, iar atunci apar câteodată în cadru, și când filmez din mână și e clar că eu sunt cel care merge și vorbește cu ele.

Dar ce am ales este la montaj. Și era normal să fac asta. Până la urmă, noi avem nevoie de structuri de povești, să ne putem uita o oră și jumătate la un ecran.

Iar eu am vrut să ajungă ele, cu poveștile lor, dar și celelalte două personaje, despre care doar se pomenește și care reprezintă o completare a acestui univers feminin: Lucica, doamna despre care se povestește ca fiind doamna care se îndrăgostește pe la 70 de ani, și bunica, despre care-ți povesteam mai devreme, femeia care s-a sacrificat necondiționat, iar sacrificiul ei nu a fost niciodată recunoscut. Fiindcă sacrificiul ei, făcut constant, pentru că așa era ea, a devenit normalitate pentru ceilalți. Deci nu mai era văzut. Or, eu am aflat toate aceste lucruri atunci. Nu știam această fațetă a bunicii mele. Iar pentru că eu am fost foarte atașat de ea am păstrat aceste detalii în film.

Am iubit-o foarte mult, iar cu mai puțin de un an înainte de filmările care au dat documentarul, bunica murise.

Tudor și bunica lui, despre al cărei sacrificiu vorbește filmul

Despre ce sacrificiu vorbim acum? Sau vorbea Cica, în film?

Tudor Platon, regizor: Cred că vorbea despre faptul că femeia la țară, într-un sat de munte, cum este cel în care trăia bunica, în Ceahlău, în județul Neamț, la poalele Ceahlăului, este centrul universului, dar nu se observă asta. Tatăl familiei pleca, muncea, aducea banii, iar restul copiilor, tot băieți, asta vedeau. Dar când bunica a murit, toți au observat că nu mai există nici familia. De-abia după ce se întâmplă observi lipsa.

Mi-e greu să explic, să pun în cuvinte care a fost sacrificiul ei. Dar știu că bunica tot timpul punea pe altcineva înainte.

Tu cât timp ai stat pe lângă ea?

Tudor Platon, regizor: Prima dată m-au dus părinții la ea la 9 luni și am rămas acolo, cred, până am intrat la școală. Dar au fost și niște momente, îmi amintesc, când am făcut grădiniță și în oraș, unde erau părinții, dar și acolo. Dar până la 7 ani acolo am stat. 

Cred că înțeleg că e un fel de dăruire, de căldură „bunicească”, cu care te-a înfășurat și probabil că ea ți-a rămas până acum.

Tudor Platon, regizor: Da. Și locul, și anii la care te raportezi într-un anumit fel. Dar nu doar eu, ci majoritatea celor ca mine înfășoară într-o aură acei ani. Idealizez.

De ce ai lăsat să treacă atâția ani până l-ai montat, finisat, finalizat?

Tudor Platon, regizor: Pentru că am avut atâtea alte proiecte. Sunt operator și filmez. Iar după această filmare au apărut alte proiecte, iar eu am uitat pur și simplu de acest material.

În plus, aș zice că îmi schimb felul de a vedea și gândi lucrurile în momentul în care sunt pus în fața gândului de a regiza ceva.

Ce se schimbă?

Tudor Platon, regizor: Nu se schimbă neapărat esența lucrurilor, ci persoana cu care relaționez. Atunci când sunt operator relaționez foarte mult cu regizorul; stau cu el și creăm o relație într-un schimb continuu de idei, gânduri, emoții care să vină în folosul filmului.

Când sunt regizor, mă arunc mai mult în mine. Eu filmez și fac asta și dintr-un motiv practic, dar și pentru că ceea ce filmez eu sunt, de obicei, lucruri foarte personale și intime. Dar efectul este că nu am cu cine să fac acest schimb, așa încât lucrurile rămân foarte mult în capul meu.

Tudor Platon, cameraman și regizor

De câte ori ai mai ales să faci pasul către regie?

Tudor Platon, regizor: E prima dată când fac asta. Și a fost o întâmplare. Pur și simplu a fost unul dintre proiectele care s-au concretizat.

Poate că voi mai concretiza și alte lucruri. Dar tentația vine nu neapărat din dorința de a regiza, cât din dorința de a termina lucruri pe care le-am început și se pare că nu prea știu să le termin altfel.

Cum te-a schimbat acest film, pe tine și relația dintre tine și Cica, bunica ta?

Tudor Platon, regizor: Da, s-a schimbat în ambele momente: în excursia asta ne-am apropiat foarte mult, fiindcă era o zonă liberă, dacă pot să spun așa. Nu mai erau prezente persoane din cercul foarte apropiat al ei: mama, unchii. Așa încât ea s-a simțit liberă într-un mod pe care eu nu-l mai văzusem la ea niciodată. Cred că a rămas în film momentul în care zice: „Hai că totuși are 25 de ani! Cât o să-l mai protejez?”. Iar pentru mine asta a contat foarte mult. În plus, pe mine m-au emoționat multe lucruri, mai ales cele despre bunica și m-am deschis și eu, am vorbit deschis. Erau lucruri care mă frământau și pe mine și am început și eu să vorbesc, să „pun pe masă!”.

Și a mai fost o etapă din acest proces pe care l-am observat eu; s-a întâmplat după ce a apărut filmul, când Cica mi s-a părut că și-a asumat gândul că este apreciată când vorbește despre ea deschis și spune lucrurilor pe nume. Și a început să facă asta și cu restul oamenilor din jur.

Ție ți-au folosit la ceva aceste învățături?

Tudor Platon, regizor: Cu siguranță. A fost o săptămână de maturizare. Mi-a creat o legătură mai puternică cu Cica sau cu Nana și cu toate încă țin legătura și mai vorbim.

A fost o săptămână care m-a făcut conștient legat de prietenii, de relații. Ele au o prietenie de 50 de ani.

Te-ai vedea într-o astfel de prietenie? 30, 40 de ani de acum încolo?

Tudor Platon, regizor: Am prieteni foarte vechi, cu care încă păstrez o legătură apropiată. Dar nu eram neapărat genul care încearcă să întrețină prieteniile. Dar ele m-au pus pe gânduri. Acum mi se pare foarte important să păstrezi o relație atât de mult timp.

Între timp mi-am dat seama că am o familie foarte mare. Iar după ce s-a născut Iacob, fiul meu, mi-am dat seama în plus de asta. Și am început să apreciez mai mult mesele de Crăciun și de Paște.

Tudor și Nana, în filmul „Casa cu păpuși”

Cum te-a schimbat Iacob?

Tudor Platon, regizor: Nu știu, nu-mi dau seama. Pentru mine lucrurile s-au schimbat foarte mult în ultimul an. Cert este că familia a devenit mult mai importantă.

Ce s-a schimbat așa de mult în ultimii ani?

Tudor Platon, regizor: Faptul că mi-am întemeiat eu o familie. Și simt foarte multe elemente, trăsături din familia mea, în mine, acum. Și e foarte ciudat. Și mă face să mă întreb cât din mine sunt eu și cât sunt părinții, bunicii, mama, tata. E foarte delicată această diferențiere. Mă trezesc în niște situații foarte similare cu ce știam din familia în care am crescut, în care reacționez aproape neschimbat.

Sunt la început în povestea cu familia mea și descopăr foarte multe lucruri la mine.

La ce urmează să lucrezi? Și cum a influențat această lansare a documentarului?

Tudor Platon, regizor: Urmează să încep să filmez alte proiecte și, în același timp, lucrez de dinainte de a se naște Iacob, la un documentar pe care l-am început fără vreun scop precis. Acest film este mult mai delicat, cu atât mai mult cu cât primul plan pleacă de la părinții mei, care s-au despărțit nu de multă vreme și am încercat să fiu foarte aproape de ei în această perioadă, după care trece la mine, fiindcă în vreme ce o familie se separa, alta se forma. Apoi s-a născut Iacob.

Lucrurile s-au schimbat cu o viteză incredibilă și apar întrebări legate de câte fațete poate căpăta iubirea. Și ce anume mai ține o familie împreună. Cumva asta se pare că mă mână în continuare cu acest proiect.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO